- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 62 – La ospăţul din casa lui Simon, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/dqe7u5qZY4FD4c6b6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 63 – „Împăratul tău vine!”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (Zaharia 9:9).
Cu cinci sute de ani înainte de naşterea lui Hristos, profetul Zaharia a prevestit prin cuvintele de mai sus venirea Împăratului lui Israel. Profeţia aceasta urma să se împlinească acum. Acela care atâta vreme refuzase onorurile regale venea acum la Ierusalim, ca moştenitor făgăduit al tronului lui David.
În ziua întâi a săptămânii, Şi-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim. Mulţimile care alergaseră să-L vadă la Betania Îl însoţeau acum, doritoare să fie martore la primirea Lui. Mulţi oameni erau pe drum către oraş, pentru a serba acolo Paştele, şi aceştia s-au alăturat mulţimii care Îl însoţea pe Iisus. Întreaga natură părea că se bucură. Copacii erau îmbrăcaţi în verdeaţă, iar florile lor răspândeau în aer un parfum delicat. O viaţă şi o bucurie nouă îi însufleţeau pe oameni. Speranța noului regat răsărea iarăşi.
Având de gând să meargă la Ierusalim călare, Iisus i-a trimis pe doi dintre ucenicii Săi să aducă o măgăriţă cu mânzul ei. La naştere, Mântuitorul a avut nevoie de găzduirea străinilor. Staulul în care dormea era un loc de odihnă care nu-I aparţinea. Cu toate că vieţuitoarele de pe miile de dealuri sunt ale Lui, acum depindea de bunătatea unui străin ca să aibă un animal pe care să intre în Ierusalim ca împărat. Dar din nou s-a descoperit dumnezeirea Lui până şi în îndrumările amănunţite date ucenicilor pentru această călătorie. Aşa cum a spus El mai dinainte, cererea: „Domnul are trebuinţă de ei” a fost împlinită imediat. Iisus a ales să folosească mânzul pe care nimeni nu călărise. Ucenicii, plini de voie bună şi entuziasm, şi-au aşezat hainele pe mânz şi L-au aşezat apoi pe el pe Învăţătorul lor. Până aici, Iisus umblase întotdeauna pe jos şi ucenicii s-au mirat la început că El a ales să meargă călare. Dar în inima lor s-a aprins speranța, aducând plăcutul gând că El era gata să intre în capitală, să Se proclame împărat şi să-Şi exercite puterea Sa împărătească. În timp ce mergeau să-şi îndeplinească misiunea, ei le-au împărtăşit prietenilor lui Iisus aşteptările lor strălucitoare; agitaţia s-a întins în toate părţile, ridicând aşteptările poporului până la culmea cea mai înaltă.
Hristos a urmat obiceiul iudeilor în ce priveşte intrarea împărătească. Animalul pe care călărea era acela pe care călăreau regii lui Israel, iar profeţia prevestise că în felul acesta trebuia să vină şi Mesia în Împărăţia Sa. De-abia S-a aşezat pe mânz şi un puternic strigăt de triumf a umplut aerul. Cei din mulţime Îl onorau ca pe Mesia, Împăratul lor. De astă dată, Iisus a primit omagiul care nu îngăduise niciodată mai înainte să-I fie adus, iar ucenicii au văzut în aceasta o dovadă că fericita lor nădejde urma să se împlinească şi Îl vor vedea aşezat pe tron. Oamenii din mulţime erau convinşi că ceasul eliberării lor este aproape. În imaginaţie, vedeau oştirile romane izgonite din Ierusalim şi Israel ajuns din nou o naţiune independentă. Toţi erau fericiţi şi emoţionaţi; oamenii se întreceau unii cu alţii să-I aducă cinstire. Ei nu puteau să desfăşoare o pompă şi o splendoare exterioară, dar I s-au închinat cu inimi fericite. Nu erau în stare să-I aducă daruri preţioase, dar şi-au întins hainele pe drum, ca un covor în calea Lui, şi au presărat drumul cu ramuri înfrunzite de măslin şi palmier. Ei nu puteau să aşeze în fruntea procesiunii steaguri împărăteşti, dar au tăiat ramuri bogate din palmieri, emblema biruinţei naturii, şi le-au fluturat prin aer, scoţând aclamaţii şi osanale puternice.
Pe măsură ce înaintau, mulţimea creştea continuu datorită acelora care auziseră despre venirea lui Iisus şi se grăbeau să se alăture procesiunii. Cei care priveau se amestecau mereu prin mulţime, întrebând: Cine este Acesta? Ce înseamnă frământarea aceasta? Auziseră toţi de Iisus şi-L aşteptau să Se urce la Ierusalim, dar ştiau că înainte El descurajase orice încercare de a fi aşezat pe tron şi erau foarte miraţi aflând că El era acesta. Se întrebau ce ar fi putut să dea naştere la o astfel de schimbare în El, care declarase că Împărăţia Lui nu era din lumea aceasta.
Întrebările lor au fost aduse la tăcere de un strigăt de biruinţă. Mulţimea nerăbdătoare l-a repetat de câteva ori; apoi, oamenii din depărtare au prins acest strigăt şi au făcut să răsune dealurile şi văile vecine de glasurile lor. În clipa aceasta, s-au adăugat procesiunii şi mulţimile din Ierusalim. Din sumedenia de oameni adunaţi pentru a lua parte la sărbătoarea Paştelui, mii de oameni au mers să-L întâmpine pe Iisus. Ei L-au salutat cu explozii de cântece sfinte şi fluturând ramuri de palmier. La templu, preoţii sunau din trâmbiţă pentru serviciul de seară, dar numai câţiva oameni au răspuns, şi conducătorii au zis alarmaţi unii către alţii: „Iată, lumea s-a dus după El.”
Niciodată mai înainte, în viaţa pământească, Iisus nu îngăduise o astfel de demonstraţie. El prevăzuse amănunţit urmările. Aceasta urma să-L ducă la cruce. Dar scopul Său era să Se prezinte în felul acesta ca Răscumpărător înaintea mulţimii. El dorea să atragă atenţia la sacrificiul care urma să încoroneze lucrarea Sa pentru o lume căzută. În timp ce oamenii erau adunaţi la Ierusalim să sărbătorească Paştele, El, adevăratul Miel, S-a oferit de bunăvoie ca jertfă. Avea să fie necesar ca biserica Sa din toate timpurile să facă din moartea Lui pentru păcatele lumii un subiect profund de studiu şi cugetare. Fiecare fapt în legătură cu aceasta avea să fie verificat, aşa încât să nu rămână nicio îndoială. Era, prin urmare, necesar ca ochii tuturor oamenilor să fie îndreptaţi către El. Evenimentele care au precedat jertfa Lui cea mare trebuiau să fie de aşa natură, încât să atragă atenţia în mod direct asupra jertfei Lui. După o demonstraţie ca aceea care a însoţit intrarea Sa în Ierusalim, toţi ochii aveau să urmărească înaintarea Lui grabnică spre scena finală.
