Hristos condamna fără cruţare abuzurile, dar avea grijă să nu micşoreze în vreun fel obligaţiile ascultătorilor Săi. El mustra egoismul, care storcea şi folosea rău darurile văduvei. Dar, în acelaşi timp, o lăuda pe văduva care-şi aducea darul în tezaurul lui Dumnezeu. Faptul că cineva abuza de daruri nu putea să-l lipsească pe cel care dăruia de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Iisus era în curtea unde se aflau lăzile tezaurului şi-i urmărea pe aceia care veneau să-şi depună darurile. Mulţi dintre cei bogaţi aduceau sume mari, pe care le prezentau ostentativ. Iisus privea cu întristare la ei, dar n-a spus nimic despre darurile lor îmbelşugate. Deodată, faţa Lui s-a luminat când a văzut o văduvă săracă apropiindu-se cu multă sfială, temându-se să nu fie văzută. Când cei bogaţi şi mândri treceau să-şi depună darurile, ea se trăgea cu teamă înapoi, ca şi când nu îndrăznea să se apropie. Şi totuşi ea dorea să facă ceva, cât de puţin, pentru lucrarea pe care o iubea. Se uita la darul din mâna ei. Era foarte mic în comparaţie cu darurile celor din jurul ei, dar era toată avuţia ei. Găsind un moment potrivit, ea a aruncat repede cei doi bănuţi în cutie şi s-a întors în grabă. Dar atunci L-a surprins pe Iisus privind-o insistent.
Mântuitorul i-a chemat pe ucenici la El şi i-a îndemnat să ia aminte la sărăcia văduvei. Apoi la urechile ei au ajuns cuvintele de laudă: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie.” Lacrimi de bucurie i-au umplut ochii când şi-a dat seama că fapta ei a fost înţeleasă şi apreciată. Mulţi ar fi sfătuit-o să păstreze pentru nevoile ei acei puţini bani; daţi în mâna preoţilor iudei bine hrăniţi, ei s-ar fi pierdut din vedere pe lângă multele şi costisitoarele daruri aduse în tezaur. Dar Iisus i-a înţeles motivul. Ea credea că serviciul templului este rânduit de Dumnezeu şi dorea să facă tot ce se poate pentru a-l susţine. Ea a făcut ce a putut şi fapta ei avea să rămână un monument ridicat pentru a-i păstra amintirea de-a lungul veacurilor şi avea să fie bucuria ei pentru veşnicie. Inima a fost dată împreună cu darul; aprecierea lui nu s-a făcut după valoarea bănuţilor, ci după iubirea faţă de Dumnezeu şi interesul pentru lucrarea Lui, care dăduseră naştere acestei fapte.
Iisus a spus despre văduva săracă: „Ea a dat mai mult decât toţi ceilalţi.” Bogaţii dăduseră din prisosul lor şi mulţi făcuseră lucrul acesta ca să fie văzuţi şi onoraţi de oameni. Darurile lor mari nu-i lipsiseră de confortul şi nici chiar de luxul lor; ele nu ceruseră nicio jertfă şi nu puteau să ajungă la aceeaşi valoare cu bănuţul văduvei.
Motivele sunt cele care dau faptelor noastre adevărata lor faţă, pecetluindu-le ca urâciune sau dându-le o înaltă valoare morală. Nu lucrurile mari, pe care le vede fiecare ochi şi le preamăreşte fiecare limbă, sunt socotite de Dumnezeu ca fiind cele mai de preţ. Datoriile mici, îndeplinite cu voie bună, darurile mici, care nu caută să atragă privirile şi care pentru ochii oamenilor pot părea fără valoare, adesea stau pe cea mai înaltă treaptă în ochii Săi. O inimă plină de iubire şi credinţă este mai scumpă lui Dumnezeu decât cel mai preţios dar. Văduva săracă a dat tot ce avea pentru a face puţinul pe care l-a făcut. S-a lipsit de hrană, ca să dea cei doi bănuţi pentru lucrarea pe care o iubea. Şi a făcut lucrul acesta cu credinţă, fiind încrezătoare că Tatăl ei ceresc nu va trece cu vederea lipsa ei cea mare. Tocmai spiritul acesta neegoist şi credinţa ei copilărească au fost apreciate de Mântuitorul.
Printre săraci, sunt mulţi care doresc să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru harul şi adevărul Lui. Ei doresc mult să ia parte cu fraţii lor mai avuţi la susţinerea lucrării Sale. Aceştia n-ar trebui să fie respinşi. Daţi-le prilej să depună bănuţii lor în banca cerului. Dacă sunt daţi cu o inimă plină de iubire pentru Dumnezeu, chiar dacă par un nimic, devin daruri consacrate, jertfe nepreţuite, pentru care Dumnezeu Se bucură şi pe care le binecuvântează.
