Preoţii au văzut că se găsesc într-o dilemă din care niciun artificiu nu putea să-i scoată. Dacă ziceau că botezul lui Ioan era din cer, inconsecvenţa lor urma să apară cu şi mai multă putere. Hristos ar fi zis: De ce n-aţi crezut atunci în el? Ioan a mărturisit despre Hristos: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Dacă preoţii credeau mărturia lui Ioan, cum puteau să nege mesianitatea lui Hristos? Dacă declarau adevărata lor poziţie, că lucrarea lui Ioan era de la oameni, provocau o furtună de nemulţumire, deoarece poporul credea că Ioan este profet.
Cu viu interes, mulţimea aştepta hotărârea. Oamenii ştiau că preoţii susţinuseră că primesc lucrarea lui Ioan şi aşteptau ca aceştia să recunoască fără rezerve că el era trimis de Dumnezeu. Dar, după ce s-au sfătuit în taină, preoţii au hotărât să nu îşi asume vreo obligaţie. Făţarnici, voind să pară ignoranţi, ei au zis: „Nu ştim”. „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac lucrurile acestea”, a zis Hristos.
Cărturarii, preoţii şi conducătorii au fost aduşi cu toţii la tăcere. Înfrânţi şi dezamăgiţi, stăteau cu fruntea încruntată, neîndrăznind să-I mai pună lui Hristos şi alte întrebări. Prin laşitate şi nehotărâre, ei pierduseră în mare parte respectul poporului, care acum se amuza văzând cum oamenii aceştia încrezuţi şi plini de îndreptăţire de sine fuseseră înfrânţi.
Toate aceste cuvine şi fapte ale lui Iisus erau de mare însemnătate şi influenţa lor urma să se simtă tot mai mult după răstignirea şi înălţarea Lui. Mulţi dintre cei care aşteptaseră cu nerăbdare să vadă efectul întrebării lui Iisus aveau să devină, în cele din urmă, ucenici ai Săi şi ei fuseseră atraşi prima dată spre El de cuvintele Lui din ziua aceea plină de evenimente. Scena din curtea templului urma să nu se şteargă din mintea lor. Contrastul dintre Iisus şi marele-preot, când vorbeau, era puternic. Îngâmfatul slujbaş al templului era îmbrăcat în veşminte bogate şi scumpe. Pe capul lui era o mitră scânteietoare. Prezenţa lui era maiestuoasă, părul şi barba lungă erau argintate de vârstă. Înfăţişarea lui îi umplea de teamă pe cei care priveau. În faţa acestei auguste persoane stătea Maiestatea cerului, fără podoabe şi fără strălucire. Veşmintele Sale erau prăfuite de mult umblet, faţa Sa palidă exprima tristeţe şi răbdare, dar înfăţişarea Lui exprima demnitate şi bunăvoinţă, care erau în surprinzător contrast cu aerul mânios, încrezut şi îngâmfat al marelui-preot. Din momentul acela, mulţi dintre cei care au fost martori ai cuvintelor şi faptelor lui Iisus în templu L-au preţuit în inima lor ca pe un profet al lui Dumnezeu. Dar, pe măsură ce sentimentele poporului se întorceau de partea Lui, ura preoţilor faţă de Iisus creştea. Fiind o nouă dovadă a dumnezeirii Lui, înţelepciunea cu care scăpase din cursele întinse pentru picioarele Lui a aprins şi mai mult mânia lor.
În lupta Sa cu rabinii, Hristos nu intenţiona să-Şi umilească adversarii. El nu era bucuros să-i vadă în încurcătură. El avea de dat o învăţătură însemnată. Îi înfrânsese pe vrăjmaşii Săi, îngăduind ca ei să fie prinşi în capcana pe care ei înşişi o întinseseră pentru El. Faptul că îşi recunoscuseră ignoranţa în ce priveşte caracterul lui Ioan Botezătorul I-a dat lui Iisus ocazia să vorbească şi El a folosit-o pentru a le arăta adevărata lor stare, adăugând o nouă avertizare la cele multe de mai înainte.
„Ce gândiţi?” a zis El. „Un om avea doi feciori. S-a dus la cel dintâi şi i-a zis: «Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!» «Nu vreau», i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău şi s-a dus. S-a dus şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: «Mă duc, doamne», şi nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?”
Această întrebare venită pe neaşteptate i-a luat prin surprindere pe ascultători. Ei urmăriseră parabola de aproape şi acum au răspuns imediat: „Cel dintâi.” Ţinând privirea hotărâtă asupra lor, Iisus a răspuns cu un ton sever şi solemn: „Adevărat vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi desfrânatele l-au crezut şi, măcar că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit în urmă, ca să-l credeţi.”