Evenimentele legate de această călătorie triumfală urmau să fie subiectul tuturor discuţiilor şi aveau să-L aducă pe Hristos în faţa oricărei minţi. După răstignirea Sa, mulţi urmau să-şi reamintească evenimentele acestea în relație cu judecata şi cu moartea Lui. Ei aveau să fie conduşi în felul acesta să cerceteze profeţiile şi să ajungă la convingerea că Iisus este Mesia; şi în toate regiunile trebuia să crească numărul celor veniţi la credinţă.
În această unică scenă de triumf din viaţa Sa pământească, Mântuitorul ar fi putut să apară escortat de îngeri cereşti şi să fie anunţat de trâmbiţa lui Dumnezeu, dar o asemenea demonstraţie ar fi fost contrară scopului lucrării Sale, contrară legii care-I cârmuise viaţa. A rămas credincios poziţiei umile pe care o primise de bunăvoie. Trebuia să poarte povara naturii omeneşti până când viaţa Sa avea să fie dată pentru viaţa lumii.
Ziua aceasta, care li s-a părut ucenicilor ziua culminantă a vieţii lor, ar fi fost umbrită de nori întunecoşi, dacă ei ar fi ştiut că această scenă de bucurie era numai un preludiu al suferinţei şi morţii Învăţătorului lor. Cu toate că El le vorbise adesea despre jertfa Sa ca despre ceva sigur şi inevitabil, totuşi, în voiosul triumf de faţă, uitaseră cuvintele Lui triste şi aşteptau să vadă domnia Lui prosperă pe tronul lui David.
Grupe noi se adăugau mereu şi, cu puţine excepţii, toţi cei care se alăturau se aprindeau de însufleţirea acelui moment şi ajutau la sporirea osanalelor care făceau să răsune ecoul neîncetat de la un deal la altul şi de la o vale la alta. Mereu răsunau strigăte: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!”
Niciodată nu văzuse lumea o scenă triumfală ca aceasta. Ea nu semăna cu cele ale cuceritorilor vestiţi ai lumii. În scena aceasta, nu se vedea convoiul prizonierilor plângând, ca trofee împărăteşti. Dar în jurul Mântuitorului erau trofeele glorioase ale activităţii Sale pline de iubire pentru omul păcătos. Se găseau acolo robii pe care îi eliberase de sub puterea lui Satana, lăudându-L acum pe Dumnezeu pentru eliberarea lor. Orbii cărora le dăduse vederea se găseau în frunte şi deschideau drumul. Muţii a căror limbă El o eliberase strigau osanale cu cea mai mare putere, ologii pe care îi vindecase săltau de bucurie şi erau cei mai grabnici să rupă ramuri de palmier şi să le fluture înaintea Mântuitorului. Văduvele şi orfanii preamăreau numele lui Iisus pentru faptele Lui pline de milă faţă de ei. Leproşii pe care îi curăţise întindeau hainele lor nepătate în cale şi Îl preamăreau ca pe Împăratul slavei. Aceia pe care glasul Lui îi trezise din somnul morţii se găseau în mulţime. Lazăr, al cărui trup văzuse stricăciunea în mormânt, dar care acum se bucura de deplina putere a vârstei sale, era cel care mâna animalul pe care călărea Mântuitorul.
Mulţi farisei erau martori la scenă şi, arzând de invidie şi răutate, căutau să întoarcă în altă direcţie curentul sentimentelor poporului. Folosindu-şi toată autoritatea, au încercat să aducă la tăcere poporul, dar apelurile şi ameninţările lor făceau numai să crească entuziasmul. Se temeau că mulţimea aceasta, prin forța ei, Îl va face pe Hristos rege. Cu o ultimă încercare, s-au îmbulzit în mulţimea unde era Mântuitorul şi L-au oprit, folosind cuvinte de mustrare şi ameninţare: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii.” Ei susţineau că demonstraţiile zgomotoase de felul acesta erau ilegale şi că nu erau îngăduite de autorităţi. Dar au fost aduşi la tăcere de răspunsul lui Iisus: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” Scena aceasta de triumf era rânduită chiar de Dumnezeu. Ea fusese vestită mai dinainte de profet, şi omul nu putea să înlăture planul lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu ar fi fost în stare să împlinească planul Său, El ar fi dat glas pietrelor neînsufleţite, care L-ar fi salutat pe Fiul Său cu strigăte de laudă. În timp ce fariseii se retrăgeau amuţiţi, sute de glasuri au început să repete cuvintele lui Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.”
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Când procesiunea a atins culmea dealului şi urma să coboare spre cetate, Iisus S-a oprit şi, împreună cu El, toată mulţimea. În faţa lor se întindea Ierusalimul în toată slava lui, scăldat acum în lumina soarelui spre apus. Templul atrăgea toate privirile. În maiestuoasă grandoare se înălţa pe deasupra tuturor clădirilor, ca arătând spre cer şi îndreptându-i pe oameni către singurul Dumnezeu viu şi adevărat. Multă vreme templul a fost mândria şi slava naţiunii iudaice. Şi romanii se mândreau cu măreţia lui. Un rege aşezat de romani se unise cu iudeii pentru a-l reclădi şi înfrumuseţa, iar împăratul Romei îl îmbogăţise cu daruri. Soliditatea, bogăţia şi măreţia lui făcuseră din el una dintre minunile lumii.
