Ai terminat de citit capitolul 64 – Un popor blestemat, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/onCtfVQhPFwHXzkc8    

După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 65 – Templul curăţit din nou.

Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!

 

La începutul lucrării Sale, Hristos îi izgonise din templu pe aceia care îl spurcau prin negustoria lor nesfântă, iar înfăţişarea Sa hotărâtă şi dumnezeiască adusese groază în inima negustorilor înşelători. La sfârşitul lucrării Sale, El a mers din nou la templu şi l-a găsit mai profanat ca înainte. Curtea din afara templului era ca un întins obor de vite. Certurile mânioase dintre negustori se amestecau cu mugetele animalelor şi cu zăngănitul banilor; printre ele, se auzea glasul celor care oficiau slujba sfântă. Demnitarii templului erau ei înşişi angajaţi în vânzări, cumpărări şi schimburi de bani. Erau stăpâniţi atât de mult de lăcomia lor de bani, încât în ochii lui Dumnezeu nu erau mai buni decât hoţii.

Prea puţin îşi dădeau seama preoţii şi conducătorii de solemnitatea lucrării pe care erau chemaţi să o împlinească. La fiecare Paşte şi Sărbătoare a Corturilor, mii de animale erau înjunghiate şi sângele lor era luat de preoţi şi turnat pe altar. Iudeii se obişnuiseră cu jertfa de sânge şi aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea necesar să se verse sângele animalelor. Ei nu înţelegeau că aceasta preînchipuia sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, care avea să fie vărsat pentru viaţa lumii, şi că, prin aducerea de jertfe, oamenii trebuiau să fie îndreptaţi către un Răscumpărător răstignit.

Iisus a privit animalele nevinovate aduse pentru jertfă şi a văzut că iudeii făcuseră din marile lor adunări scene pentru vărsare de sânge şi cruzime. În locul unei umilite pocăinţe de păcat, ei înmulţiseră jertfirea de animale, ca şi cum Dumnezeu ar fi putut să fie onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoţii şi conducătorii îşi împietriseră inimile prin egoism şi avariţie. Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru ei un mijloc de câştig. În felul acesta, în ochii oamenilor, sfinţenia serviciului de jertfă fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui Iisus fusese stârnită. El ştia că sângele Său, care foarte curând trebuia să fie vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot atât de puţin apreciat de preoţi şi bătrâni ca sângele animalelor pe care ei îl făceau să curgă necontenit.

Hristos vorbise prin profeţi împotriva acestor practici. Samuel spusese: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor.” Şi Isaia, văzând în viziune profetică apostazia iudeilor, li se adresează ca unor conducători ai Sodomei şi Gomorei: „Ascultaţi Cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! «Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre», zice Domnul. «Sunt sătul de arderile-de-tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? […] Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă. Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!»” (1 Samuel 15:22; Isaia 1:10-12,16,17).

Acela care dăduse aceste profeţii repeta acum pentru ultima dată avertizarea. Ca împlinire a profeţiei, poporul Îl proclamase pe Iisus rege al lui Israel. El primise închinarea lor şi acceptase rolul de rege. El trebuia să Se poarte astfel. El ştia că eforturile Sale de a reforma o preoţie coruptă aveau să fie în zadar. Cu toate acestea, El trebuia să-Şi facă lucrarea – acelui popor necredincios trebuia să i se dea dovada misiunii Sale divine.

Încă o dată privirea pătrunzătoare a lui Iisus a trecut pe deasupra curţii profanate a templului. Toţi ochii s-au întors spre El. Preoţi şi conducători, farisei şi neamuri L-au privit cu uimire şi teamă pe Acela care stătea în faţa lor în măreţia Împăratului cerului. Dumnezeirea a străfulgerat natura omenească, învestindu-L pe Hristos cu o demnitate şi o slavă pe care El nu le mai manifestase înainte. Aceia care stăteau mai aproape de El s-au dat înapoi atât cât le-a îngăduit mulţimea. Afară de câţiva dintre ucenicii Săi, toţi s-au retras, şi Mântuitorul a rămas singur. Orice zgomot încetase. Tăcerea adâncă părea insuportabilă. Hristos a vorbit cu o putere care i-a zguduit pe oameni ca o furtună puternică. „Este scris: «Casa Mea se va chema o casă de rugăciune», dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” Glasul Lui părea un foc care mistuie. A poruncit cu autoritate: „Ridicaţi acestea de aici!” (Ioan 2:16).

Cu trei ani mai înainte, conducătorii templului se ruşinaseră că au fugit la porunca lui Iisus. De atunci, s-au mirat mereu de frica lor şi de faptul că ascultaseră fără cârtire de un Om umil. Şi-au dat seama că nu trebuia să se mai repete această supunere nedemnă. Cu toate acestea, acum erau mai îngroziţi decât înainte şi au ascultat porunca lui Iisus cu o grabă mai mare. Nimeni nu îndrăznea să-I pună la îndoială autoritatea. Preoţii şi negustorii au fugit dinaintea Lui, luând cu ei şi vitele.