Preoţii şi conducătorii nu avuseseră cum să nu dea un răspuns corect la întrebarea lui Hristos şi, în felul acesta, El a obţinut poziţia lor în favoarea primului fiu. Fiul acesta îi reprezenta pe vameşi, pe aceia care erau dispreţuiţi şi urâţi de farisei. Vameşii fuseseră mari păcătoşi. Cu adevărat, ei fuseseră călcători ai Legii lui Dumnezeu, arătând în viaţa lor o totală împotrivire faţă de cererile Lui. Ei fuseseră nerecunoscători şi nesfinţi şi, când li s-a spus să meargă şi să lucreze în via Domnului, ei au arătat un refuz dispreţuitor. Dar, când a venit Ioan predicând pocăinţa şi botezul, vameşii au primit solia lui şi au fost botezaţi.
Al doilea fiu îi reprezenta pe conducătorii naţiunii iudaice. Câţiva farisei se pocăiseră şi primiseră botezul lui Ioan, dar conducătorii nu voiau să recunoască faptul că el venea de la Dumnezeu. Avertizările şi mustrările lui nu i-au condus la reformă. Au respins sfatul lui Dumnezeu pentru ei şi nu au fost botezaţi de Ioan (Luca 7:30). Ei au tratat solia lui cu dispreţ. Asemenea celui de al doilea fiu, care atunci când a fost chemat a zis: „Mă duc, doamne”, dar n-a mers, preoţii şi conducătorii spuneau că ascultă, dar erau neascultători. Ei făceau mare caz de evlavie, pretindeau că sunt ascultători de Legea lui Dumnezeu, dar ascultarea lor era falsă. Vameşii erau acuzaţi şi blestemaţi de farisei ca necredincioşi, dar ei arătau prin credinţa şi faptele lor că mergeau în Împărăţia cerului înaintea acestor oameni plini de îndreptăţire de sine, cărora li se dăduse lumină mare, dar ale căror fapte nu corespundeau cu mărturisirea lor de evlavie.
Preoţii şi conducătorii nu erau dispuşi să sufere aceste adevăruri mustrătoare. Ei au tăcut, sperând totuşi că Iisus va mai spune vreun lucru pe care puteau să-l întoarcă împotriva Lui, dar mai aveau încă multe să audă.
„Ascultaţi o altă pildă”, a zis Hristos. „Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi, şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: «Vor primi cu cinste pe fiul meu!» Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: «Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.» Şi au pus mâna pe el şi l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”
Iisus S-a adresat tuturor celor de faţă, dar răspunsul l-au dat preoţii şi conducătorii. „Pe ticăloşii aceia, ticălos îi va pierde”, au zis ei, „şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” Cei care au vorbit n-au înţeles la început aplicaţia parabolei, dar acum au văzut că singuri şi-au rostit osânda. În parabolă, gospodarul Îl înfăţişa pe Dumnezeu, via reprezenta naţiunea iudeilor, iar gardul era Legea divină, care îi apăra. Turnul era un simbol al templului. Stăpânul viei făcuse tot ce era necesar pentru înmulţirea rodului viei. „Ce-aş mai fi putut face viei mele”, zice el, „şi nu i-am făcut?” (Isaia 5:4). Astfel era reprezentată grija neobosită a lui Dumnezeu pentru Israel. Şi după cum vierii trebuiau să-i înapoieze stăpânului partea cuvenită din roadele viei, tot aşa şi poporul lui Dumnezeu trebuia să-L onoreze printr-o vieţuire corespunzătoare cu privilegiile lor sfinte. Dar, după cum vierii i-au omorât pe robii trimişi de stăpân ca să ceară roadele, iudeii i-au ucis pe profeţii trimişi de Dumnezeu cu chemarea la pocăinţă. Toţi trimişii, unul după altul, au fost omorâţi. Până la punctul acesta, parabola nu putea să fie pusă la îndoială şi, în cele ce au urmat, lucrurile nu erau mai puţin evidente. În fiul cel iubit, pe care stăpânul viei l-a trimis în cele din urmă la servii neascultători, pe care aceştia au pus mâna şi l-au omorât, preoţii şi conducătorii au văzut un tablou clar al lui Iisus şi cele ce puteau să I se întâmple. Chiar atunci, ei plănuiau să-L omoare pe Acela pe care Tatăl Îl trimisese ca o ultimă chemare. În pedeapsa rânduită asupra vierilor nerecunoscători, era zugrăvită soarta acelora care aveau să-L omoare pe Hristos.
Privind cu milă la ei, Mântuitorul a continuat: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri»? De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea, iar pe acela pe care va cădea ea, îl va spulbera.”
Iudeii repetaseră adeseori profeţia aceasta în sinagogă, aplicând-o lui Mesia. Hristos era Piatra unghiulară a sistemului iudaic şi a întregului plan de mântuire. Tocmai această piatră de temelie o lepădau acum constructorii iudei, preoţii şi conducătorii lui Israel. Mântuitorul le atrăgea atenţia la profeţiile care urmau să le arate primejdia. Prin toate mijloacele posibile, El a căutat să le arate clar natura faptei pe care erau gata să o comită.