Ai terminat de citit capitolul 65 – Templul curăţit din nou, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Ph8B71Z7Er81Cm6RA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 66 – Controverse.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Preoţii şi conducătorii ascultaseră în tăcere mustrările atât de pătrunzătoare ale lui Hristos. Ei nu puteau să respingă acuzaţiile. Dar erau cu atât mai hotărâţi să-L prindă în cursă şi, urmărind aceasta, au trimis la El ca iscoade pe unii „care se prefăceau că sunt neprihăniţi, ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii dregătorului”. Ei nu i-au trimis pe fariseii bătrâni, pe care Iisus îi întâlnise adesea, ci tineri zeloşi şi înflăcăraţi, crezând că Hristos nu-i cunoştea. Aceştia erau însoţiţi de câţiva irodieni, care trebuiau să asculte cuvintele lui Hristos, ca să poată mărturisi împotriva Lui la judecată. Fariseii şi irodienii fuseseră vrăjmaşi neîmpăcaţi, dar acum se uniseră împotriva lui Hristos.
Fariseii murmuraseră întotdeauna împotriva tributului pe care romanii îl cereau de la ei. Ei socoteau plătirea tributului ca fiind împotriva Legii lui Dumnezeu. Acum au avut ocazia de a-I întinde o cursă lui Iisus. Iscoditorii au venit la El şi, cu o aparentă sinceritate, ca şi cum ar fi dorit să-şi cunoască datoria, au spus: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi pe oameni drept şi că nu cauţi la faţa oamenilor, că-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cuvine să plătim bir cezarului sau nu?”
Cuvintele: „Ştim că vorbeşti şi că înveţi pe oameni drept”, dacă ar fi fost sincere, ar fi fost o minunată recunoaştere. Dar erau rostite pentru a înşela; cu toate acestea, mărturisirea lor era adevărată. Fariseii ştiau că Hristos vorbea şi îi învăţa pe oameni adevărul şi după mărturisirea aceasta vor fi judecaţi.
Cei care-L întrebaseră pe Iisus credeau că îşi ascunseseră scopul destul de bine, dar Iisus a citit în inima lor ca într-o carte deschisă şi le-a descoperit făţărnicia. „Pentru ce Mă ispitiţi?” le-a zis El, dându-le astfel un semn pe care ei nu-l ceruseră, arătând că El descoperise planul lor ascuns. Ei au fost şi mai mult încurcaţi când a adăugat: „Arătaţi-Mi un ban.” Au adus banul şi El i-a întrebat: „Al cui chip şi ale cui slove sunt scrise pe el?” „Ale cezarului”, au răspuns ei. Arătând inscripţia de pe ban, Iisus a zis: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”
Iscoditorii se aşteptau ca Iisus să răspundă la întrebarea lor direct, într-un fel sau altul. Dacă El ar fi zis: Nu se cade să plătiţi bir cezarului, ar fi fost pârât autorităţilor romane şi arestat ca instigator la rebeliune. Iar în cazul în care ar fi zis: Se cade să plătiţi bir, aveau de gând să-L acuze înaintea poporului că Se împotriveşte Legii lui Dumnezeu. Acum însă se simţeau înfrânţi şi încurcaţi. Planurile le fuseseră zădărnicite. Răspunsul scurt, primit la întrebarea lor, i-a lăsat fără cuvânt.
Răspunsul lui Hristos n-a fost ales ca o cale uşoară de scăpare, ci era un răspuns sincer la întrebare. Ţinând în mână banul roman, pe care erau imprimate numele şi chipul cezarului, El a declarat că, întrucât trăiau sub ocrotirea puterii romane, ei aveau obligaţia să dea acelei puteri sprijinul cerut, atâta vreme cât aceasta nu venea în conflict cu o datorie mai înaltă. Deşi supuşi paşnici faţă de legile ţării, ei trebuiau să-i dea ascultare în primul rând lui Dumnezeu.
Cuvintele lui Hristos: „Daţi… lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” erau o aspră mustrare pentru iudeii intriganţi. Dacă şi-ar fi împlinit cu credincioşie datoriile faţă de Dumnezeu, ei n-ar fi ajuns o naţiune lepădată, supusă unei puteri străine. Niciun steag roman n-ar fi fluturat deasupra Ierusalimului, nicio santinelă romană n-ar fi stat la porţile lui, niciun guvernator roman n-ar fi trăit înăuntrul zidurilor lui. Naţiunea iudaică plătea pedeapsa îndepărtării de Dumnezeu.
Când au auzit răspunsul lui Hristos, „miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat şi au plecat”. El le-a mustrat făţărnicia şi îngâmfarea şi, în acelaşi timp, a stabilit un mare principiu, un principiu care precizează lămurit limitele datoriei omului faţă de cârmuirea civilă şi datoriile lui faţă de Dumnezeu. În mintea multora, a fost clarificată o chestiune încurcată. De aici înainte, ei au păstrat mereu principiul cel drept. Şi cu toate că mulţi au plecat nemulţumiţi, ei au văzut că principiul care se afla la baza întrebării a fost clar stabilit şi s-au mirat de discernământul lui Iisus.
Abia au fost aduşi la tăcere fariseii, şi saducheii au şi venit cu întrebările lor viclene. Cele două partide erau în vrăjmăşie neîmpăcată una cu cealaltă. Fariseii erau adepţii rigizi ai tradiţiei. Ei erau scrupuloşi în ceremonii exterioare, stăruitori în spălări rituale, în posturi, în rugăciuni lungi şi milostenii bătătoare la ochi. Dar Hristos a declarat că ei desfiinţau Legea lui Dumnezeu, ţinând ca doctrină porunci omeneşti. Gruparea lor se caracteriza prin bigotism şi făţărnicie. Totuşi printre ei se aflau şi oameni cu adevărată evlavie, care au primit învăţăturile lui Hristos şi au devenit ucenici ai Lui. Saducheii respingeau tradiţiile fariseilor. Mărturiseau că ei cred cea mai mare parte din Scripturi şi fac din ele o regulă de viaţă, dar, de fapt, erau necredincioşi şi materialişti.
