- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 77 – În sala de judecată a lui Pilat, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/MV4wTXwHp475266A7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 78 – Golgota.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Când au ajuns la locul numit «Căpăţâna», L-au răstignit acolo.” „De aceea şi Iisus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă” (Evrei 13:12). Din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Adam şi Eva au fost izgoniţi din Grădina Edenului. Domnul Hristos, Înlocuitorul nostru, trebuia să sufere dincolo de hotarele Ierusalimului. El a murit dincolo de poartă, acolo unde erau executaţi tâlharii şi ucigaşii. Pline de însemnătate sunt aceste cuvinte: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13).
O mare mulţime L-a urmat pe Iisus de la sala de judecată la Golgota. Vestea cu privire la condamnarea Sa se răspândise în tot Ierusalimul şi oameni din toate clasele s-au îndreptat cu grămada spre locul crucificării. Preoţii şi conducătorii se legaseră printr-o înţelegere să nu le facă nimic urmaşilor Domnului Hristos dacă El avea să fie dat în mâinile lor şi de aceea ucenicii şi credincioşii din oraş şi din împrejurimi s-au alăturat mulţimii care Îl urma pe Mântuitorul.
Când Domnul Iisus a trecut de poarta curţii lui Pilat, crucea care fusese pregătită pentru Baraba a fost pusă pe umerii Săi zdrobiţi, care sângerau. Doi tovarăşi de tâlhărie ai lui Baraba aveau să sufere moartea odată cu Domnul Hristos şi asupra lor au fost, de asemenea, puse crucile pregătite pentru ei. Povara Mântuitorului era prea grea pentru El, în starea Lui de slăbiciune şi suferinţă. De la Cina Paştelui luată cu ucenicii Săi, El nu mâncase şi nu băuse nimic. În conflictul cu forţele satanice din Grădina Ghetsimani, El fusese în agonie. Îndurase durerea teribilă a trădării şi îi văzuse pe ucenicii Săi părăsindu-L, fugind de El. Fusese dus la Ana, apoi la Caiafa şi la Pilat. De la Pilat, fusese trimis la Irod şi înapoi la Pilat. Din insultă în insultă şi din batjocură în batjocură; de două ori torturat, bătut cu bice – toată noaptea avuseseră loc scene după scene de un caracter atât de aspru, încât ar fi fost o încercare extremă pentru oricine. Domnul Hristos însă n-a cedat. El n-a rostit niciun cuvânt, decât pentru slava lui Dumnezeu. În tot timpul acelei dezgustătoare farse a procesului, El S-a comportat cu statornicie şi demnitate. Dar când, după ce a fost a doua oară bătut cu bice, a fost pusă crucea asupra Sa, natura omenească n-a mai putut suporta. El a leşinat sub povara ei.
Mulţimea care Îl urma pe Mântuitorul a văzut paşii Săi slabi ce se clătinau, dar n-a manifestat niciun pic de milă faţă de El. Oamenii îşi băteau joc, pentru că nu putea să ducă acea cruce grea. Din nou povara a fost pusă asupra Sa şi El iarăşi a căzut la pământ sub greutatea ei. Persecutorii Săi au văzut că Îi era imposibil să-Şi ducă mai departe povara. Ei erau în încurcătură, neştiind pe cine să găsească să ducă mai departe povara aceea umilitoare. Iudeii nu puteau face lucrul acesta, pentru că întinarea avea să-i împiedice să ia parte la Sărbătoarea Paştelui. Nimeni deci, nici măcar gloata care Îl urma, nu era de acord să poarte crucea.
În acest moment, un străin, Simon din Cirene, venind de la ţară, se întâlneşte cu mulţimea. El aude batjocurile şi înjurăturile gloatei; aude repetându-se cuvintele dispreţuitoare: „Faceţi loc pentru Împăratul iudeilor!” Se opreşte plin de uimire în faţa scenei şi, în timp ce îşi exprimă compasiunea, îl prind şi pun crucea pe umerii săi.
Simon auzise despre Hristos. Fiii săi credeau în Mântuitorul, dar el însuşi nu era un ucenic al Său. Purtarea crucii spre Golgota a fost o binecuvântare pentru Simon şi, de aici înainte, el avea să fie întotdeauna recunoscător pentru această providenţă. Faptul acesta l-a făcut să considere luarea crucii Domnului Hristos ca o favoare şi a rămas întotdeauna cu bucurie sub povara ei.
