„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie.” După cum mormântul văruit şi frumos împodobit ascundea resturile putrede dinăuntru, tot astfel şi sfinţenia exterioară a preoţilor şi conducătorilor iudei ascundea nelegiuirea. Iisus a continuat:
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: «Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor!» Prin acestea mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe profeţi.” Ca să-şi arate stima faţă de profeţii morţi, iudeii erau foarte zeloşi să le înfrumuseţeze mormintele, dar n-au câştigat nimic din învăţăturile lor, nici nu au luat seama la mustrările lor.
În zilele lui Hristos, se cultiva un respect superstiţios pentru locurile de odihnă ale morţilor şi sume mari erau risipite pentru împodobirea lor. Înaintea lui Dumnezeu, lucrările acestea erau o idolatrie. În respectul lor necuvenit pentru cei morţi, oamenii arătau că nu Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice şi nici pe semenii lor ca pe ei înşişi. Aceeaşi idolatrie se vede pe scară întinsă şi în zilele noastre. Mulţi sunt vinovaţi de neglijarea văduvelor şi a orfanilor, a bolnavilor şi a săracilor, pentru a clădi monumente costisitoare pentru cei morţi. Munca, timpul și banii sunt din belşug folosiți pentru acest scop, în timp ce datoriile pentru cei vii – datorii pe care Hristos le-a poruncit foarte clar – sunt lăsate neîmplinite.
Fariseii clădeau mormintele profeţilor, le împodobeau gropile şi ziceau unul către altul: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui slujitorului lui Dumnezeu.” Dar, în acelaşi timp, ei plănuiau să ia viaţa Fiului Său. Aceasta ar trebui să fie o învăţătură pentru noi. Ar trebui să ne deschidă ochii faţă de puterea lui Satana de a înşela mintea care se îndepărtează de la lumina adevărului. Mulţi urmează calea fariseilor. Ei îi cinstesc pe aceia care au murit pentru credinţa pe care o aveau. Se miră de orbirea iudeilor care L-au lepădat pe Hristos. Dacă am fi trăit noi în zilele Lui, declară ei, cu mare bucurie am fi primit învăţătura Lui şi nicidecum nu ne-am fi făcut părtaşi la vinovăţia acelora care L-au lepădat pe Mântuitorul. Dar atunci când ascultarea de Dumnezeu cere sacrificiu de sine şi umilinţă, tocmai aceşti oameni îşi înăbuşă convingerile şi refuză să dea ascultare. În felul acesta, ei manifestă acelaşi spirit ca fariseii pe care i-a condamnat Iisus.
Prea puţin îşi dădeau seama iudeii de răspunderea care le revenea datorită faptului că L-au renegat pe Hristos. Din timpul când a fost vărsat pentru prima dată sânge nevinovat, de când neprihănitul Abel a căzut prin mâna lui Cain, s-a repetat aceeaşi istorie, cu o vinovăţie tot mai mare. În fiecare secol, profeţii şi-au înălţat glasul împotriva păcatelor împăraţilor, conducătorilor şi poporului, transmiţând cuvintele pe care le-a dat Dumnezeu şi ascultând de voinţa Lui cu preţul vieţii. Din generaţie în generaţie s-a acumulat o îngrozitoare pedeapsă pentru cei care respingeau lumina şi adevărul. Vrăjmaşii lui Hristos îşi atrăgeau această pedeapsă asupra capului lor. Păcatul preoţilor şi al conducătorilor era mai mare decât al oricărei generaţii de mai înainte. Prin lepădarea Mântuitorului, ei se făceau răspunzători de sângele tuturor oamenilor neprihăniţi, omorâţi de la Abel până la Hristos. Erau gata să umple cupa nelegiuirii. Şi, în curând, avea să se reverse peste capetele lor ca o pedeapsă dreaptă. Despre lucrul acesta, Iisus i-a avertizat:
„Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între templu şi altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta.”
Cărturarii şi fariseii care Îl ascultau pe Iisus ştiau că aceste cuvinte erau adevărate. Ei ştiau cum fusese ucis profetul Zaharia. În timp ce cuvintele de avertizare din partea lui Dumnezeu erau pe buzele lui, o furie demonică l-a apucat pe regele decăzut şi, la porunca lui, profetul a fost omorât. Sângele lui a curs pe pietrele din curtea templului şi n-a putut fi şters, ci a rămas acolo pentru a mărturisi împotriva Israelului apostat. Câtă vreme urma să dureze templul, urma să fie acolo pata aceea de sânge neprihănit, strigând către Dumnezeu după răzbunare. Când Iisus S-a referit la aceste păcate îngrozitoare, un tremur de groază a străbătut prin mulţime.