În timp ce soarele aproape de apus colora cerul în auriu, slava lui strălucitoare lumina marmura albă a zidurilor templului şi scânteia pe capitelurile aurite ale coloanelor lui. De pe creasta dealului unde stăteau Iisus şi cei ce-L urmau, templul avea înfăţişarea unei clădiri masive de zăpadă, împodobite cu acoperişuri ascuţite de aur. La intrarea templului era o viţă-de-vie din aur şi argint, cu frunze verzi şi ciorchini masivi de struguri, executată de artiştii cei mai iscusiţi. Lucrarea aceasta îl reprezenta pe Israel ca pe o viţă roditoare. Aurul, argintul şi verdele viu erau combinate cu un gust rar şi cu aleasă îndemânare; aşa cum se răsucea graţios în jurul coloanelor albe şi strălucitoare, agăţându-se cu cârcei scânteietori de ornamentele de aur, absorbea splendoarea soarelui în apus, strălucind ca de o slavă împrumutată din cer.
Iisus priveşte scena şi marea mulţime îşi opreşte strigătele, înmărmurită de neaşteptata privelişte plină de frumuseţe. Toate privirile se îndreaptă către Mântuitorul, aşteptând să vadă pe faţa Lui admiraţia pe care o simţeau toţi. Dar, în loc de aceasta, observă un nor de întristare. Sunt surprinşi şi dezamăgiţi să-I vadă ochii plini de lacrimi şi trupul clătinându-se într-o parte şi alta, ca un copac înaintea furtunii, în timp ce un vaiet de groază scapă de pe buzele Lui tremurânde, ca şi cum ar fi pornit din adâncul inimii Sale zdrobite. Ce privelişte aveau de văzut îngerii! Comandantul lor într-o agonie de lacrimi! Ce privelişte era aceasta pentru mulţimea voioasă care, cu strigăte de biruinţă şi fluturând ramuri de finic, Îl însoţea spre cetatea măreaţă, unde spera din toată inima că El e gata să ia tronul! Iisus plânsese la mormântul lui Lazăr din durere dumnezeiască faţă de suferinţa omenească. Dar această bruscă întristare era ca o notă de jale într-un măreţ cor triumfal. În mijlocul unei scene de bucurie, când toţi Îi aduceau închinare, Împăratul lui Israel era în lacrimi; nu lacrimi tăcute de bucurie, ci lacrimi şi suspine de mare suferinţă, ce nu puteau fi stăpânite. Mulţimea a fost cuprinsă îndată de tristeţe. Aclamaţiile au amuţit. Mulţi plângeau de milă în faţa unei dureri pe care nu o puteau înţelege.
Lacrimile lui Iisus nu curgeau din cauza suferinţei Sale viitoare. Chiar în faţa Sa se afla Ghetsimani, unde curând urma să-L acopere groaza unui mare întuneric. Se mai vedea de acolo şi Poarta Oilor, prin care fuseseră conduse timp de veacuri animalele pentru jertfe. În curând, trebuia să se deschidă poarta aceasta pentru El, marele Antitip – către jertfa Lui pentru păcatele lumii ţintiseră toate aceste jertfe. Alături se afla Golgota, locul apropiatei Sale agonii. Şi totuşi Răscumpărătorul plângea şi suspina în chinuri sufleteşti nu pentru că acestea Îi aminteau de moartea Sa cruntă. Durerea Lui nu era egoistă. Gândul agoniei Sale nu intimida sufletul acela nobil şi gata să Se jertfească. Priveliştea Ierusalimului era aceea care a străpuns inima lui Iisus – Ierusalimul care Îl lepădase pe Fiul lui Dumnezeu şi batjocorise iubirea Lui, care refuzase să fie convins de minunile Lui puternice şi se pregătea să-I ia viaţa. A văzut ce era cetatea aceasta, în vinovăţia ei de a-L lepăda pe Răscumpărătorul, şi ce ar fi putut să fie dacă L-ar fi primit pe Acela care era singurul în stare să-i vindece rana. El venise să o mântuiască. Cum putea să o părăsească?
Israeliţii fuseseră o naţiune privilegiată. Dumnezeu făcuse din templul lor locuinţa Sa, Sionul era „frumoasa înălţime, bucuria întregului pământ” (Psalmii 48:2). Acolo se afla templul care de mai bine de o mie de ani stătea ca o dovadă a purtării de grijă şi a iubirii duioase a lui Hristos, care Se îngrijise de ei aşa cum se îngrijeşte un tată de singurul său copil. În templul acesta îşi rostiseră profeţii solemnele lor avertismente. Acolo, parfumul de tămâie frumos mirositor se ridicase spre Dumnezeu din cădelniţele de aur, amestecându-se cu rugăciunile credincioşilor. Acolo cursese sângele animalelor ca un simbol al sângelui ispăşitor al lui Hristos. Acolo, deasupra capacului ispăşirii din Sfânta Sfintelor, se manifestase slava lui Dumnezeu. Acolo slujiseră preoţii şi, timp de secole, se arătase strălucirea simbolurilor şi ceremoniilor. Dar toate acestea trebuiau să se sfârşească.
Iisus Şi-a ridicat mâna – care de atâtea ori îi binecuvântase pe bolnavi şi suferinzi – şi, îndreptând-o către cetatea blestemată, exclamă cu glasul frânt de durere: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea!” Aici, Mântuitorul S-a oprit şi a lăsat nerostit viitorul pe care l-ar fi avut Ierusalimul dacă ar fi primit ajutorul pe care Dumnezeu dorea să i-l dea – darul Fiului Său iubit. Dacă ar fi cunoscut ceea ce avusese privilegiul să cunoască şi ar fi luat seama la lumina pe care i-o trimisese Cerul, cetatea ar fi putut să rămână în picioare, în mândria prosperităţii, împărăteasa naţiunilor, liberă în puterea dată de Dumnezeu. La porţile sale, n-ar fi stat ostaşi înarmaţi şi nici pe zidurile sale n-ar fi fluturat steaguri romane. Soarta fericită care ar fi binecuvântat Ierusalimul, dacă L-ar fi primit pe Răscumpărătorul lui, s-a înălţat în faţa Fiului lui Dumnezeu. El a văzut că, prin El, cetatea ar fi putut să fie vindecată de dureroasa ei boală, eliberată din sclavie şi întărită ca o puternică metropolă a pământului. De pe zidurile ei, porumbelul păcii ar fi zburat la toate naţiunile. Ea ar fi fost diadema plină de slavă a lumii.