Nu puţine femei se aflau în mulţimea care Îl urma pe Cel nevinovat la locul execuţiei. Atenţia lor era aţintită asupra Domnului Hristos. Unele dintre ele Îl văzuseră mai înainte. Altele îi aduseseră la El pe bolnavii şi suferinzii lor. Altele fuseseră ele însele vindecate. Acum se făceau auzite istorisiri ale celor petrecute. Ele erau uimite de ura pe care mulţimea o manifesta faţă de Cel pentru care inimile lor erau înduioşate şi zdrobite. Şi, în ciuda acţiunii gloatei turbate şi a cuvintelor pline de mânie ale preoţilor şi conducătorilor, aceste femei au dat glas simpatiei lor. Şi, în timp ce Domnul Hristos cădea leşinat sub povara crucii, ele izbucneau în vaiete jalnice.
Acesta a fost singurul lucru care a atras atenţia Domnului Hristos. Deşi copleşit de suferinţă, în timp ce purta păcatele lumii, El nu era indiferent faţă de această exprimare a durerii. A privit la aceste femei cu o delicată simpatie – ele nu credeau în El; ştia că ele nu-L plângeau ca pe Cineva trimis de Dumnezeu, ci erau mişcate de sentimente de milă omenească. Dar n-a dispreţuit simpatia lor, ci faptul acesta a trezit în inima Sa o profundă milă: „Fiice ale Ierusalimului”, a spus El, „nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri.” De la scena din faţa Sa, Domnul Hristos a privit în viitor, la timpul nimicirii Ierusalimului. În scena teribilă, multe dintre femeile care Îl plângeau acum aveau să piară împreună cu copiii lor.
De la căderea Ierusalimului, gândurile Domnului Hristos au trecut la o judecată mai amplă. În distrugerea oraşului plin de nelegiuire, El a văzut un simbol al nimicirii finale ce avea să vină asupra lumii. El spusese: „Atunci vor începe să zică munţilor: «Cădeţi peste noi!» şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!» Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” Prin copacul verde, Domnul Hristos Se reprezenta pe Sine, Răscumpărătorul nevinovat. Dumnezeu a îngăduit ca mânia Sa manifestată împotriva păcatului să se abată asupra Fiului Său iubit. Domnul Hristos avea să fie crucificat pentru păcatele oamenilor. Ce suferinţă va suporta atunci păcătosul care stăruie în păcat? Toţi cei nepocăiţi şi necredincioşi vor cunoaşte necazul şi suferinţa pe care nicio limbă nu le poate exprima.
Din mulţimea care-L urma pe Mântuitorul la Golgota, mulţi Îl însoţiseră cu osanale pline de bucurie şi fluturaseră ramuri de palmier atunci când a intrat triumfător în Ierusalim. Dar nu puţini dintre cei care-I adresaseră osanale, pentru că atunci aşa făceau toţi, acum se alăturau strigătului: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim, speranţele ucenicilor crescuseră în cel mai înalt grad. Ei stătuseră strâns lângă Învăţătorul lor, considerând că era o mare onoare să fie în legătură cu El. Acum însă, când era umilit, ei Îl urmau de la distanţă. Erau plini de durere şi zdrobiţi, dezamăgiţi în speranţele lor. Cât de exact se împlineau cuvintele Domnului Hristos: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: «Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite»” (Matei 26:31).