Privind înainte, Iisus a declarat că nepocăinţa iudeilor şi intoleranţa lor faţă de slujitorii lui Dumnezeu urmau să fie și în viitor la fel cum au fost și în trecut.
„De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate.” Profeţi şi înţelepţi plini de credinţă şi de Duhul Sfânt – Ştefan, Iacov şi mulţi alţii – urmau să fie condamnaţi şi ucişi. Cu mâna ridicată către cer, învăluit în lumină dumnezeiască, Hristos le-a vorbit celor din faţa Lui ca un judecător. Glasul Lui, care se auzise de atâtea ori plin de bunătate şi îndemn, s-a auzit acum în mustrare aspră şi condamnare. Ascultătorii s-au cutremurat. Impresia făcută de cuvintele şi privirea Lui nu avea să fie ştearsă niciodată.
Indignarea lui Hristos era îndreptată împotriva făţărniciei şi a păcatelor grosolane, prin care oamenii îşi distrugeau sufletul, îi înşelau pe semeni şi Îl dezonorau pe Dumnezeu. În raţionamentele amăgitoare şi făţarnice ale preoţilor şi conducătorilor, Iisus a văzut lucrarea trimişilor lui Satana. Felul în care a denunţat păcatul era puternic şi pătrunzător, dar El n-a rostit niciun cuvânt de răzbunare. Avea o mânie sfântă împotriva domnului întunericului, dar n-a manifestat deloc iritare sau lipsă de răbdare. Tot astfel şi creştinul care trăieşte în armonie cu Dumnezeu, având plăcutele însuşiri ale iubirii şi milei, va simţi o dreaptă indignare împotriva păcatului, dar nu va fi mânat de pasiune să îl insulte pe acela pe care-l mustră. Chiar când întâlneşte oameni care, mânaţi de o putere din adânc, susţin minciuna, în Hristos, creştinul îşi va păstra liniştea şi stăpânirea de sine.
O milă dumnezeiască s-a arătat pe faţa Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă privire de regret asupra templului şi apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea înecată de durere şi de lacrimi amare, a exclamat: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Aceasta este lupta dinaintea despărţirii. În plângerile lui Iisus se revărsa însăşi inima lui Dumnezeu. Acesta fusese tainicul rămas-bun al iubirii îndelung răbdătoare a Dumnezeirii.
Fariseii şi saducheii amuţiseră şi ei. Iisus i-a chemat pe ucenici şi S-a pregătit să părăsească templul nu ca unul înfrânt şi silit să plece din faţa adversarilor Lui, ci ca unul care-Şi terminase lucrarea. S-a retras din luptă ca biruitor.
Mărgăritarele de adevăr care au căzut de pe buzele lui Hristos în ziua aceea plină de evenimente au fost adunate ca o comoară în multe inimi. Din ele, au prins viaţă gânduri noi, s-au născut noi aspiraţii şi o nouă istorie a început. După răstignirea şi învierea lui Hristos, aceşti oameni au păşit în faţă şi au împlinit misiunea pe care le-a încredinţat-o Cerul, cu o râvnă şi o înţelepciune pe măsura măreţiei lucrării. Au adus o solie care a mişcat inimile, spulberând vechile superstiţii care atâta vreme piperniciseră viaţa a mii de oameni. În faţa mărturiei lor, teoriile şi filosofiile omeneşti rămâneau ca nişte simple poveşti. Mari au fost rezultatele cuvintelor Mântuitorului rostite către mulţimea aceea uimită şi îngrozită din Templul de la Ierusalim.
Dar Israel, ca naţiune, se despărţise de Dumnezeu. Ramurile naturale ale măslinului fuseseră rupte. Privind pentru ultima dată la interiorul templului, Iisus a spus cu multă jale: „Iată că vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.»” Până acum, El dăduse templului numele de „Casa Tatălui Său”, dar acum, când Fiul lui Dumnezeu trebuia să plece dintre zidurile lui, prezenţa lui Dumnezeu urma să se retragă pentru totdeauna din templul clădit pentru slava Lui. De aici înainte, ceremoniile lui aveau să-şi piardă orice semnificaţie, iar slujbele lui aveau să ajungă o batjocură.