Ai terminat de citit capitolul 67 – Vaiuri pentru farisei, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/QmswJ6PXAHuRb1L86
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 68 – În curtea de afară.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Nişte greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileei, l-au rugat şi au zis: «Domnule, am vrea să vedem pe Iisus.» Filip s-a dus şi a spus lui Andrei, apoi Andrei şi Filip au spus lui Iisus.”
În vremea aceea, se părea că lucrarea lui Hristos suferise o grozavă înfrângere. El biruise în discuţia cu preoţii şi fariseii, dar se vedea bine că ei nu-L vor primi ca Mesia. Despărţirea definitivă venise. Pentru ucenici, situaţia părea deznădăjduită. Dar Hristos Se apropia de încheierea lucrării Sale. Marele eveniment, care îi interesa nu numai pe iudei, ci lumea întreagă, era gata să aibă loc. Când Hristos a auzit cererea stăruitoare: „Vrem să vedem pe Iisus”, ca un ecou al strigătului lumii flămânde, faţa Lui s-a luminat şi a zis: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului.” În cererea grecilor, El a văzut primele roade aduse de jertfa Sa cea mare.
Oamenii aceştia veneau din Apus să-L caute pe Mântuitorul la sfârşitul vieţii Lui, aşa cum la început, magii veniseră din Răsărit. Pe vremea naşterii lui Hristos, iudeii erau atât de adânciţi în planurile lor ambiţioase, încât nu ştiau nimic despre venirea Lui. Magii dintr-o ţară păgână au venit la staul cu darurile lor, pentru a se închina Mântuitorului. Tot astfel, aceşti greci, reprezentând naţiunile, seminţiile şi popoarele lumii, au venit să-L vadă pe Iisus. În felul acesta, oamenii din toate ţările şi din toate timpurile urmau să fie atraşi de crucea Mântuitorului. La fel „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11).
Grecii auziseră despre intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. Unii îşi închipuiseră şi răspândiseră vestea că El îi izgonise pe preoţi şi pe conducători din templu şi că urma să ia în stăpânire tronul lui David şi să domnească în Israel ca rege. Grecii doreau să cunoască adevărul cu privire la misiunea Lui. „Vrem să vedem pe Iisus”, au spus ei. Dorinţa le-a fost îndeplinită. Când cererea a fost adusă la Iisus, El Se afla în acea parte a templului unde numai iudeii aveau voie să intre, dar El a mers la greci, în curtea exterioară, şi a vorbit personal cu ei.
Venise ceasul proslăvirii lui Hristos. El Se afla deja în umbra crucii, iar cererea grecilor Îi arăta că jertfa pe care El urma să o aducă avea să-i atragă pe mulţi la Dumnezeu. Ştia că grecii Îl vor vedea în curând într-o situaţie pe care nici n-o visau atunci. Ei urmau să-L vadă pus alături de Baraba, un tâlhar şi un criminal, şi că acesta avea să fie preferat pentru a fi eliberat în locul Fiului lui Dumnezeu. Ei aveau să audă cum oamenii, instigaţi de preoţi şi conducători, făceau alegerea. Şi la întrebarea: „Dar ce să fac cu Iisus, care Se numeşte Hristos?”, răspunsul urma să fie: „Să fie răstignit” (Matei 27:22). Hristos ştia că făcând această ispăşire pentru păcatele oamenilor, Împărăţia Lui va fi instaurată şi se va extinde, cuprinzând întregul pământ. El urma să lucreze ca Unul care reface, şi Spiritul Lui avea să biruiască. Pentru o clipă, El a privit în viitor şi a auzit glasurile celor ce vor vesti pe întregul pământ: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). El a văzut în străinii aceştia făgăduinţa unui seceriş bogat când despărţirea dintre iudei şi neamuri urma să fie dată la o parte şi când toate neamurile, limbile şi popoarele urmau să audă solia mântuirii. Ca o anticipare a acestora, ca o împlinire a nădejdii Sale, a rostit cuvintele: „A sosit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit!” Dar Hristos nu uita deloc modul în care trebuia să aibă loc această proslăvire. Adunarea neevreilor trebuia să vină după apropiata Lui moarte. Numai prin moartea Lui putea să fie mântuită lumea. Ca o sămânţă de grâu, Fiul omului trebuia să fie aruncat în pământ, să moară şi să fie înmormântat departe de oameni, dar avea să învie.