Sosind la locul execuţiei, osândiţii au fost legaţi de instrumentele de tortură. Cei doi tâlhari se zbăteau în mâinile celor care-i aşezau pe cruce, dar Domnul Hristos n-a opus nicio rezistenţă. Mama Domnului Hristos, sprijinită de Ioan, ucenicul iubit, urmase paşii Fiului ei în drum spre Golgota. Ea Îl văzuse căzând sub povara crucii şi dorise foarte mult să-I sprijine cu mâna capul rănit şi să-I şteargă fruntea care cândva se odihnise la pieptul ei. Dar nu i s-a îngăduit acest dureros privilegiu. Asemenea ucenicilor, ea încă mai nutrea speranţa că Domnul Hristos avea să-Şi manifeste puterea şi să Se elibereze din mâinile vrăjmaşilor Săi. Din nou inima i s-a strâns când şi-a adus aminte de cuvintele prin care El prevestise chiar scenele ce aveau loc atunci. În timp ce tâlharii erau legaţi de cruce, ea privea scena într-o aşteptare chinuitoare. Va îngădui oare El, care dăduse viaţă morţilor, să fie răstignit? Va îngădui oare Fiul lui Dumnezeu să fie ucis într-un mod atât de crud? Oare va trebui ea să renunţe la credinţa că Iisus este Mesia? Va trebui oare să fie martoră a ocării şi durerii Lui, fără să aibă măcar privilegiul de a-L ajuta în durerea Lui? Ea a văzut cum mâinile Sale se întind pe cruce; ciocanul şi cuiele fuseseră aduse, erau acolo. Şi, în timp ce piroanele erau bătute în carnea moale, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul leşinat al mamei lui Iisus.
Mântuitorul n-a scos niciun murmur de durere. Faţa Sa a rămas calmă şi senină, dar stropi mari de sudoare erau pe fruntea Lui. Nu s-a găsit atunci nicio mână milostivă care să şteargă sudoarea morţii de pe faţa Sa, niciun cuvânt de simpatie sau de credincioşie neclintită care să mângâie inima Sa omenească. În timp ce soldaţii îşi aduceau la îndeplinire îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos Se ruga pentru vrăjmaşii Săi: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Mintea Lui trecea dincolo de propria suferinţă, la păcatul persecutorilor Săi şi la plata teribilă care va fi partea lor. Niciun blestem n-a fost rostit asupra soldaţilor care-L tratau atât de aspru. Nicio răzbunare n-a fost invocată asupra preoţilor şi conducătorilor, care jubilau la vederea împlinirii planurilor lor. Domnului Hristos I-a fost milă de ei, în ignoranţa şi vinovăţia lor. El şopti, pentru iertarea lor, scuza „căci nu ştiu ce fac”.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Dacă ar fi ştiut că Îl torturau pe Cel care a venit să salveze din ruină veşnică neamul omenesc căzut în păcat, atunci ei ar fi fost cuprinşi de remuşcare şi de groază. Dar necunoaşterea nu le-a îndepărtat vinovăţia, căci ei au avut privilegiul de a-L cunoaşte şi a-L primi pe Domnul Hristos ca Mântuitor al lor. Unii dintre ei aveau să-şi recunoască păcatul, să se pocăiască şi să fie convertiţi. Alţii însă, prin nepocăinţa lor, aveau să facă imposibil ca rugăciunea Domnului Hristos să primească un răspuns pentru ei. Totuşi, chiar aşa, scopul lui Dumnezeu ajungea să fie împlinit. Domnul Hristos câştiga dreptul să devină apărătorul omului în prezenţa lui Dumnezeu.
Rugăciunea aceea a Domnului Hristos pentru vrăjmaşii Săi a cuprins lumea. Ea îl include pe orice păcătos care a trăit sau va trăi de la începutul lumii şi până la sfârşitul timpului. Deasupra tuturor zace vinovăţia crucificării Fiului lui Dumnezeu. Iertarea este oferită tuturor în dar. „Toţi cei ce vor” pot avea pace cu Dumnezeu şi pot moşteni viaţa veşnică.
De îndată ce Domnul Iisus a fost pironit pe cruce, aceasta a fost ridicată de bărbaţi puternici şi trântită cu violenţă în groapa mai dinainte pregătită. Faptul acesta L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să sufere cea mai cumplită durere. Pilat a scris apoi o inscripţie în evreieşte, greceşte şi latineşte şi a aşezat-o pe cruce, deasupra capului Domnului Hristos: „Iisus din Nazaret, Împăratul iudeilor.” Inscripţia aceasta i-a enervat pe iudei. În sala de judecată a lui Pilat, ei strigaseră: „Răstigneşte-L!” „Noi n-avem alt împărat decât pe cezar” (Ioan 19:15). Ei declaraseră că oricine va recunoaşte un alt împărat va fi un trădător. Pilat a scris sentimentele pe care ei le exprimaseră. N-a fost amintită nicio altă vinovăţie, decât aceea că Iisus era Împăratul iudeilor. Inscripţia era de fapt o virtuală recunoaştere a supunerii iudeilor faţă de puterea romană. Ea declara că oricine va pretinde că este împăratul lui Israel avea să fie judecat de ei ca fiind vrednic de moarte. Preoţii se întrecuseră pe ei înşişi. Pe când puneau la cale moartea Domnului Hristos, Caiafa declarase că este mai de folos să moară un om pentru a salva întreaga naţiune. Acum, ipocrizia lor ieșise la iveală. Pentru a-L distruge pe Domnul Hristos, ei fuseseră gata să sacrifice existenţa lor naţională.