În drumul lor, au întâlnit o mulţime de oameni care veneau cu bolnavii lor şi întrebau de marele Vindecător. Vestea adusă de oamenii care fugeau i-a făcut pe câţiva dintre ei să se întoarcă. Se temeau să-L întâlnească pe Acela atât de puternic, a cărui simplă privire îi izgonise din faţa Lui pe preoţi şi pe conducători. Dar un mare număr de oameni se îmbulzeau prin mulţimea grăbită, doritori să ajungă la Acela care era unica lor speranță. Când mulţimea a fugit din templu, mulţi rămăseseră în urmă. Acestora li s-au adăugat acum nou-veniţii. Din nou s-a umplut curtea templului de bolnavi şi muribunzi, din nou Iisus i-a ajutat.

După un timp, preoţii şi conducătorii au îndrăznit să se întoarcă la templu. Îndată ce a trecut panica, au fost cuprinşi de nelinişte, vrând să cunoască următorul pas al lui Iisus. Se aşteptau ca El să ia tronul lui David. Revenind încet la templu, preoţii şi conducătorii au auzit glasurile bărbaţilor, femeilor şi copiilor care Îl lăudau pe Dumnezeu. Odată intraţi, au rămas uimiţi de priveliştea minunată. Ei au văzut că bolnavii erau vindecaţi, orbii căpătau vedere, surzii auzeau şi ologii săreau de bucurie. Mai ales copiii îi întreceau pe toţi în voie bună. Iisus îi vindecase de bolile lor. El îi luase în braţe, primise sărutul lor de iubire, plin de recunoştinţă, iar unii dintre ei adormiseră la pieptul Lui, pe când îi învăţa pe oameni. Acum, cu glasuri voioase, Îi aduceau cinste. Repetau osanalele din ziua trecută şi fluturau biruitori ramuri de finic înaintea Mântuitorului. Templul suna şi răsuna de strigătele lor: „Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” „Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor.” (Psalmii 118:26; Zaharia 9:9). „Osana, Fiul lui David!”

Aceste glasuri fericite şi nestingherite erau o ofensă pentru conducătorii templului. Ei s-au hotărât să oprească o asemenea demonstraţie. Ei le spuneau oamenilor că Templul lui Dumnezeu este profanat de picioarele copiilor şi de strigătele lor voioase. Văzând că vorbele lor nu fac nicio impresie asupra poporului, conducătorii au făcut apel la Hristos: „Auzi ce zic aceştia?” „Da”, le-a răspuns Iisus. „Oare n-aţi citit niciodată cuvintele acestea: «Tu ai scos laudă din gura pruncilor şi din gura celor ce sug»?” Profeţia arătase mai dinainte că Hristos trebuia să fie făcut rege, şi cuvântul acesta trebuia să se împlinească. Preoţii şi conducătorii lui Israel refuzaseră să vestească slava lui Dumnezeu, care făcuse din copii martori ai Săi. Dacă glasul copiilor ar fi fost adus la tăcere, stâlpii templului ar fi strigat laudă Mântuitorului.

Fariseii erau foarte încurcaţi şi neliniştiţi. De astă dată, poruncea Acela pe care ei nu-L puteau intimida. Iisus luase poziţia de păzitor al templului. Niciodată mai înainte nu-Şi însuşise o autoritate regală ca acum. Niciodată nu avuseseră cuvintele şi faptele Lui o putere atât de mare. El făcuse minuni în tot Ierusalimul, dar niciodată într-un chip atât de solemn şi impresionant. În prezenţa oamenilor care fuseseră martori ai faptelor Lui minunate, preoţii şi conducătorii nu îndrăzneau să I se arate pe faţă ca vrăjmaşi. Deşi înfuriaţi şi ruşinaţi de răspunsul Lui, nu erau în stare să mai facă ceva în ziua aceea.

A doua zi dimineaţa, membrii Sinedriului s-au sfătuit iarăşi ce să facă împotriva lui Iisus. Cu trei ani înainte, ei ceruseră un semn al mesianităţii Lui. De atunci, El făcuse lucruri mari prin toată ţara. Vindecase pe bolnavi, hrănise în chip minunat mii de oameni, umblase pe valuri şi liniştise marea înfuriată. Deseori citise în inima oamenilor ca într-o carte deschisă, izgonise demoni, înviase morţi. Conducătorii aveau înaintea lor dovezile mesianităţii Sale. Ei s-au hotărât acum să nu ceară niciun semn al autorităţii Lui, ci să smulgă de la El o recunoaştere sau o declaraţie prin care să-L poată condamna.

Mergând la templu, unde El îi învăţa pe oameni, au început să-L întrebe: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Ei se aşteptau ca El să susţină că autoritatea Lui era de la Dumnezeu. Și intenționau să nege o susţinere de felul acesta. Dar Iisus i-a primit cu o întrebare care, în aparenţă, aparţinea unui alt subiect şi a pus condiţia că le va răspunde dacă şi ei vor răspunde la întrebarea aceasta: „Botezul lui Ioan”, a zis El, „de unde venea? Din cer sau de la oameni?”