Ca răspuns la întrebarea lor, Iisus a ridicat vălul care acoperea viaţa viitoare. „La înviere”, a zis El, „nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” El a arătat că saducheii erau greşiţi în credinţa lor. Bazele raţionamentului lor erau false. „Vă rătăciţi”, a adăugat El, „pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” El nu i-a acuzat cum i-a acuzat pe farisei de făţărnicie, ci de necredinţă.
Saducheii se lăudau că, dintre toţi oamenii, ei ţin cel mai mult la Scripturi. Dar Iisus a arătat că ei nu cunoscuseră adevăratul lor înţeles. Cunoştinţa aceasta trebuia să fie explicată prin lumina dată de Duhul Sfânt. El a declarat că lipsa lor de cunoştinţe cu privire la Scripturi şi la puterea lui Dumnezeu era cauza confuziei lor asupra credinţei şi a întunecimii lor spirituale. Ei căutau să reducă tainele lui Dumnezeu la măsura raţiunii lor mărginite. Hristos i-a invitat să-şi deschidă mintea faţă de adevărurile sfinte, care puteau să le lărgească şi să le întărească înţelegerea. Mii de oameni devin necredincioşi, pentru că mintea lor mărginită nu poate cuprinde tainele lui Dumnezeu. Ei nu pot să explice minunata putere dumnezeiască ce se vede în lucrările Sale, de aceea resping dovezile unei asemenea puteri, atribuindu-le forţelor naturale, pe care le înţeleg şi mai puţin. Singura cheie a tainelor care ne înconjoară este recunoaşterea prezenţei şi puterii lui Dumnezeu în tot ce ne înconjoară. Oamenii au nevoie să-L cunoască pe Dumnezeu ca fiind Creatorul universului, Acela care porunceşte şi face totul. Ei au nevoie de o viziune mai largă asupra caracterului, a tainelor şi a mijloacelor folosite de El.
Hristos le-a declarat ascultătorilor Săi că, dacă nu ar fi fost învierea din morţi, Scripturile în care ei mărturiseau a crede nu ar fi fost de nicio valoare. El a zis: „Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu când a zis: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov»? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii.” Dumnezeu priveşte lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi. El vede de la început sfârşitul şi priveşte rezultatul lucrării Sale ca şi când ar fi deja realizat. Preţioşi în ochii lui Dumnezeu sunt aceia care au murit, începând cu Adam, şi toţi sfinţii care vor mai muri vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor ieşi din mormânt la viaţa nemuritoare. Dumnezeu va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Său. Între Dumnezeu şi sfinţii înviaţi va fi o legătură duioasă şi strânsă. Starea aceasta, prevăzută în planul Său, pentru El există deja. Pentru El, morţii trăiesc.
Prin cuvintele lui Hristos, saducheii au fost aduşi la tăcere. Ei nu mai puteau să-I răspundă. Nu rostise niciun cuvânt de care ei să se poată folosi în vreun fel pentru a-L condamna. Adversarii Lui nu câştigaseră altceva decât dispreţul oamenilor.
Cu toate acestea, fariseii nu şi-au pierdut nădejdea de a-L face să spună ceva pe care să-l folosească împotriva Lui. Au găsit un cărturar care să-L întrebe pe Iisus care dintre Cele Zece Porunci ale Legii este de mai mare însemnătate.
Fariseii înălţaseră primele patru porunci, care arată datoria omului faţă de Creatorul lui, ca fiind de o însemnătate mai mare decât celelalte şase, care definesc datoria omului faţă de semenul său. Drept urmare, stăteau destul de rău în ce priveşte evlavia practică. Iisus le arătase oamenilor marea lor lipsă şi-i învăţase că au nevoie de fapte bune, declarând că pomul se cunoaşte după roade. Din acest motiv fusese acuzat că El înalţă ultimele şase porunci mai presus decât primele patru.
Învăţătorul legii s-a apropiat de Iisus cu o întrebare directă: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Răspunsul lui Hristos a fost direct şi puternic: „Cea dintâi este aceasta: «Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn»; şi «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta.»” Aceasta este prima poruncă. A doua este asemenea cu cea dintâi, deoarece izvorăşte din ea: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este poruncă mai mare decât acestea.” „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii.”
Primele patru din Cele Zece Porunci sunt rezumate în această mare învăţătură: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta.” Ultimele şase sunt cuprinse în cealaltă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Aceste două porunci sunt o expresie a principiului iubirii. Cea dintâi nu poate fi ţinută, iar a doua să fie călcată; nici a doua nu poate fi ţinută, iar cea dintâi călcată. Dacă Dumnezeu are locul care I se cuvine în inima noastră, atunci şi semenului nostru îi vom da locul potrivit şi îl vom iubi ca pe noi înşine. Numai atunci când Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice vom putea să-l iubim pe semenul nostru fără părtinire.
