„Dacă Îmi slujeşte cineva”, a zis Iisus, „să Mă urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.” Toţi cei care au purtat împreună cu Hristos crucea sacrificiului vor fi părtaşi cu El la slavă. Bucuria lui Hristos, atunci când era umilit şi în chinuri, era că ucenicii vor fi proslăviţi împreună cu El. Ei sunt roadele jertfei Sale. Reproducerea caracterului şi a spiritului Său în ei este răsplata Lui şi va fi bucuria Lui în toată veşnicia. Ei împărtăşesc bucuria aceasta cu El atunci când rodul lucrării şi jertfei lor se vede în inima şi viaţa altora. Ei sunt împreună-lucrători cu Hristos, şi Tatăl îi va onora aşa cum Îl onorează pe Fiul Său.
Solia grecilor, prefigurând adunarea neevreilor, aducea în mintea lui Hristos întreaga Sa misiune. El a revăzut lucrarea de mântuire din momentul în care s-a făcut planul în cer până la moartea Sa, care era acum atât de aproape. Un nor tainic părea că-L învăluie pe Fiul lui Dumnezeu. Apăsarea Lui a fost simţită de cei care-I erau aproape. El era adâncit în gânduri. În cele din urmă, tăcerea a fost ruptă de glasul Lui îndurerat. „Acum, sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?” Hristos începuse deja să bea din cupa amărăciunii. Natura Sa omenească se cutremura în faţa ceasului în care avea să fie părăsit, când, în aparenţă, avea să fie lepădat chiar şi de Dumnezeu, când toţi aveau să-L vadă lovit, bătut de Dumnezeu şi în suferinţă. El Se cutremura la gândul că va fi o privelişte pentru lume, că va fi tratat mai rău decât un criminal şi că va avea o moarte ruşinoasă şi dezonorantă. Presentimentul luptei Sale cu puterile întunericului, un simţ al grozavei poveri a nelegiuirii omeneşti şi a mâniei Tatălui din cauza păcatului făceau duhul lui Hristos să slăbească şi paloarea morţii să se întindă pe faţa Lui.
A urmat atunci supunerea faţă de voinţa Tatălui Său. „Tocmai pentru aceasta”, a zis El, „am venit până la ceasul acesta. Tată, proslăveşte Numele Tău!” Numai prin moartea lui Hristos putea să fie răsturnată domnia lui Satana. Numai în felul acesta putea să fie răscumpărat omul, iar Dumnezeu să fie proslăvit. Iisus a consimţit să sufere, a acceptat jertfa. Maiestatea cerului a consimţit să sufere ca Purtător de păcate. „Tată, proslăveşte Numele Tău!” a zis El. În timp ce Hristos a rostit aceste cuvinte, din norul care plutea deasupra Lui a venit un răspuns: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi.” În întreaga Sa viaţă, de la staul până la momentul când se rosteau aceste cuvinte, El Îl proslăvise pe Dumnezeu, iar în încercarea ce urma să vină, suferinţele Sale divino-umane aveau cu adevărat să proslăvească numele Tatălui.
Când s-a auzit glasul, o lumină s-a coborât din nor şi L-a înconjurat pe Hristos, ca şi cum braţele Puterii nemărginite ar fi fost întinse în jurul Lui ca un zid de foc. Oamenii priveau scena aceasta cu groază şi uimire. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Amuţiţi şi cu respiraţia tăiată, toţi stăteau cu ochii ţintă la Iisus. După ce s-a dat mărturia Tatălui, norul s-a ridicat şi s-a împrăştiat pe cer. Pentru un timp, legătura vizibilă între Tatăl şi Fiul a fost întreruptă.
„Norodul care stătea acolo şi care auzise glasul a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: «Un înger a vorbit cu El.»” Dar grecii veniţi să-L caute pe Iisus au văzut norul, au auzit vocea, au înţeles însemnătatea ei, şi L-au recunoscut pe Hristos – lor le-a fost descoperit ca fiind Trimisul lui Dumnezeu.
Glasul lui Dumnezeu se auzise la botezul lui Iisus, la începutul lucrării Lui, şi din nou, pe munte, cu ocazia schimbării la faţă. Acum, la încheierea lucrării, a fost auzit pentru a treia oară, de un număr mai mare de oameni şi în împrejurări deosebite. Iisus tocmai rostise cel mai solemn adevăr cu privire la starea iudeilor. El făcuse ultimul apel şi pronunţase sentinţa. Acum, Dumnezeu a pus din nou sigiliul asupra misiunii Fiului Său. El L-a recunoscut pe Acela pe care Israel Îl lepădase. „Nu pentru Mine”, a zis Iisus, „s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi.” Era dovada supremă a mesianităţii Lui, semn de la Tatăl că Iisus spunea adevărul şi că era Fiul lui Dumnezeu.
„Acum are loc judecata lumii acesteia”, a continuat Hristos, „acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.” Aceasta era criza lumii. Dacă Eu devin ispăşire pentru păcatele oamenilor, lumea va fi luminată. Stăpânirea lui Satana asupra sufletelor oamenilor va fi zdrobită. Chipul lui Dumnezeu în oameni, deformat din cauza păcatului, va fi refăcut şi o familie de sfinţi credincioşi va moşteni în cele din urmă căminul ceresc. Aceasta avea să fie urmarea morţii lui Hristos. Mântuitorul era adâncit în contemplarea scenei de triumf aduse în faţa Lui. El vedea crucea, cruda şi înjositoarea cruce, strălucind de slavă în ciuda grozăviei ei.
Dar lucrarea de mântuire a oamenilor nu e singurul lucru realizat prin cruce. Iubirea lui Dumnezeu se manifestă în univers. Domnul acestei lumi este alungat. Acuzaţiile aduse de Satana împotriva lui Dumnezeu se dovedesc a fi mincinoase. Ocara pe care el o aruncase este îndepărtată pentru totdeauna. Atât îngerii, cât şi oamenii sunt atraşi către Mântuitorul. „După ce voi fi înălţat de pe pământ”, a zis El, „voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”
Mulţi oameni erau în jurul lui Hristos, când a spus cuvintele acestea, şi unul a zis: „«Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac, cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al omului?» Iisus le-a zis: «Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi lumina între voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii.»”
„Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.” Ei Îl întrebaseră odată pe Mântuitorul: „Ce semn faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine?” (Ioan 6:30). Se dăduseră semne nenumărate, dar ei închiseseră ochii şi îşi împietriseră inima. Acum, când Însuşi Tatăl vorbise şi nu mai puteau cere un alt semn, tot refuzau să creadă.
„Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El, dar, de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă.” Ei preferau onoarea oamenilor decât aprobarea lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de ocară şi ruşine, tăgăduiau pe Hristos şi lepădau darul vieţii veşnice. Şi câţi n-au făcut la fel de-a lungul veacurilor! Lor li se adresează toate cuvintele de avertisment ale Mântuitorului: „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde.” „Pe cine Mă nesocoteşte”, a zis Iisus, „şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi” (Ioan 12:48).
Vai de cei care n-au cunoscut timpul cercetării lor! Încet şi cu părere de rău, Hristos a părăsit pentru totdeauna locul unde se afla templul.