Când Iisus a spus despre văduvă: „Ea a dat mai mult decât toţi”, cuvintele Lui spuneau adevărul nu numai despre motivaţia dăruirii, dar şi despre rezultatele darului. Cei „doi bănuţi care fac un gologan” au adus în tezaurul lui Dumnezeu sume mult mai mari decât contribuţiile iudeilor bogaţi. Influenţa acelui mic dar a fost asemenea unui râu, mic la început, care s-a lărgit şi s-a adâncit cu cât a curs mai mult prin veacuri. El a ajutat pe mii de căi la susţinerea săracilor şi la răspândirea Evangheliei. Exemplul de jertfire de sine al acestei femei a acţionat iar şi iar asupra a mii de inimi, în fiecare ţară şi în fiecare veac, a făcut apel şi la bogaţi, şi la săraci, şi darurile lor au făcut să crească valoarea darului ei. Binecuvântarea lui Dumnezeu, dată asupra bănuţului văduvei, a făcut din acesta izvorul unor mari binecuvântări. Tot aşa se întâmplă cu orice dar adus şi cu orice faptă îndeplinită cu dorinţa sinceră de a contribui la slava lui Dumnezeu. Ele sunt puse în legătură cu planurile Celui Atotputernic. Niciun om nu le poate măsura urmările spre bine.
Mântuitorul a mers mai departe cu denunţarea cărturarilor şi a fariseilor. „Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: «Dacă jură cineva pe templu, nu este nimic, dar, dacă jură pe aurul templului, este legat de jurământul lui.» Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau templul, care sfinţeşte aurul? «Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar, dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.» Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul?” Preoţii iudei interpretau cerinţele lui Dumnezeu după măsurile lor strâmte şi mincinoase. Ei se încumetau să facă deosebiri amănunţite în ce priveşte compararea vinovăţiei diferitelor păcate, trecând cu uşurinţă peste unele şi tratând altele, poate de o mai mică importanţă, ca fiind de neiertat. Pentru bani, ei îi dezlegau pe unii de legămintele lor. Iar pentru sume mari, uneori treceau cu vederea fărădelegi grozave. În acelaşi timp, preoţii şi conducătorii aceştia pronunţau judecăţi aspre pentru greşelile de rând.
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos condamna abuzul în cazul unei datorii sfinte. El n-a dat la o parte obligaţia în sine. Sistemul zecimii era rânduit de Dumnezeu şi a fost împlinit din cele mai vechi timpuri. Avraam, părintele credincioşilor, a plătit zecime din tot ce avea. Conducătorii iudeilor recunoşteau obligaţia de a plăti zecime, şi lucrul acesta era bun, dar nu-i lăsau pe oameni să lucreze după convingerile lor în ce priveşte îndeplinirea acestei datorii. Reguli arbitrare erau puse pentru fiecare caz. Cerinţele deveniseră atât de complicate, încât era cu neputinţă să fie împlinite. Nimeni nu ştia când şi-a făcut datoria. Aşa cum îl dăduse Dumnezeu, principiul era drept şi raţional, dar preoţii şi rabinii făcuseră din el o povară obositoare.
Tot ce porunceşte Dumnezeu are o însemnătate. Hristos a recunoscut plătirea zecimii ca o datorie, dar a arătat că aceasta nu putea să scuze neglijarea altor obligaţii. Fariseii erau foarte scrupuloşi în a da zecime din verdeţurile din grădină, ca de pildă izma, mărarul şi chimenul – lucrul acesta îi costa puţin şi le dădea o reputaţie de oameni scrupuloşi şi sfinţi. În acelaşi timp, restricţiile lor fără rost îi apăsau pe oameni şi distrugeau respectul faţă de principiul sfânt, rânduit chiar de Dumnezeu. Ei ocupau mintea oamenilor cu amănunte lipsite de importanţă şi le îndepărtau atenţia de la adevărurile esenţiale. Lucrurile mai însemnate ale legii – dreptatea, mila şi credincioşia – erau neglijate. „Pe acestea”, zicea Hristos, „trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”
Şi alte legi fuseseră răstălmăcite de rabini în acelaşi fel. În îndrumările date lor prin Moise, era interzis să se mănânce ceva necurat. Folosirea cărnii de porc şi a cărnii altor animale necurate era oprită, deoarece putea să umple sângele de necurăţii şi să scurteze viaţa. Dar fariseii n-au lăsat aceste restricţii aşa cum le dăduse Dumnezeu. Ei cădeau în extreme nejustificate. Între alte lucruri, li se cerea oamenilor să strecoare toată apa pe care o foloseau, ca nu cumva să conţină vreo insectă, cât de mică, dintre acelea clasificate între animalele necurate. Iisus, arătând contrastul dintre aceste pretenţii privind lucruri neînsemnate şi mărimea păcatelor pe care le săvârşeau, a zis către farisei: „Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”