Întrucât toate poruncile sunt cuprinse în iubirea faţă de Dumnezeu şi om, încălcarea oricărui precept al Legii înseamnă nesocotirea acestui principiu. În felul acesta, Hristos i-a învăţat pe ascultătorii Săi că Legea lui Dumnezeu nu este o sumă de precepte despărţite unul de altul, dintre care unele sunt de o mai mare însemnătate, pe când altele sunt de o mai mică însemnătate, putând fi trecute cu vederea fără a atrage pedeapsa. Domnul nostru prezintă primele patru şi ultimele şase porunci ca un tot dumnezeiesc şi spune că iubirea de Dumnezeu va fi arătată prin ascultarea de toate poruncile Lui.
Cărturarul care-L întrebase pe Iisus cunoştea bine legea şi a rămas uimit de cuvintele Lui. El nu se aştepta ca Iisus să dovedească o cunoaştere atât de adâncă şi desăvârşită a Scripturii. El câştigase o mai cuprinzătoare înţelegere a principiilor care stau la baza preceptelor sfinte. Înaintea preoţilor şi conducătorilor adunaţi, el a recunoscut cu sinceritate că Hristos dăduse o dreaptă interpretare Legii, zicând:
„Bine, Învăţătorule. Adevărat ai zis că Dumnezeu este unul singur, că nu este altul în afară de El şi că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul şi cu toată puterea şi a iubi pe aproapele ca pe sine este mai mult decât toate arderile-de-tot şi decât toate jertfele.”
Înţelepciunea răspunsului lui Hristos l-a convins pe cărturar. El ştia că religia iudeilor constă mai degrabă în ceremonii exterioare decât în evlavie lăuntrică. El îşi dădea seama într-o măsură oarecare că simplele sacrificii ceremoniale şi vărsarea de sânge pentru ispăşirea păcatului nu aveau nicio valoare în ele însele, dacă lipsea credinţa. Iubirea, ascultarea de Dumnezeu şi respectarea neegoistă a omului îi apăreau ca fiind de o mai mare valoare decât toate aceste ritualuri. Dispoziţia acestui om de a recunoaşte corectitudinea raţionamentului lui Hristos şi răspunsul hotărât şi prompt dat în faţa oamenilor arătau un spirit cu totul deosebit de acela al preoţilor şi conducătorilor. Inima lui Iisus s-a umplut de milă faţă de cărturarul cinstit, care îndrăznise să înfrunte încruntarea preoţilor şi ameninţările conducătorilor, pentru a rosti convingerile inimii lui. Iisus a văzut că răspunsese cu pricepere şi i-a zis: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu.”
Cărturarul era aproape de Împărăţia lui Dumnezeu, în sensul că recunoştea că faptele neprihănirii sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu decât arderile-de-tot şi jertfele. Dar avea nevoie să recunoască, de asemenea, caracterul divin al lui Hristos şi, prin credinţa în El, să primească putere pentru a face faptele neprihănirii. Serviciul ritual nu era de nicio valoare dacă nu era legat de Hristos prin credinţă vie. Nici Legea morală nu-şi ajunge scopul dacă nu este înţeleasă în legătura ei cu Mântuitorul. Hristos a arătat de repetate ori că Legea Tatălui Său conţine ceva mai adânc decât porunci pline de autoritate. În Lege este întrupat acelaşi principiu care este descoperit în Evanghelie. Legea scoate în evidenţă datoria omului şi-i descoperă vinovăţia. El trebuie să caute la Hristos atât iertarea, cât şi puterea de a împlini ceea ce cere Legea.
Fariseii se apropiaseră de Hristos când El a răspuns la întrebarea cărturarului. Acum, întorcându-Se către ei, le-a pus o întrebare: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” Întrebarea aceasta urmărea să-i determine să-şi exprime convingerile cu privire la Mesia – să arate dacă Îl priveau doar ca pe un om sau ca pe Fiul lui Dumnezeu. Un cor de glasuri răspunse: „Fiul lui David!” Acesta era titlul pe care profeţia îl dăduse lui Mesia. Când Iisus Şi-a descoperit divinitatea prin minunile Sale puternice, când i-a vindecat pe bolnavi şi i-a înviat pe morţi, oamenii s-au întrebat unul pe altul: „Nu este acesta Fiul lui David?” Femeia siro-feniciană, orbul Bartimeu şi mulţi alţii strigaseră la El după ajutor: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David” (Matei 15:22). În timp ce intra călare în Ierusalim, El fusese proslăvit cu strigăte voioase: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Matei 21:9). Iar copilaşii din templu repetaseră în ziua aceea strigătele pline de voie bună. Dar mulţi dintre cei care-L numeau pe Iisus Fiul lui David nu recunoşteau divinitatea Lui. Ei nu înţelegeau că Fiul lui David era şi Fiul lui Dumnezeu.
Ca răspuns la declaraţia că Hristos era Fiul lui David, Iisus a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: Domnul a zis Domnului Meu: «Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale»? Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El Fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări.”