Dar tabloul strălucit a ceea ce ar fi putut să fie Ierusalimul a dispărut dinaintea Mântuitorului. El Îşi dă seama că cetatea este sub jugul roman, purtând mânia lui Dumnezeu, blestemată să primească pedeapsa unei drepte judecăţi. El reia firul întrerupt al plângerii Sale: „Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău, şi nu vor lăsa din tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”
Hristos venise să salveze Ierusalimul şi pe copiii lui, dar mândria fariseică, făţărnicia, gelozia şi răutatea Îl împiedicaseră să-Şi împlinească planul. Iisus cunoştea grozava răsplătire care urma să vină asupra cetăţii blestemate. A văzut Ierusalimul înconjurat de oşti şi pe locuitorii asediaţi, constrânşi la foamete şi moarte; a văzut mamele hrănindu-se cu trupurile moarte ale propriilor copii şi atât părinţii, cât şi copiii smulgându-şi unii altora ultima bucăţică de mâncare, pentru că iubirea naturală fusese distrusă în chinurile îngrozitoare ale foamei. A văzut că încăpăţânarea iudeilor, după cum se manifesta în lepădarea mântuirii venite de la El, urma să-i facă să refuze să se supună armatelor năvălitoare. A văzut Calvarul, pe care trebuia să fie El înălţat, plin de cruci ca o pădure deasă. I-a văzut pe locuitorii nelegiuiţi suferind tortura pe roată şi pe cruce, palatele frumoase distruse, templul ruinat şi, din zidurile masive, nici măcar o piatră rămasă peste alta, în timp ce cetatea avea să fie arată ca un ogor. Pe bună dreptate Mântuitorul putea să plângă disperat, privind la scena aceea îngrozitoare.
Ierusalimul fusese copilul grijii Sale şi, după cum un părinte duios plânge pentru un fiu rătăcit, tot astfel şi Iisus plângea pentru cetatea iubită. Cum aş putea să te părăsesc? Cum aş putea să te las pradă pieirii? Cum aş putea să te las să umpli paharul nedreptăţii? Un singur suflet este aşa de valoros încât, în comparaţie cu el, lumile îşi pierd însemnătatea, dar aici urma să se piardă o întreagă naţiune. Când soarele care se grăbea să apună avea să coboare pe cer, ascunzându-se vederii, ziua de har a Ierusalimului se sfârşea. Când procesiunea se oprise pe culmea Muntelui Măslinilor, încă nu era prea târziu ca Ierusalimul să se pocăiască. Îngerul harului îşi strângea atunci aripile, ca să coboare de pe tronul de aur şi să dea loc dreptăţii şi judecăţii care se grăbea. Dar cuprinzătoarea inimă a iubirii lui Hristos încă s-a mai rugat pentru Ierusalimul care luase în râs îndurările Sale, dispreţuise avertismentele Sale şi era gata să-şi înmoaie mâinile în sângele Său. Dacă Ierusalimul ar fi vrut să se pocăiască, încă nu era prea târziu. În timp ce ultimele raze ale soarelui în apus întârziau asupra templului, turnului şi vârfului acoperişului, nu se mai găsea oare vreun înger bun care să-l conducă la iubirea Mântuitorului şi să îndepărteze blestemul de la el? Frumoasă şi nelegiuită cetate, care omorâse cu pietre pe profeţi, care lepădase pe Fiul lui Dumnezeu, care se lega singură prin nepocăinţa ei în lanţurile sclaviei – ziua îndurării pentru ea aproape trecuse!
Totuşi Spiritul lui Dumnezeu vorbeşte iarăşi Ierusalimului. Înainte ca ziua să treacă, se aduce o nouă dovadă pentru Hristos. Glasul martorilor se înalţă, răspunzând la o chemare din trecutul profetic. Dacă Ierusalimul va auzi chemarea, dacă Îl va primi pe Mântuitorul care intră pe porţile lui, el încă poate să mai fie salvat.
Se raportează conducătorilor Ierusalimului că Iisus Se apropie de oraş cu o mare mulţime de oameni. Dar ei n-au niciun cuvânt de bun-venit pentru Fiul lui Dumnezeu. Plini de teamă, ei ies să-L întâmpine, sperând să împrăştie mulţimea. Când procesiunea era gata să coboare de pe Muntele Măslinilor, este întâmpinată de conducători. Ei cercetează cauza acestei bucurii zgomotoase. Când întreabă: „Cine este Acesta?”, ucenicii răspund la această întrebare plini de duhul inspiraţiei. În cuvinte elocvente, ei repetă profeţiile despre Hristos: Adam vă va spune: El este sămânţa femeii care trebuia să sfărâme capul şarpelui. Avraam va spune: Este Melhisedec, Împăratul Salemului, Împăratul păcii (Geneza 14:18). Iacov vă va spune: El este Şilo din seminţia lui Iuda. Isaia va zice: „Emanuel”, „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 7:14; 9:6). Ieremia vă va spune: Odrasla lui David, „Domnul, Neprihănirea noastră” (Ieremia 23:6). Daniel va spune: El este Mesia. Osea va mărturisi: El este „Domnul oştirilor; Numele Lui este Domnul” (Osea 12:5). Ioan Botezătorul va vesti: El este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Marele Iehova a proclamat de pe tronul Lui: „Acesta este Fiul Meu preaiubit” (Matei 3:17). Noi, ucenicii Lui, declarăm: „Acesta este Iisus, Mesia, Domnul vieţii, Răscumpărătorul lumii.” Chiar domnul întunericului Îl recunoaşte, zicând: „Ştiu cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu” (Marcu 1:24).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 63 – „Împăratul tău vine!”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/dwq4upeKBGPGh5DF8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 64 – Un popor blestemat.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim era o slabă preînchipuire a venirii Sale pe norii cerului, cu putere şi slavă, în mijlocul triumfului îngerilor şi al bucuriei sfinţilor. Atunci se vor împlini cuvintele lui Iisus către preoţi şi farisei: „De acum încolo nu Mă veţi mai vedea, până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (Matei 23:39). Lui Zaharia i se arătase în viziune profetică ziua aceea de triumf final – el mai văzuse şi soarta blestemată a celor care aveau să-L respingă pe Hristos la prima Lui venire. „Îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe singurul său fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe întâiul său născut” (Zaharia 12:10). Scena aceasta a prevăzut-o Hristos atunci când Se uita la cetate şi plângea pentru ea. În ruina trecătoare a Ierusalimului, El a văzut distrugerea finală a poporului vinovat de sângele Fiului lui Dumnezeu.
Ucenicii au văzut ura iudeilor faţă de Hristos, dar nu-şi dădeau seama până unde va duce aceasta. Ei nu înţelegeau încă adevărata stare a lui Israel şi nici pedeapsa care avea să cadă asupra Ierusalimului. Lucrul acesta le-a fost făcut cunoscut de Hristos printr-o pildă vie.