Preoţii au văzut ce făcuseră şi, de aceea, i-au cerut lui Pilat să schimbe inscripţia. Ei au spus: „Nu scrie: «Împăratul iudeilor», ci scrie că El a zis: «Eu sunt Împăratul iudeilor.»” Pilat însă era supărat pe sine pentru slăbiciunea de care dăduse dovadă şi, în mod categoric, îşi manifestă dispreţul faţă de preoţii şi conducătorii pizmaşi şi vicleni. El le răspunse rece: „Ce am scris, am scris.”
O putere mai mare decât Pilat sau decât iudeii a îndrumat aşezarea acelei inscripţii deasupra capului Domnului Hristos. Era în planul lui Dumnezeu ca ea să îndemne la cugetare şi la cercetarea Scripturii. Locul unde a fost crucificat Domnul Hristos era aproape de oraş. Mii de oameni din toate ţările se aflau atunci la Ierusalim, iar inscripţia care Îl declara pe Iisus din Nazaret ca Mesia avea să fie cunoscută de toţi. Ea era un adevăr viu, transmis de o mână pe care Dumnezeu o îndrumase.
În suferinţele Domnului Hristos pe cruce, profeţia a fost împlinită. Cu veacuri înainte de răstignire, Mântuitorul profetizase tratamentul la care avea să fie supus: „Căci nişte câini Mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul Meu, Mi-au străpuns mâinile şi picioarele; toate oasele aş putea să Mi le număr. Ei însă pândesc şi Mă privesc; îşi împart hainele Mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa Mea” (Psalmii 22:16-18). Profeţia cu privire la hainele Sale a fost împlinită fără să fie nevoie de sfatul sau intervenţia prietenilor sau a vrăjmaşilor Celui crucificat. Hainele Sale au fost date soldaţilor care Îl pironiseră pe cruce. Domnul Hristos a auzit cum se certau atunci când împărţeau între ei hainele Lui. Tunica Sa fusese ţesută de-a-ntregul, fără cusătură, şi ei au zis: „Să n-o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie.”
Într-o altă profeţie, Mântuitorul declara: „Ocara Îmi rupe inima şi sunt bolnav; aştept să-i fie cuiva milă de Mine, dar degeaba; aştept mângâietori, şi nu găsesc niciunul. Ei Îmi pun fiere în mâncare şi, când Mi-e sete, Îmi dau să beau oţet” (Psalmii 69:20,21). Acelora care sufereau moartea pe cruce le era îngăduit să li se dea o băutură care-i făcea să nu mai simtă durerea. Acest amestec I-a fost oferit şi Domnului Hristos, dar, gustând, a refuzat să-l ia. El n-a primit nimic care I-ar fi întunecat mintea. Credinţa Sa trebuia să se ţină puternic de Dumnezeu. Aceasta era singura Lui tărie. Dacă Și-ar fi întunecat simţurile, faptul acesta i-ar fi oferit un avantaj lui Satana.
Vrăjmaşii Domnului Hristos au dat frâu liber mâniei lor, în timp ce El atârna pe cruce. Preoţii, conducătorii şi cărturarii s-au unit cu gloata în a-şi bate joc de Mântuitorul muribund. La botez şi la schimbarea la faţă, vocea lui Dumnezeu fusese auzită proclamându-L pe Hristos ca Fiu al Său. Şi din nou, chiar înaintea trădării lui Iisus, Tatăl vorbise dând mărturie despre divinitatea Fiului. Dar acum vocea din ceruri tăcea. N-a fost auzită nicio mărturie în favoarea Domnului Hristos. El a suferit singur comportamentul abuziv şi batjocura din partea oamenilor răi.
„Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu”, spuneau ei, „pogoară-Te de pe cruce!” „Să se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă este El Hristosul, alesul lui Dumnezeu.” În pustia ispitirii, Satana spusese: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos”, de pe streaşina templului (Matei 4:3,6). Satana şi îngerii săi, în chip omenesc, erau prezenţi la cruce. Arhivrăjmaşul şi oştirile sale conlucrau cu preoţii şi conducătorii. Cei care trebuiau să înveţe poporul aţâţaseră gloata neştiutoare, ca să ceară pronunţarea condamnării împotriva Aceluia pe care mulţi nu-L văzuseră niciodată, până la data când au fost aduşi să depună mărturie împotriva Lui. Preoţii, conducătorii, fariseii şi gloata înrăită erau uniţi într-un delir satanic. Conducătorii religioşi s-au unit cu Satana şi cu îngerii săi. Ei aduceau la îndeplinire cele poruncite de el.
Domnul Hristos, suferind şi muribund, a auzit fiecare cuvânt rostit de preoţi: „Pe alţii i-a mântuit, şi pe Sine Însuşi nu Se poate mântui! Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare de pe cruce, ca să vedem şi să credem.” Domnul Hristos ar fi putut coborî de pe cruce. Dar tocmai pentru faptul că El nu S-a mântuit pe Sine, păcătosul are nădejdea iertării şi a milei lui Dumnezeu.
În batjocura lor la adresa Mântuitorului, oamenii care mărturiseau a fi tâlcuitori ai profeţiilor repetau chiar cuvintele pe care inspiraţia profetizase că le vor spune cu ocazia aceasta. Şi cu toate acestea, în orbirea lor, ei nu şi-au dat seama că împlinesc profeţia. Cei care, în bătaie de joc, au rostit cuvintele: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: «Eu sunt Fiul lui Dumnezeu»” nu îşi dădeau seama că mărturia lor avea să răsune de-a lungul veacurilor. Deşi rostite în bătaie de joc, aceste cuvinte i-au determinat pe mulţi oameni să cerceteze Scripturile aşa cum n-o făcuseră niciodată mai înainte. Bărbaţi înţelepţi au auzit, au cercetat, au judecat şi s-au rugat. Ei au fost aceia care n-au cunoscut odihna până când, comparând text cu text, au înţeles misiunea Domnului Hristos. Niciodată mai înainte n-a existat o cunoaştere atât de larg cuprinzătoare a Domnului Hristos ca atunci când El atârna pe cruce. În inimile multora dintre cei care au privit scena crucificării şi au auzit cuvintele Domnului Hristos a strălucit lumina adevărului.
Pentru Iisus, în agonia Sa pe cruce, a venit o rază de mângâiere. A fost rugăciunea tâlharului pocăit. Cei doi tâlhari care au fost crucificaţi cu Domnul Hristos mai întâi şi-au bătut joc de El. Unul dintre ei, cu cât suferea mai mult, cu atât era mai disperat şi mai batjocoritor. Dar nu aşa au stat lucrurile cu tovarăşul său. Acest om nu era un criminal împietrit; fusese dus pe căi păcătoase de tovărăşii rele, dar era mai puţin vinovat decât mulţi dintre aceia care stăteau lângă cruce şi îşi băteau joc de Mântuitorul. El Îl văzuse pe Iisus şi-L ascultase, fusese convins de învăţăturile Lui, dar fusese îndepărtat de la El de către preoţi şi conducători. Căutând să-şi înăbuşe convingerile, el se cufundase din ce în ce mai adânc în păcat, până când a fost arestat, judecat ca un criminal şi condamnat să moară pe cruce. În sala de judecată şi pe drumul spre Golgota, fusese în tovărăşia Domnului Hristos. Îl auzise pe Pilat declarând: „Nu găsesc nicio vină în El” (Ioan 19:4). El reţinuse comportarea Lui dumnezeiască şi iertarea plină de milă acordată chinuitorilor Săi. Pe cruce, a văzut pe mulţi aşa-zişi mari oameni ai religiei scoţând limba cu dispreţ şi bătându-şi joc de Domnul Hristos. El i-a văzut clătinând din cap. A auzit cuvintele mustrătoare repetate de tovarăşul său de vinovăţie: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!” Printre trecători i-a auzit pe mulţi luându-I apărarea Domnului Hristos. I-a auzit repetând cuvintele Sale şi povestind lucrările Lui. Din nou a pus stăpânire pe el convingerea că Acesta este Hristosul. Întorcându-se către tovarăşul său de crime, el spuse: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă?” Tâlharii muribunzi nu mai aveau de ce să se teamă de oameni. Dar asupra unuia dintre ei apăsa convingerea că există un Dumnezeu de care trebuie să te temi, un viitor ce-l făcea să tremure. Iar acum, aşa cum era, în totul mânjit de păcat, istoria vieţii sale se apropia de încheiere: „Pentru noi este drept”, suspină el, „căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.”