Saducheii tăgăduiau existenţa îngerilor, învierea morţilor şi doctrina despre viaţa viitoare, cu răsplata şi pedeapsa ei. În toate punctele acestea se deosebeau de farisei. Între cele două partide, îndeosebi învierea era un subiect de conflict. Fariseii credeau cu putere în înviere, dar, în discuţiile acestea, vederile lor cu privire la viaţa viitoare îşi pierduseră toată claritatea. Moartea devenise pentru ei o taină inexplicabilă. Neputinţa lor de a răspunde la argumentele saducheilor dădea naştere la o iritare continuă. Discuţiile dintre cele două partide duceau adesea la certuri grele, care îi lăsau mai înstrăinaţi decât înainte.
Saducheii erau mult mai puţini la număr decât adversarii lor şi nu aveau o influenţă atât de puternică asupra oamenilor de rând, dar mulţi dintre ei erau bogaţi şi aveau influenţa pe care o dă bogăţia. În rândul lor se găseau majoritatea preoţilor şi, de obicei, dintre ei se alegea marele-preot. Aceasta se făcea totuşi cu condiţia expresă ca ideile lor sceptice să nu fie scoase în evidenţă. Din cauza numărului şi popularităţii fariseilor, era necesar ca saducheii să accepte, de formă, învăţăturile lor când deţineau o slujbă preoţească, dar, chiar prin faptul că puteau să fie aleşi pentru o astfel de slujbă, se dădea putere rătăcirii lor.
Saducheii respingeau învăţătura lui Iisus. El era condus de principii pe care ei nu voiau să le admită când se manifestau în felul acesta, iar învăţăturile Lui cu privire la Dumnezeu şi viaţa viitoare contraziceau teoriile lor. Ei credeau în Dumnezeu ca singura fiinţă superioară omului, dar susţineau că o providenţă atotconducătoare şi o preştiinţă divină l-ar lipsi pe om de libertatea morală şi l-ar aduce la starea de rob. Ei credeau că, după ce l-a creat pe om, Dumnezeu l-a lăsat singur, independent de o influenţă superioară. Susţineau că omul era liber să-şi conducă viaţa şi să dirijeze evenimentele lumii, că soarta omului era în mâna lui. Tăgăduiau că Duhul lui Dumnezeu lucrează prin eforturile omeneşti sau prin mijloace naturale. Şi totuşi ei susţineau că, prin folosirea corectă a puterilor sale naturale, omul poate fi înălţat şi iluminat şi că, printr-o disciplină riguroasă, viaţa poate fi curăţită.
Ideile acestea despre Dumnezeu le influenţau caracterul. După concepţia lor, El n-avea niciun interes faţă de om şi, ca urmare, nici ei nu aveau vreo consideraţie unul faţă de altul, ci erau foarte dezbinaţi. Pentru că refuzau să recunoască influenţa Duhului Sfânt asupra acţiunilor omului, duceau lipsă de puterea Lui în viaţa lor. Asemenea celorlalţi iudei, se lăudau mult cu dreptul lor din naştere ca fii ai lui Avraam şi cu credincioşia lor strictă faţă de cerinţele legii, dar erau lipsiţi de adevăratul spirit al legii, de credinţa şi de mila lui Avraam. Simpatiile lor naturale erau mărginite la un cerc restrâns. Ei credeau că este posibil pentru toţi oamenii să-şi câştige bunurile şi binecuvântările vieţii. Inima lor nu era mişcată de lipsurile şi suferinţele altora. Trăiau pentru ei înşişi.
Prin cuvintele şi faptele Sale, Hristos mărturisea despre o putere divină care produce rezultate supranaturale, despre o viaţă viitoare, dincolo de cea prezentă, despre Dumnezeu ca Tată al oamenilor, având grijă întotdeauna de nevoile lor. El descoperea lucrarea puterii divine în milostenie şi îndurare, care mustra purtarea egoistă a saducheilor. El învăţa că, atât pentru binele imediat al omului, cât şi pentru cel veşnic, Dumnezeu influenţează inima prin Duhul Sfânt. A arătat greşeala de a ne încrede în puterea omenească pentru schimbarea caracterului, care poate fi făcută numai de Duhul lui Dumnezeu.
Saducheii erau hotărâţi să discrediteze această învăţătură. Căutând o dispută cu Iisus, au fost siguri că puteau să-L facă să-Şi piardă reputaţia, chiar dacă nu izbuteau să-L condamne. Subiectul ales pentru dispută a fost învierea. Dacă era de acord cu ei, atunci era în şi mai mare vrăjmăşie cu fariseii. Dacă Se deosebea de ei, intenţionau să-I ia învăţătura în râs.
Saducheii voiau să spună că, dacă trupul se compune din aceleaşi particule de materie şi în starea nemuritoare, şi în cea muritoare, atunci când învie din morţi va trebui să aibă carne şi sânge şi să reia viaţa întreruptă pe pământ. În cazul acesta, conchideau ei, va trebui ca legăturile de pe pământ să fie reluate şi toate lucrurile să se unească din nou, căsătoriile să fie continuate şi toate lucrurile să aibă loc la fel ca înainte de moarte, slăbiciunile şi pasiunile acestei vieţi fiind continuate în viaţa viitoare.