Ultimul apel către Ierusalim fusese zadarnic. Preoţii şi conducătorii auziseră glasul profetic al trecutului, repetat de mulţime ca răspuns la întrebarea: „Cine este Acesta?”, dar ei nu-l primiseră ca pe un glas al Inspiraţiei. Mâniaţi şi surprinşi, au încercat să aducă poporul la tăcere. În mulţime se găseau slujbaşi romani, faţă de care vrăjmaşii L-au denunţat pe Iisus ca fiind conducătorul răscoalei. Ei susţineau că El este gata să ia în stăpânire templul şi să domnească aici ca împărat în Ierusalim.
Dar vocea liniştită a lui Iisus a făcut să tacă pentru un moment mulţimea zgomotoasă, atunci când a declarat iarăşi că nu a venit să întemeieze o împărăţie pământească. El urma să Se înalţe curând la Tatăl Său şi acuzatorii Lui nu aveau să-L mai vadă până la revenirea Sa în slavă. Atunci, prea târziu ca să mai fie salvaţi, ei Îl vor recunoaşte. Hristos a spus aceste cuvinte cu tristeţe şi cu o deosebită putere. Slujbaşii romani au fost reduşi la tăcere şi convinşi. Inima lor, deşi străină de influenţa divină, era mişcată cum nu mai fusese niciodată. Pe faţa liniştită şi solemnă a lui Iisus, ei au citit iubire, bunăvoinţă şi o liniştită demnitate. Au fost cuprinşi de o simpatie pe care n-o înţelegeau. În loc să-L aresteze pe Iisus, erau mai degrabă înclinaţi să I se închine. Întorcându-se către preoţi şi conducători, i-au acuzat că ei produc tulburările. Mânioşi şi înfrânţi, conducătorii s-au îndreptat atunci către oameni cu plângerile lor şi au început să se certe între ei plini de furie.
Între timp, Hristos a trecut neobservat spre templu. Aici totul era liniştit, deoarece cele întâmplate pe Muntele Măslinilor îi atrăseseră pe oameni acolo. Un scurt timp, Iisus a rămas la templu, privind la el cu ochi întristaţi. Apoi S-a retras cu ucenicii şi a revenit la Betania. Când oamenii L-au căutat ca să-L aşeze pe tron, nu L-au găsit.
Iisus a petrecut toată noaptea în rugăciune, iar dimineaţa a venit iarăşi la templu. În drum, a trecut pe lângă o livadă de smochini. Îi era foame şi, zărind de departe un smochin care avea frunze, a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de el, dar nu a găsit decât frunze, căci nu era „vremea smochinelor”.
Nu era încă vremea smochinelor coapte, afară de anumite localităţi; şi despre unele podişuri din jurul Ierusalimului se putea spune pe drept „n-a venit încă vremea smochinelor”. Dar, în livada la care a venit Iisus, un pom părea să fie înaintea celorlalţi. El era deja acoperit cu frunze. Specificul smochinului este că apar mai întâi fructele şi apoi frunzele. De aceea, acest pom plin de frunze promitea şi fructe deja coapte. Dar înfăţişarea lui era înşelătoare. Cercetându-i ramurile de la cea mai de jos până la lăstarii din vârf, Iisus „n-a găsit decât frunze”. Numai un frunziş bogat şi nimic mai mult.
Hristos l-a blestemat să se usuce. „În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine”, a zis El. A doua zi dimineaţa, pe când Mântuitorul şi ucenicii erau din nou pe drum spre cetate, ramurile uscate şi frunzişul ofilit le-au atras atenţia. „Învăţătorule”, a zis Petru, „uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.”
Faptul că Hristos blestemase smochinul îi umpluse pe ucenici de uimire. Lucrul acesta li se părea cu totul nepotrivit cu deprinderile şi lucrările Lui. Adesea Îl auziseră spunând că El n-a venit să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Îşi aminteau cuvintele: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:56). Minunile Lui fuseseră făcute ca să refacă, nicidecum să distrugă. Ucenicii Îl cunoscuseră numai ca vindecător şi restaurator. Faptul acesta era neobişnuit şi se întrebau care să fie rostul lui.
Lui Dumnezeu „Îi place îndurarea”. „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului” (Mica 7:18; Ezechiel 33:11). Pentru El, lucrarea de nimicire şi rostirea de sentinţe este „o lucrare străină” (Isaia 28:21). Dar, cu îndurare şi iubire, El ridică vălul viitorului şi le descoperă oamenilor urmările unei vieţi păcătoase.
Blestemarea smochinului a fost o parabolă trăită. Pomul acesta neroditor, etalându-şi frunzişul pretenţios chiar în faţa lui Hristos, era un simbol al naţiunii iudaice. Mântuitorul dorea ca ucenicii Săi să înţeleagă de ce avea să cadă blestemul asupra Ierusalimului şi că, de acum, pedeapsa era de neînlăturat. În scopul acesta, El îi atribuise smochinului însuşiri morale, făcându-l un exponent al adevărului divin. Iudeii erau deosebiţi de toate naţiunile celelalte, susţinând că sunt supuşii lui Dumnezeu. Ei fuseseră favorizaţi de El şi pretindeau că sunt mai neprihăniţi decât oricare alt popor. Dar se stricaseră din cauza iubirii de lume şi a dorinţei de câştig. Se lăudau cu toate cunoştinţele lor, dar erau neştiutori în ce priveşte cerinţele lui Dumnezeu şi plini de făţărnicie. La fel ca pomul neroditor, ei îşi întindeau departe ramurile lor pretenţioase, bogate în aparenţă şi frumoase la privit, dar care nu aveau decât frunze. Religia iudeilor, cu templul ei măreţ, cu altarele ei sfinte, cu preoţii ei care purtau mitră şi cu ceremoniile ei impresionante, era cu adevărat frumoasă la înfăţişare, dar umilinţa, iubirea şi mila lipseau.