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Acum nu mai exista nicio întrebare. Nu mai existau nici îndoieli, nici reproşuri. Când a fost condamnat pentru crimele sale, tâlharul ajunsese într-o stare de deznădejde şi disperare, dar, lucru ciudat, acum au început să apară gânduri duioase. El şi-a amintit de tot ce a auzit despre Domnul Hristos, cum Acesta i-a vindecat pe bolnavi şi le-a iertat păcatele. El a auzit cuvintele acelora care credeau în Iisus şi-L urmau plângând. A văzut şi a citit inscripţia de deasupra capului Mântuitorului. I-a auzit pe trecători cum repetau aceste cuvinte, unii cu buzele îndurerate şi tremurânde, alţii în râs şi batjocură. Duhul Sfânt îi lumina mintea şi, puţin câte puţin, lanţul dovezilor se lega. În Domnul Iisus, zdrobit, batjocorit şi atârnând pe cruce, el L-a văzut pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Nădejdea era amestecată cu durerea în glasul său, când sufletul neajutorat şi muribund s-a sprijinit pe un Mântuitor care era pe moarte. „Doamne, adu-Ţi aminte de mine”, strigă el, „când vei veni în Împărăţia Ta.”
Răspunsul a venit imediat. Tonul era plăcut şi melodios, cuvintele, pline de iubire, de compasiune şi putere: „Adevărat îţi spun astăzi, că vei fi cu Mine în rai.”
În decursul lungilor ore de agonie, la urechile Domnului Hristos au ajuns numai cuvinte de ocară şi batjocură. Acum, când atârna pe cruce, sunetul râsetelor şi al blestemelor mai ajungea încă până la El. Cu inima plină de dor, El a fost atent să audă vreo expresie a credinţei din partea ucenicilor Săi. Dar a auzit numai cuvinte de jale: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care îl va izbăvi pe Israel.” Cât de mângâietoare a fost atunci pentru Mântuitorul exprimarea credinţei şi a iubirii din partea tâlharului muribund! În timp ce conducătorii iudeilor Îl tăgăduiau şi chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Lui, sărmanul tâlhar, aflat pe pragul morţii, Îl numeşte Domn pe Iisus. Mulţi au fost gata să-L numească Domn atunci când făcea minuni sau după ce S-a ridicat din mormânt, dar nimeni altul în afară de tâlharul pocăit, care a fost salvat în ceasul al unsprezecelea, nu L-a recunoscut atunci când, muribund, atârna pe cruce.
Cei care se aflau în jur au auzit cuvintele prin care tâlharul Îl numea pe Iisus Hristos Domn. Tonul cu care vorbea omul pocăit le-a atras atenţia. Aceia care se certaseră la piciorul crucii pentru hainele Domnului Hristos şi trăseseră la sorţi pentru cămaşa Lui s-au oprit să asculte. Vocile lor aspre au amuţit. Cu respiraţia reţinută, ei au privit la Hristos, aşteptând răspunsul de pe buzele acelea muribunde.
În timp ce rostea cuvintele de făgăduinţă, norul cel negru ce părea că înconjoară crucea a fost străpuns de o lumină vie şi strălucitoare. Pacea desăvârşită, care vine în urma acceptării lui Dumnezeu, a pus stăpânire pe tâlharul pocăit. Domnul Hristos, în umilinţa Sa, a fost proslăvit. El, care în ochii tuturor apărea ca un înfrânt, era un biruitor. El a fost recunoscut ca Purtător de păcate. Oamenii puteau să-şi exercite puterea asupra templului Său omenesc. Puteau să străpungă tâmplele Lui sfinte cu o coroană de spini. Puteau să-I smulgă hainele de pe El şi să se certe pentru împărţirea lor. Dar nu-L puteau jefui de puterea de a ierta păcatele. Murind, El a dat mărturie despre divinitatea Sa şi pentru slava Tatălui Său. Urechea Lui nu este obosită ca să nu ne poată auzi şi nici braţul Său prea scurt ca să nu ne poată mântui. Este dreptul Lui împărătesc acela de a mântui în chip desăvârşit pe toţi aceia care vin la Dumnezeu prin El.
„Îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în rai.” Domnul Hristos nu i-a făgăduit tâlharului că va fi cu El în rai în ziua aceea. Nici chiar El nu mergea în ziua aceea în rai. El a dormit în mormânt, iar în dimineaţa învierii a spus: „Nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20:17). Dar în ziua răstignirii, ziua aparentei înfrângeri şi întunecimi, a fost dată făgăduinţa. „Astăzi”, pe când murea ca un răufăcător pe cruce, Domnul Hristos îl asigura pe bietul păcătos: „Tu vei fi cu Mine în rai.”
Tâlharii crucificaţi odată cu Domnul Hristos au fost aşezaţi „unul de o parte şi altul de cealaltă parte, iar Domnul Hristos la mijloc”. Poziţia Domnului Hristos între tâlhari trebuia să arate că El era cel mai mare criminal dintre cei trei. În acest fel s-au împlinit Scripturile: „A fost pus în numărul celor fără de lege” (Isaia 53:12). Dar preoţii n-au văzut însemnătatea deplină a actului lor. După cum Domnul Hristos, crucificat împreună cu tâlharii, a fost aşezat în mijloc, tot astfel crucea Sa a fost aşezată în mijlocul unei lumi care zace în păcat. Iar cuvintele de iertare adresate tâlharului pocăit au aprins o lumină care va străluci până la cele mai îndepărtate margini ale pământului.
Îngerii priveau cu uimire la iubirea nemărginită a Domnului Hristos, care, suferind cea mai grozavă agonie în corp şi suflet, Se gândea numai la alţii, încurajând sufletul pocăit să creadă. În umilinţa Sa, El, ca profet, Se adresase fiicelor Ierusalimului; ca Preot şi Apărător, El mijlocise înaintea Tatălui pentru iertarea omorâtorilor Săi; ca Mântuitor iubitor, El iertase păcatele tâlharului pocăit.
Pe când Îşi rotea ochii peste mulţimea din jurul Său, o figură Îi atrase atenţia. La piciorul crucii stătea mama Sa, sprijinită de ucenicul Ioan. Ea n-a putut suporta să rămână departe de Fiul său, şi Ioan, ştiind că sfârşitul era aproape, a adus-o iarăşi la cruce. În ceasul morţii Sale, Domnul Hristos şi-a adus aminte de mama Sa. Privind la faţa ei lovită de durere şi apoi la Ioan, El i-a spus: „Femeie, iată fiul tău!”, apoi lui Ioan: „Iată mama ta!” Ioan a înţeles cuvintele Domnului Hristos şi a primit însărcinarea. De îndată, a luat-o pe Maria la el acasă şi din ceasul acela a avut grijă de ea cu multă duioşie. O, ce Mântuitor milostiv şi iubitor! În mijlocul durerilor fizice şi al chinurilor sufleteşti, El S-a gândit la mama Sa! Nu avea niciun ban cu care să Se îngrijească de nevoile ei, dar, pentru că Ioan Îl iubea din toată inima, El i-a încredinţat-o pe mama Lui ca pe o comoară de preţ. În acest fel, El i-a dat lucrul de care avea cel mai mult nevoie – simpatia plină de gingăşie a aceluia care o iubea, pentru că ea Îl iubea pe Iisus. Primind-o ca pe o comoară de preţ, Ioan a primit o mare binecuvântare. Ea a fost o amintire mereu prezentă a preaiubitului său Învăţător.
Exemplul desăvârşit al iubirii filiale a Domnului Hristos străluceşte cu putere neînfrântă prin negura veacurilor. Timp de aproape treizeci de ani, Domnul Hristos, prin munca Sa de toate zilele, ajutase la purtarea poverilor căminului. Şi acum, chiar în clipa ultimei Sale agonii, n-a uitat să Se îngrijească de mama Sa văduvă şi întristată. Acelaşi spirit va fi văzut în fiecare ucenic al Domnului nostru. Aceia care Îl urmează pe Domnul Hristos vor simţi că este o parte a religiei lor aceea de a-i respecta şi a-i îngriji pe părinţii lor. Inima în care este cultivată iubirea Lui le va oferi întotdeauna tatălui şi mamei o îngrijire atentă şi plină de o duioasă iubire.
