Ai terminat de citit capitolul 66 – Controverse, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/4keUQ1EZkj2cFCRs7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 67 – Vaiuri pentru farisei.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Era cea din urmă zi în care Iisus îi mai învăţa pe oameni în templu. Atenţia mulţimilor care se adunaseră la Ierusalim fusese atrasă către El. Oamenii umpluseră curţile templului, urmărind lupta care se dădea, şi sorbeau cu nesaţ fiecare cuvânt care ieşea de pe buzele Lui. Niciodată nu se mai văzuse aşa ceva. Acolo stătea Tânărul galileean, fără să poarte nicio onoare pământească sau distincţie regală. În jurul Lui se aflau preoţi în hainele lor bogate, conducători cu veşminte şi distincţii care arătau poziţia lor înaltă şi cărturari cu suluri de manuscrise la care se refereau adeseori. Iisus stătea liniştit în faţa lor, cu demnitatea unui împărat. Ca unul învestit cu autoritatea Cerului, El privea hotărât la adversarii Săi, care lepădaseră şi dispreţuiseră învăţăturile Lui şi care doreau acum să-I ia viaţa. Un mare număr dintre ei Îl atacaseră, dar uneltirile lor de a-L prinde în cursă şi a-L condamna fuseseră zadarnice. Întâmpinase provocare după provocare, prezentând adevărul curat şi strălucitor în contrast cu întunecimea şi cu rătăcirile preoţilor şi fariseilor. El pusese în faţa acestor conducători adevărata lor stare şi pedeapsa sigură care avea să urmeze din cauza rămânerii în faptele lor rele. Avertizarea se dăduse cu credincioşie. Totuşi Hristos mai avea de făcut o altă lucrare. O altă ţintă mai era încă de împlinit.
Interesul oamenilor faţă de Hristos şi faţă de lucrarea Sa crescuse fără încetare. Ei erau încântaţi de învăţătura Lui, dar, în acelaşi timp, erau puşi în mare încurcătură. Ei îi respectaseră pe preoţi şi pe rabini din cauza inteligenţei lor şi a evlaviei pe care o arătau. În toate problemele religioase, se supuseseră fără rezervă autorităţii acestora. Dar vedeau acum că oamenii aceştia se străduiau să-L discrediteze pe Iisus, un Învăţător ale cărui virtuţi şi cunoştinţă străluceau şi mai mult după fiecare atac. Priveau feţele posomorâte ale preoţilor şi bătrânilor şi le vedeau înfrângerea şi încurcătura. Se mirau că mai-marii nu credeau în Iisus, când învăţăturile Lui erau atât de clare şi simple. Nici ei nu mai ştiau ce să facă. Cu încordare, urmăreau acţiunile acelora al căror sfat îl urmaseră întotdeauna.
În parabolele pe care le spusese Hristos, planul Lui era să-i avertizeze pe conducători şi să-i înveţe pe ascultătorii dispuşi să fie învăţaţi. Dar era nevoie să se vorbească şi mai lămurit. Prin respectul lor faţă de tradiţie şi prin credinţa lor oarbă într-o preoţie coruptă, oamenii erau ca nişte robi. Hristos trebuia să sfărâme lanţurile acestea. Caracterul preoţilor, conducătorilor şi fariseilor trebuia să fie demascat în întregime.
„Cărturarii şi fariseii”, a zis El, „şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le, dar, după faptele lor, să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.” Cărturarii şi fariseii pretindeau că sunt învestiţi cu autoritate dumnezeiască asemănătoare cu aceea a lui Moise. Ei susţineau că-i ţin locul ca tâlcuitori ai legii şi judecători ai poporului. În această calitate, pretindeau din partea oamenilor respect şi ascultare deplină. Iisus îi îndemna pe ascultătorii Săi să facă ce îi învăţau rabinii, potrivit legii, dar să nu le urmeze exemplul. Ei înşişi nu trăiau învăţătura.
Mare parte din învăţăturile lor erau contrare Scripturilor. Iisus zicea: „Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.” Fariseii prescriseseră o mulţime de ritualuri întemeiate pe tradiţii, care restrângeau fără niciun rost libertatea personală. Şi explicau anumite părţi din lege în aşa fel încât le impuneau oamenilor să se supună unor ritualuri pe care ei le nesocoteau în ascuns şi faţă de care, atunci când le convenea, pretindeau că sunt scutiţi.