Toţi pomii din livadă erau lipsiţi de rod, dar pomii neînfrunziţi nu trezeau nicio speranță şi nu pricinuiau nicio dezamăgire. Prin pomii aceştia, erau reprezentați neevreii. Şi ei erau lipsiți de evlavie la fel ca iudeii, dar nu susţineau că Îi servesc lui Dumnezeu. Nu aveau pretenţii îngâmfate de bunătate. Oamenii aceştia erau orbi faţă de lucrările şi căile lui Dumnezeu. Pentru ei, nu era încă timpul smochinelor. Ei încă aşteptau o zi care să le aducă lumină şi speranță. Iudeii, care primiseră binecuvântări mai mari de la Dumnezeu, erau răspunzători pentru că abuzaseră de aceste daruri. Privilegiile cu care se lăudau nu făceau decât să le sporească vinovăţia.
Iisus venise înfometat la smochin pentru a găsi hrană. Tot astfel venise la Israel să găsească în el roadele neprihănirii. El revărsase asupra iudeilor darurile Sale, ca ei să poată aduce rod pentru binecuvântarea lumii. Le oferise nenumărate ocazii şi privilegii şi, în schimb, căuta simpatia şi colaborarea lor în lucrarea Sa milostivă. Voia să vadă în ei jertfire de sine şi milă, zel pentru Dumnezeu şi dorinţă arzătoare de a lucra pentru salvarea semenilor lor. Dacă ar fi ţinut Legea lui Dumnezeu, ei ar fi îndeplinit aceeaşi lucrare neegoistă pe care a făcut-o Hristos. Dar iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om era eclipsată de îngâmfare şi mulţumire de sine. Ei şi-au atras ruina pentru că au refuzat să le slujească altora. Ei nu împărţeau lumii comorile de adevăr pe care li le încredinţase Dumnezeu. În smochinul uscat, ei ar fi putut să vadă atât păcatul, cât şi pedeapsa lui. Uscat din cauza blestemului Mântuitorului, smochinul stătea ofilit şi bătut de vânt, uscat din rădăcini, arătând ce avea să fie poporul iudeu atunci când harul lui Dumnezeu avea să fie retras de la el. Refuzând să le împartă şi altora binecuvântarea, el nu avea s-o mai primească. „O, Israele”, zice Domnul, „singur te-ai nimicit” (Osea 13:9).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a blestemat pomul pe care propria putere îl crease stă ca o avertizare pentru toate bisericile şi pentru toţi creştinii. Nimeni nu poate trăi Legea lui Dumnezeu fără să le slujească altora. Dar sunt mulţi oameni care nu trăiesc viaţa neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei că sunt creştini excelenţi, nu înţeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei plănuiesc şi urmăresc numai folosul lor. Acţionează numai pentru ei. Timpul are valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ţinta în toate împrejurările vieţii. Ei nu le slujesc altora, ci numai lor. Dumnezeu i-a creat să trăiască într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El a intenţionat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât de mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de pretenţii, dar nu avea rod. Ei ţin formele închinării, dar fără pocăinţă sau credinţă. Onorează Legea lui Dumnezeu cu buzele, dar le lipseşte ascultarea. Zic, dar nu fac. În sentinţa rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează cât de urâtă este în ochii Lui această pretenţie deşartă. El declară că păcătosul neprefăcut este mai puţin vinovat decât acela care zice că-I slujește lui Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa.
Parabola smochinului, spusă de Hristos înainte de a merge la Ierusalim, avea o legătură directă cu învăţătura dată de El când a blestemat smochinul neroditor. Pentru pomul neroditor din parabolă, grădinarul a insistat. „Mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum încolo va face rod, dacă nu, îl vei tăia.” Pomul neroditor trebuia să fie îngrijit şi mai bine. Trebuia să se facă tot ce era cu putinţă pentru el. Dar, dacă rămânea neroditor, nimic nu-l mai putea salva de la distrugere. În parabolă nu este precizat rezultatul lucrării grădinarului. El depindea de oamenii cărora le vorbise Hristos. Ei erau reprezentaţi prin pomul neroditor şi rămânea ca ei să-şi hotărască singuri soarta. Li se dăduse orice avantaj pe care-l putea da Cerul, dar nu au câştigat nimic din multele lor binecuvântări. Prin faptul că Hristos a blestemat smochinul neroditor, s-a văzut rezultatul. Ei îşi hotărâră propria nimicire.
De mai mult de o mie de ani, iudeii abuzaseră de harul lui Dumnezeu, atrăgând asupra lor judecăţile Sale. Ei respinseseră avertismentele şi îi omorâseră pe proroci. Oamenii din zilele lui Hristos se făceau răspunzători de aceleaşi păcate, urmând aceeaşi cale. În respingerea harului şi avertismentelor din zilele lor se găsea vinovăţia acelei generaţii. Oamenii din zilele lui Hristos se legau în lanţurile pe care naţiunea şi le făurise de veacuri.
În fiecare generaţie li s-a dat oamenilor ziua lor de lumină şi privilegiu. Un timp de probă în care puteau să se împace cu Dumnezeu. Dar harul acesta are un hotar. Harul poate să stăruie ani de zile şi totuşi să fie dispreţuit şi respins, dar vine un timp când harul face ultimul apel. Inima ajunge atât de împietrită, încât încetează să mai răspundă Duhului lui Dumnezeu. Atunci, glasul plăcut şi atrăgător încetează.
Ziua aceasta sosise acum pentru Ierusalim. Iisus a plâns cu disperare pentru cetatea blestemată, dar nu putea să o izbăvească. El epuizase toate mijloacele. Respingând avertismentele Duhului lui Dumnezeu, Israel respinsese singurele mijloace de ajutor. Nu mai exista altă putere prin care ei să poată fi eliberaţi.
Naţiunea iudeilor era un simbol pentru oamenii din toate veacurile care dispreţuiesc chemările Iubirii Nemărginite. Când a plâns pentru Ierusalim, lacrimile lui Hristos erau pentru păcatele din toate vremurile. În sentinţele rostite asupra lui Israel, pot să citească propria condamnare toţi cei care resping mustrările şi avertismentele Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
În generaţia aceasta, sunt mulţi care merg pe acelaşi drum ca iudeii necredincioşi. Ei au fost martorii manifestării puterii lui Dumnezeu; Duhul Sfânt a vorbit inimii lor, dar ei nu renunţă la necredinţa şi împotrivirea lor. Dumnezeu le trimite avertismente şi mustrări, dar ei nu vor să-şi mărturisească rătăcirile şi resping solia şi pe solul Său. Tocmai mijloacele pe care El le foloseşte pentru îndreptarea lor devin pentru ei o piatră de poticnire.
