Cuvintele Lui mai aveau un scop. Întrebându-i: „Când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”, Hristos urmărea ca fariseii să răspundă aşa cum au și făcut. El intenţiona ca ei singuri să se osândească. Avertismentele Lui, care n-au izbutit să-i trezească la pocăinţă, aveau să le pecetluiască soarta şi El dorea ca ei să vadă că singuri îşi atrăseseră ruina. El intenţiona să le arate că Dumnezeu avea dreptate retrăgându-le privilegiile naţionale, lucru care şi începuse şi care trebuia să se termine nu numai cu distrugerea templului şi a cetăţii lor, ci şi cu risipirea naţiunii.
Ascultătorii au recunoscut avertizarea. Dar, fără să ţină seama de osânda pe care singuri o pronunţaseră, preoţii şi conducătorii erau gata să întregească tabloul, zicând: „Iată Moştenitorul; veniţi să-L omorâm.” Dar, când au căutat să-L prindă, s-au temut de mulţime, deoarece sentimentele poporului erau în favoarea lui Hristos.
Citând profeţia despre piatra lepădată, Hristos S-a referit la o situaţie reală din istoria lui Israel. Întâmplarea avusese loc la ridicarea primului templu. Cu toate că avea o aplicaţie deosebită în timpul primei veniri a lui Hristos şi ar fi trebuit să-i impresioneze cu putere deosebită pe iudei, ea are şi o învăţătură pentru noi. Când s-a zidit Templul lui Solomon, pietrele imense pentru ziduri şi temelie au fost pregătite în totul la carieră; după ce au fost duse la locul de zidire, nicio unealtă nu trebuia să le mai atingă. Lucrătorii trebuiau numai să le aşeze pe fiecare la locul ei. Pentru a fi folosită la temelie, se adusese o piatră de o mărime neobişnuită şi de o formă deosebită, dar lucrătorii nu puteau să-i găsească loc şi nu voiau să o primească. Multă vreme a rămas ca piatră lepădată. Dar când meşterii au ajuns la zidirea colţului, au căutat o piatră destul de mare şi rezistentă şi de o formă potrivită, care să ocupe tocmai locul acela şi să suporte marea presiune care urma să apese asupra ei. Dacă făceau o alegere neînţeleaptă pentru acel loc important, întreaga clădire urma să fie pusă în pericol. Trebuia să se găsească o piatră în stare să reziste la acţiunea soarelui, a frigului şi a furtunii. De mai multe ori au încercat diferite pietre, dar, sub apăsarea unei greutăți mari, s-au sfărâmat. Altele nu puteau să sufere proba schimbărilor rapide din atmosferă. Dar, în cele din urmă, atenţia le-a fost atrasă de piatra lepădată atâta vreme. Fusese expusă la aer, soare şi furtună fără să arate cea mai mică fisură. Zidarii au cercetat piatra. Trecuse toate probele, afară de una. Dacă putea să treacă proba presiunii, aveau să o admită ca piatră unghiulară. Proba s-a făcut. Piatra a fost acceptată, dusă la locul destinat şi s-a văzut că era potrivită exact pe locul acela. În viziune profetică, i se arătase lui Isaia că această piatră era un simbol al lui Hristos. El zice:
„Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi. Şi atunci El va fi un locaş sfânt, dar şi o piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire pentru cele două case ale lui Israel, un laţ şi o cursă pentru locuitorii Ierusalimului. Mulţi se vor poticni, vor cădea şi se vor sfărâma, vor da în laţ şi vor fi prinşi.” Dus în viziune profetică până la prima venire, profetului i s-a arătat că Hristos urma să sufere încercări şi greutăţi, simbolizate prin tratamentul suferit de piatra din capul unghiului, din Templul lui Solomon. „De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă»” (Isaia 8:13-15; 28:16).
În înţelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie şi a aşezat-o. El a numit-o „temelie puternică”. Întreaga lume îşi poate aşeza pe ea poverile şi durerile – ea le suportă. În deplină siguranţă, toţi pot clădi pe ea. Hristos este „o piatră încercată”. Cei care se încred în El nu vor fi dezamăgiţi. El a suportat toate probele. Vinovăţia lui Adam şi a urmaşilor lui a apăsat asupra Sa şi El a ieşit mai mult decât biruitor asupra puterilor răului. El a dus poverile aruncate asupra Lui de toţi păcătoşii care s-au pocăit. În Hristos, inima vinovată a aflat odihnă. El este temelia sigură. Toţi cei care se sprijină pe El se odihnesc în deplină siguranţă.
În profeţia lui Isaia, se spune despre Hristos că este atât o temelie sigură, cât şi o piatră de poticnire. Apostolul Petru, scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt, arată limpede pentru cine este Hristos o stâncă de temelie şi pentru cine este o piatră de poticnire.
„Dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu! Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Căci este scris în Scriptură: «Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El nu va fi dat de ruşine.» Cinstea aceasta este dar pentru voi, care aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, «Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului»; şi «o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere». Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul şi la aceasta sunt rânduiţi” (1 Petru 2:3-8).
Pentru cei care cred în El, Hristos este temelia sigură. Aceştia sunt cei care cad pe Stâncă şi se zdrobesc. Aici sunt prezentate supunerea faţă de Hristos şi credinţa în El. A cădea pe Stâncă şi a fi zdrobit înseamnă să renunţăm la neprihănirea proprie şi să mergem la Hristos cu umilinţa unui copil, pocăindu-ne de abaterile noastre şi crezând în iubirea Lui plină de iertare. Şi tot astfel, prin credinţă şi ascultare, clădim pe Hristos ca temelie a noastră.
Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii, cât şi neevreii. Aceasta este singura temelie pe care putem clădi în siguranţă. Ea este destul de cuprinzătoare pentru toţi şi destul de tare pentru a susţine greutatea şi povara lumii întregi. Şi, prin legătura cu Hristos, Piatra vie, toţi cei care clădesc pe această temelie devin pietre vii. Mulţi sunt ciopliţi, lustruiţi, înfrumuseţaţi prin propriile sforţări, dar nu pot să devină „pietre vii”, deoarece nu sunt în legătură cu Hristos. Fără legătura aceasta, niciun om nu poate fi mântuit. Fără viaţa lui Hristos în noi, nu putem rezista furtunii de ispite. Siguranţa noastră veşnică depinde de aşezarea clădirii pe temelia cea sigură. Astăzi, mulţi oameni clădesc pe temelii care n-au fost probate. Când cade ploaia, când bate furtuna şi se revarsă apele, casa lor se prăbuşeşte, pentru că nu este întemeiată pe Stânca veşnică, pe Piatra din capul unghiului, Iisus Hristos.
Pentru cei care „se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul”, Hristos este o piatră de poticnire. Dar „piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”. Ca şi piatra lepădată, Hristos a avut de suferit în misiunea Lui pământească dispreţ şi brutalitate. El a fost „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit […], şi noi nu L-am băgat în seamă” (Isaia 53:3). Dar era aproape timpul ca El să fie proslăvit. Prin învierea din morţi, El urma să fie „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu” (Romani 1:4). La a doua venire, El va fi descoperit ca Domnul cerului şi al pământului. Aceia care acum se pregăteau să-L răstignească vor trebui să recunoască măreţia Lui. În faţa universului, Piatra lepădată avea să fie aşezată în capul unghiului.
Şi peste „oricine va cădea îl va spulbera”. Oamenii care L-au renegat pe Hristos urmau să vadă în curând cum cetatea şi naţiunea lor vor fi distruse. Slava lor urma să fie nimicită şi risipită ca praful înaintea vântului. Şi ce lucru i-a nimicit pe iudei? Tocmai stânca pe care, dacă ar fi clădit, ar fi găsit siguranţa lor. Bunătatea lui Dumnezeu fusese dispreţuită, neprihănirea respinsă, iar harul neglijat. Oamenii s-au aşezat împotriva lui Dumnezeu şi tot ce ar fi fost spre mântuirea lor s-a întors spre nimicirea lor. Tot ce rânduise Dumnezeu pentru viaţă s-a dovedit a fi spre moarte. În răstignirea lui Iisus de către iudei se cuprindea distrugerea Ierusalimului. Sângele vărsat pe Golgota a fost greutatea imensă care i-a afundat în ruină, pentru lumea aceasta şi pentru lumea viitoare. Aşa va fi şi în marea zi de pe urmă, când judecata va cădea asupra acelora care au disprețuit harul lui Dumnezeu. Hristos, Piatra lor de poticnire, Se va arăta atunci ca un munte răzbunător. Slava feţei Sale, care pentru cel neprihănit este viaţă, va fi pentru cel rău un foc mistuitor. Pentru că a lepădat şi a dispreţuit iubirea şi harul, păcătosul va fi distrus.
Prin multe ilustraţii şi prin repetate avertismente, Iisus a arătat care va fi urmarea faptului că iudeii Îl renegaseră pe Fiul lui Dumnezeu. În aceste cuvinte, El Se adresa tuturor acelora din toate timpurile care refuză să-L primească drept Răscumpărător al lor. Fiecare avertisment este pentru ei. Templul întinat, fiul neascultător, vierii necredincioşi şi zidarii dispreţuitori se regăsesc în experienţa fiecărui păcătos. Dacă nu se pocăieşte, va avea parte de soarta pe care aceştia au preînchipuit-o.