Hristos S-a servit de lucrurile din natură pentru a prezenta viitorul Său, astfel încât ucenicii să poată înţelege. Adevăratele rezultate ale lucrării Sale aveau să se realizeze prin moartea Sa. „Adevărat, adevărat vă spun”, a zis El, „că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar, dacă moare, aduce mult rod.” După ce cade pe pământ şi moare, grăuntele de grâu răsare şi aduce rod. Tot astfel şi moartea lui Hristos urma să aibă ca rezultat roade pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Potrivit cu legea din lumea plantelor, viaţa trebuia să fie rezultatul morţii Lui.
Cei care lucrează pământul au mereu ilustraţia aceasta în faţă. An după an, omul îşi păstrează provizia de grâu, aruncând, aparent, partea cea mai aleasă. Pentru un timp, aceasta trebuie să fie ascunsă sub brazdă, unde numai Domnul îi poartă de grijă. Întâi, se arată firul verde, apoi spicul şi, în cele din urmă, grâul deplin în spic. Dar dezvoltarea aceasta nu poate să aibă loc decât dacă grăuntele e îngropat pentru a nu fi văzut, e ascuns şi, după toate aparenţele, pierdut.
Sămânţa îngropată în pământ produce rod, şi acesta, la rândul lui, e semănat. În felul acesta sporeşte recolta. Tot astfel şi moartea lui Hristos pe crucea Golgotei va aduce rod pentru viaţa veşnică. Contemplarea acestei jertfe va fi slava acelora care, ca rod al Lui, vor trăi în veacuri veşnice.
Grăuntele de grâu care-şi păstrează viaţa nu poate aduce rod. Rămâne singur. Hristos putea, dacă alegea aceasta, să-Şi cruţe viaţa şi să nu moară. Dar, dacă ar fi făcut aşa, ar fi rămas singur. N-ar fi putut aduce fii şi fiice la Dumnezeu. Numai dându-Şi viaţa putea să dea viaţă omenirii. Numai căzând pe pământ pentru a muri, putea să devină sămânţă pentru acea nemăsurată recoltă – mulţimea aceea, care este mântuită pentru Dumnezeu din orice naţiune, seminţie, limbă şi popor.
Hristos pune acest adevăr în legătură cu învăţătura jertfirii de sine, pe care toţi trebuie să o înveţe: „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.” Toţi cei care doresc să aducă roade ca împreună-lucrători cu Hristos trebuie mai întâi să cadă pe pământ şi să moară. Viaţa trebuie să fie aruncată în brazda nevoilor lumii. Iubirea de sine, interesul egoist trebuie să piară. Legea jertfirii de sine este în acelaşi timp legea păstrării de sine. Gospodarul îşi păstrează grăunţele aruncându-le. Tot aşa este şi în viaţa omului. A da înseamnă a trăi. Viaţa care va fi păstrată este viaţa dăruită cu generozitate în serviciul lui Dumnezeu şi al omului. Aceia care, pentru numele lui Hristos, îşi vor jertfi viaţa în lumea aceasta o vor păstra pentru viaţa veşnică.
Viaţa trăită pentru sine e ca un grăunte mâncat. Dispare, dar nu sporeşte. Un om poate să adune cât se poate de mult pentru sine, el poate trăi, gândi şi plănui pentru sine; dar viaţa lui piere şi nu-i mai rămâne nimic. Legea slujirii eului este legea distrugerii de sine.