Profeţii lui Dumnezeu erau urâţi de Israelul decăzut, deoarece prin ei se scoteau la iveală păcatele lor ascunse. Ahab îl privea pe Ilie ca pe un vrăjmaş, deoarece profetul era credincios şi mustrase nedreptăţile ascunse ale regelui. Tot astfel şi azi, slujitorul lui Hristos care mustră păcatele este întâmpinat cu batjocură şi refuzuri. Adevărul biblic, religia lui Hristos, se luptă împotriva unui curent puternic de necurăţie morală. Prejudecata este mai puternică în inimile oamenilor acum decât în timpul lui Hristos. El n-a împlinit aşteptările oamenilor; viaţa Lui era o mustrare pentru păcatele lor, şi ei L-au renegat. Tot aşa şi astăzi, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu nu se armonizează cu purtarea şi obiceiurile lor şi cu pornirile lor fireşti şi mii de oameni resping lumina Lui. Îndemnaţi de Satana, ei pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi aleg să folosească judecata lor independentă. Ei aleg mai bine întunericul decât lumina, dar fac lucrul acesta punându-şi în joc chiar viaţa lor. Aceia care au batjocorit cuvintele lui Hristos au găsit tot mai multe motive de a-şi bate joc, până s-au depărtat cu totul de la Adevăr şi Viaţă. Tot astfel şi acum, Dumnezeu nu intenţionează să îndepărteze orice obiecţie pe care inima firească o poate aduce împotriva adevărului Său. Pentru aceia care refuză preţioasele raze de lumină care ar lumina întunericul, tainele Cuvântului lui Dumnezeu rămân taine pentru totdeauna. Pentru ei, adevărul este ascuns. Ei merg orbeşte şi nu cunosc ruina ce le stă în faţă.
De pe înălţimea Muntelui Măslinilor, Hristos a privit lumea din toate veacurile. Cuvintele Sale sunt pentru fiecare suflet care respinge apelurile harului lui Dumnezeu. Batjocoritor al iubirii Sale, El ţi Se adresează astăzi: „Tu însuţi ar trebui să cunoşti lucrurile care sunt spre pacea ta.” Hristos varsă lacrimi amare pentru tine, dar tu nu ai lacrimi de vărsat. Împietrirea fatală a inimii care i-a distrus pe farisei se arată şi în tine. Şi fiecare dovadă a harului lui Dumnezeu, fiecare rază a luminii divine, fie că înmoaie şi supune sufletul, fie că îl întăreşte într-o nepocăinţă deznădăjduită.
Hristos a prevăzut că Ierusalimul va rămâne încăpăţânat şi nepocăit, dar toată vinovăţia, toate urmările respingerii harului erau chiar la uşa lui. Aşa se va întâmpla cu orice suflet care urmează aceeaşi cale. Dumnezeu zice: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea.” „Ascultă şi tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire care va fi rodul gândurilor lui, căci n-au luat aminte la cuvintele Mele şi au nesocotit Legea Mea” (Osea 13:9; Ieremia 6:19).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 64 – Un popor blestemat, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/onCtfVQhPFwHXzkc8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 65 – Templul curăţit din nou.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
La începutul lucrării Sale, Hristos îi izgonise din templu pe aceia care îl spurcau prin negustoria lor nesfântă, iar înfăţişarea Sa hotărâtă şi dumnezeiască adusese groază în inima negustorilor înşelători. La sfârşitul lucrării Sale, El a mers din nou la templu şi l-a găsit mai profanat ca înainte. Curtea din afara templului era ca un întins obor de vite. Certurile mânioase dintre negustori se amestecau cu mugetele animalelor şi cu zăngănitul banilor; printre ele, se auzea glasul celor care oficiau slujba sfântă. Demnitarii templului erau ei înşişi angajaţi în vânzări, cumpărări şi schimburi de bani. Erau stăpâniţi atât de mult de lăcomia lor de bani, încât în ochii lui Dumnezeu nu erau mai buni decât hoţii.
Prea puţin îşi dădeau seama preoţii şi conducătorii de solemnitatea lucrării pe care erau chemaţi să o împlinească. La fiecare Paşte şi Sărbătoare a Corturilor, mii de animale erau înjunghiate şi sângele lor era luat de preoţi şi turnat pe altar. Iudeii se obişnuiseră cu jertfa de sânge şi aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea necesar să se verse sângele animalelor. Ei nu înţelegeau că aceasta preînchipuia sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, care avea să fie vărsat pentru viaţa lumii, şi că, prin aducerea de jertfe, oamenii trebuiau să fie îndreptaţi către un Răscumpărător răstignit.
Iisus a privit animalele nevinovate aduse pentru jertfă şi a văzut că iudeii făcuseră din marile lor adunări scene pentru vărsare de sânge şi cruzime. În locul unei umilite pocăinţe de păcat, ei înmulţiseră jertfirea de animale, ca şi cum Dumnezeu ar fi putut să fie onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoţii şi conducătorii îşi împietriseră inimile prin egoism şi avariţie. Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru ei un mijloc de câştig. În felul acesta, în ochii oamenilor, sfinţenia serviciului de jertfă fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui Iisus fusese stârnită. El ştia că sângele Său, care foarte curând trebuia să fie vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot atât de puţin apreciat de preoţi şi bătrâni ca sângele animalelor pe care ei îl făceau să curgă necontenit.
Hristos vorbise prin profeţi împotriva acestor practici. Samuel spusese: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” Şi Isaia, văzând în viziune profetică apostazia iudeilor, li se adresează ca unor conducători ai Sodomei şi Gomorei: „Ascultaţi Cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! «Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre», zice Domnul. «Sunt sătul de arderile-de-tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? […] Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă. Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!»” (1 Samuel 15:22; Isaia 1:10-12,16,17).
Acela care dăduse aceste profeţii repeta acum pentru ultima dată avertizarea. Ca împlinire a profeţiei, poporul Îl proclamase pe Iisus rege al lui Israel. El primise închinarea lor şi acceptase rolul de rege. El trebuia să Se poarte astfel. El ştia că eforturile Sale de a reforma o preoţie coruptă aveau să fie în zadar. Cu toate acestea, El trebuia să-Şi facă lucrarea – acelui popor necredincios trebuia să i se dea dovada misiunii Sale divine.