Ţinta pe care o urmăreau era să-i impresioneze neîncetat pe toţi cu evlavia lor. Nimic nu era socotit prea sfânt pentru a servi acest scop. Dumnezeu îi spusese lui Moise următoarele cu privire la poruncile Sale: „Să le legi ca un semn de aducere-aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi” (Deuteronomul 6:8). Cuvintele acestea au o adâncă însemnătate. Când cugetă la Cuvântul lui Dumnezeu şi îl practică, omul este înnobilat în întregime. În fapte de dreptate şi pline de îndurare, mâinile vor da la iveală, ca un semn, principiile Legii lui Dumnezeu. Ele vor fi ţinute curate faţă de mită şi de tot ce este corupt şi înşelător. Ele vor fi active în fapte de iubire şi milă. Ochii, îndreptaţi către o ţintă nobilă, vor fi curaţi şi sinceri. Expresia feţei, limbajul ochilor vor mărturisi despre caracterul nepătat al aceluia care iubeşte şi onorează Cuvântul lui Dumnezeu. Dar iudeii din zilele lui Hristos nu vedeau nimic din toate acestea. Porunca dată lui Moise a fost interpretată în sensul că era necesar ca preceptele Scripturii să fie purtate de fiecare. De aceea, ele erau scrise pe bucăţi de pergament şi legate în jurul capului şi al încheieturii mâinii, într-un fel care să atragă privirile. Dar aceasta nu făcea ca Legea lui Dumnezeu să pună mai multă stăpânire asupra minţii şi inimii. Pergamentele acestea erau purtate mai mult ca nişte distincţii care să atragă atenţia. Ele aveau drept scop să îi dea celui care le purta o aureolă de evlavie, care să atragă respectul poporului. Iisus a dat o lovitură acestei pretenţii deşarte:
„Toate faptele lor, le fac ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacterele late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi, umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi, le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: «Rabbi! Rabbi!» Voi să nu vă numiţi Rabbi! Fiindcă unul singur este Învăţătorul vostru, Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi «tată» să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi dascăli, căci Unul singur este Dascălul vostru – Hristosul.” În cuvinte atât de clare, Hristos a descoperit ambiţia egoistă, care căuta neîncetat onoare şi putere, afişând o falsă umilinţă, în timp ce inima era plină de lăcomie şi de invidie. Când oamenii erau chemaţi la o masă, oaspeţii erau aşezaţi după rangul lor, şi aceia cărora li se dădea locul cel mai de cinste primeau primii atenţie şi favoruri deosebite. Fariseii căutau mereu să-şi însuşească aceste onoruri. Iisus a mustrat practica aceasta.
El a mustrat deşertăciunea dată pe faţă în căutarea titlului de rabin sau dascăl. Un titlu ca acesta, a declarat El, nu le aparţinea oamenilor, ci lui Hristos. Preoţii, cărturarii şi conducătorii, interpreţii şi administratorii legii erau toţi fraţi, copii ai aceluiaşi Tată. Iisus i-a făcut pe oameni să înţeleagă că ei nu trebuie să dea nimănui un titlu de onoare care să arate că are dreptul să stăpânească asupra conştiinţei sau credinţei lor.
Dacă Hristos ar fi astăzi pe pământ, înconjurat de aceia care poartă titlul „cucernicul” sau „preasfinţitul”, n-ar repeta El cuvintele: „Să nu vă numiţi dascăli, căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul”? Scriptura spune despre Dumnezeu: „Sfânt şi înfricoşat este Numele Lui” (Psalmii 119:9). Cărei fiinţe omeneşti i se potriveşte acest titlu? Cât de puţin din înţelepciunea şi neprihănirea pe care le arată titlul le manifestă omul! Câţi dintre cei care îşi iau titlul acesta reprezintă greşit numele şi caracterul lui Dumnezeu! Vai, de câte ori ambiţia lumească, despotismul şi păcatele cele mai josnice au fost ascunse sub veşmintele pompoase ale unei slujbe înalte şi sfinte!
Mântuitorul a spus mai departe: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa va fi smerit, şi oricine se va smeri va fi înălţat.” De repetate ori, Hristos îi învăţase pe oameni că adevărata măreţie se măsoară prin valoarea morală. După aprecierea cerului, măreţia de caracter constă în a trăi pentru binele semenilor noştri şi a face fapte de iubire şi de milă. Hristos, Împăratul slavei, a fost un slujitor al oamenilor căzuţi.
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici!” a zis Iisus. „Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor, nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.” Răstălmăcind Scripturile, preoţii şi cărturarii orbeau mintea acelora care altfel ar fi primit cunoaşterea Împărăţiei lui Hristos şi acea viaţă lăuntrică dumnezeiască, esenţială pentru adevărata sfinţenie.
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi, de aceea veţi lua o mai mare osândă.” Fariseii aveau o mare influenţă asupra poporului şi o foloseau pentru interesele lor. Ei câştigau încrederea femeilor văduve pioase şi apoi prezentau lucrurile ca şi când pentru ele era o datorie să-şi consacre averea pentru scopuri religioase. Odată ajunşi în stăpânirea banilor lor, şireţii uneltitori îi foloseau pentru interesul lor. Pentru a-şi ascunde necinstea, făceau rugăciuni lungi în faţa oamenilor şi mare paradă de evlavie. Hristos a spus că această făţărnicie le va aduce o şi mai mare condamnare. Aceeaşi mustrare cade asupra multora din zilele noastre, care fac mare caz de evlavia lor. Viaţa le este întinată de egoism şi lăcomie, dar ei le ascund sub o haină care să dea o înfăţişare de curăţie şi, în felul acesta, pentru un timp, să-i înşele pe semenii lor. Dar nu pot să-L înşele pe Dumnezeu. El citeşte toate intenţiile inimii şi îl va judeca pe fiecare om după faptele sale.