Încă o dată privirea pătrunzătoare a lui Iisus a trecut pe deasupra curţii profanate a templului. Toţi ochii s-au întors spre El. Preoţi şi conducători, farisei şi neamuri L-au privit cu uimire şi teamă pe Acela care stătea în faţa lor în măreţia Împăratului cerului. Dumnezeirea a străfulgerat natura omenească, învestindu-L pe Hristos cu o demnitate şi o slavă pe care El nu le mai manifestase înainte. Aceia care stăteau mai aproape de El s-au dat înapoi atât cât le-a îngăduit mulţimea. Afară de câţiva dintre ucenicii Săi, toţi s-au retras, şi Mântuitorul a rămas singur. Orice zgomot încetase. Tăcerea adâncă părea insuportabilă. Hristos a vorbit cu o putere care i-a zguduit pe oameni ca o furtună puternică. „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune», dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” Glasul Lui părea un foc care mistuie. A poruncit cu autoritate: „Ridicaţi acestea de aici!” (Ioan 2:16).
Cu trei ani mai înainte, conducătorii templului se ruşinaseră că au fugit la porunca lui Iisus. De atunci, s-au mirat mereu de frica lor şi de faptul că ascultaseră fără cârtire de un Om umil. Şi-au dat seama că nu trebuia să se mai repete această supunere nedemnă. Cu toate acestea, acum erau mai îngroziţi decât înainte şi au ascultat porunca lui Iisus cu o grabă mai mare. Nimeni nu îndrăznea să-I pună la îndoială autoritatea. Preoţii şi negustorii au fugit dinaintea Lui, luând cu ei şi vitele.
În drumul lor, au întâlnit o mulţime de oameni care veneau cu bolnavii lor şi întrebau de marele Vindecător. Vestea adusă de oamenii care fugeau i-a făcut pe câţiva dintre ei să se întoarcă. Se temeau să-L întâlnească pe Acela atât de puternic, a cărui simplă privire îi izgonise din faţa Lui pe preoţi şi pe conducători. Dar un mare număr de oameni se îmbulzeau prin mulţimea grăbită, doritori să ajungă la Acela care era unica lor speranță. Când mulţimea a fugit din templu, mulţi rămăseseră în urmă. Acestora li s-au adăugat acum nou-veniţii. Din nou s-a umplut curtea templului de bolnavi şi muribunzi, din nou Iisus i-a ajutat.
După un timp, preoţii şi conducătorii au îndrăznit să se întoarcă la templu. Îndată ce a trecut panica, au fost cuprinşi de nelinişte, vrând să cunoască următorul pas al lui Iisus. Se aşteptau ca El să ia tronul lui David. Revenind încet la templu, preoţii şi conducătorii au auzit glasurile bărbaţilor, femeilor şi copiilor care Îl lăudau pe Dumnezeu. Odată intraţi, au rămas uimiţi de priveliştea minunată. Ei au văzut că bolnavii erau vindecaţi, orbii căpătau vedere, surzii auzeau şi ologii săreau de bucurie. Mai ales copiii îi întreceau pe toţi în voie bună. Iisus îi vindecase de bolile lor. El îi luase în braţe, primise sărutul lor de iubire, plin de recunoştinţă, iar unii dintre ei adormiseră la pieptul Lui, pe când îi învăţa pe oameni. Acum, cu glasuri voioase, Îi aduceau cinste. Repetau osanalele din ziua trecută şi fluturau biruitori ramuri de finic înaintea Mântuitorului. Templul suna şi răsuna de strigătele lor: „Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” „Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor.” (Psalmii 118:26; Zaharia 9:9). „Osana, Fiul lui David!”
Aceste glasuri fericite şi nestingherite erau o ofensă pentru conducătorii templului. Ei s-au hotărât să oprească o asemenea demonstraţie. Ei le spuneau oamenilor că Templul lui Dumnezeu este profanat de picioarele copiilor şi de strigătele lor voioase. Văzând că vorbele lor nu fac nicio impresie asupra poporului, conducătorii au făcut apel la Hristos: „Auzi ce zic aceştia?” „Da”, le-a răspuns Iisus. „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos laudă din gura pruncilor şi din gura celor ce sug»?” Profeţia arătase mai dinainte că Hristos trebuia să fie făcut rege, şi cuvântul acesta trebuia să se împlinească. Preoţii şi conducătorii lui Israel refuzaseră să vestească slava lui Dumnezeu, care făcuse din copii martori ai Săi. Dacă glasul copiilor ar fi fost adus la tăcere, stâlpii templului ar fi strigat laudă Mântuitorului.
Fariseii erau foarte încurcaţi şi neliniştiţi. De astă dată, poruncea Acela pe care ei nu-L puteau intimida. Iisus luase poziţia de păzitor al templului. Niciodată mai înainte nu-Şi însuşise o autoritate regală ca acum. Niciodată nu avuseseră cuvintele şi faptele Lui o putere atât de mare. El făcuse minuni în tot Ierusalimul, dar niciodată într-un chip atât de solemn şi impresionant. În prezenţa oamenilor care fuseseră martori ai faptelor Lui minunate, preoţii şi conducătorii nu îndrăzneau să I se arate pe faţă ca vrăjmaşi. Deşi înfuriaţi şi ruşinaţi de răspunsul Lui, nu erau în stare să mai facă ceva în ziua aceea.
A doua zi dimineaţa, membrii Sinedriului s-au sfătuit iarăşi ce să facă împotriva lui Iisus. Cu trei ani înainte, ei ceruseră un semn al mesianităţii Lui. De atunci, El făcuse lucruri mari prin toată ţara. Vindecase pe bolnavi, hrănise în chip minunat mii de oameni, umblase pe valuri şi liniştise marea înfuriată. Deseori citise în inima oamenilor ca într-o carte deschisă, izgonise demoni, înviase morţi. Conducătorii aveau înaintea lor dovezile mesianităţii Sale. Ei s-au hotărât acum să nu ceară niciun semn al autorităţii Lui, ci să smulgă de la El o recunoaştere sau o declaraţie prin care să-L poată condamna.
Mergând la templu, unde El îi învăţa pe oameni, au început să-L întrebe: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Ei se aşteptau ca El să susţină că autoritatea Lui era de la Dumnezeu. Și intenționau să nege o susţinere de felul acesta. Dar Iisus i-a primit cu o întrebare care, în aparenţă, aparţinea unui alt subiect şi a pus condiţia că le va răspunde dacă şi ei vor răspunde la întrebarea aceasta: „Botezul lui Ioan”, a zis El, „de unde venea? Din cer sau de la oameni?”