Şi acum, Domnul slavei era pe moarte, o jertfă de răscumpărare pentru neamul omenesc. În jertfirea preţioasei Sale vieţi, Domnul Hristos nu era susţinut de o bucurie a biruinţei. Totul era un întuneric apăsător. Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi ocara crucii I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost prinţul celor ce au suferit, dar suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de faptul că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea păcatului în inima omenească şi cât de puţini vor fi dornici să se rupă de sub puterea lui. El ştia că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară şi vedea mulţimile pierind, deşi aveau la îndemână un ajutor îmbelşugat.
Asupra Domnului Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fără de lege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire umpleau de groază inima Fiului Său. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării şi iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită.
Satana frământa inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor şi nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care o va simţi păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, şi care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar – aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.
Cu uimire, îngerii erau martori la agonia plină de disperare a Mântuitorului. Oştile cerului şi-au acoperit feţele înaintea acestei scene îngrozitoare. Natura neînsufleţită şi-a manifestat împreuna ei simţire cu batjocoritul şi muribundul ei Autor. Soarele a refuzat să privească la această teribilă scenă. Razele lui strălucitoare de la amiază luminau pământul, când, deodată, parcă cineva le-a luat. O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de înmormântare, a îmbrăcat crucea. „Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea.” N-a avut loc nicio eclipsă şi întunericul acesta n-a fost determinat de nicio altă cauză naturală; a fost atât de adânc, ca întunericul de la miezul nopţii, fără lună şi stele pe cer. Aceasta a fost o mărturie miraculoasă pe care a dat-o Dumnezeu, pentru ca astfel credinţa generaţiilor următoare să poată fi întărită.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
În întunericul acela dens, era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întuneric acoperământul Său şi Îşi ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu şi îngerii Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice om care ar fi privit scena ar fi fost nimicit. Şi în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui. El a călcat singur în teasc şi, dintre cei ce se găseau acolo, nimeni n-a fost cu El.
Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a acoperit ultima agonie omenească a Fiului Său. Toţi aceia care Îl văzuseră pe Hristos în suferinţa Sa au fost convinşi de dumnezeirea Lui. Odată privită de oameni, faţa aceea nu avea să mai fie uitată. După cum faţa lui Cain exprima vina sa ca ucigaş, tot astfel faţa Domnului Hristos descoperea nevinovăţia, liniştea şi bunăvoinţa – chipul lui Dumnezeu. Dar acuzatorii Săi nu voiau să ia seama la acest semn al cerului. În timpul lungilor ore ale agoniei Sale, Domnul Hristos fusese privit de către mulţimea batjocoritoare. Acum, El a fost ascuns cu milă de mantia lui Dumnezeu.
Tăcerea mormântului se părea că a căzut peste Golgota. O groază necunoscută a pus stăpânire pe mulţimea care era adunată în jurul crucii. Blestemele şi batjocurile au încetat în mijlocul frazelor exprimate pe jumătate. Bărbaţi, femei şi copii au căzut cu faţa la pământ. Fulgere strălucitoare se iveau din când în când pe cer, luminând crucea şi pe Răscumpărătorul crucificat. Preoţii, conducătorii, cărturarii, cei ce-L crucificaseră şi gloata, toţi au socotit atunci că sosise momentul să-şi primească răsplata. După câtva timp, cineva a şoptit cu spaimă că acum Hristos avea să coboare de pe cruce. Alţii au început să caute drumul spre cetate, bâjbâind şi poticnindu-se, bătându-se cu pumnii în piept şi bocindu-se plini de teamă.
La ceasul al nouălea, întunericul s-a ridicat de deasupra mulţimii, dar Îl mai acoperea încă pe Mântuitorul. Era un simbol al agoniei şi groazei care apăsau asupra inimii Sale. Niciun ochi nu putea străpunge întunericul ce învăluia crucea şi nimeni nu putea pătrunde întunericul adânc ce cuprindea sufletul în suferinţă al Domnului Hristos. Era ca şi când fulgere mânioase erau aruncate asupra Lui în timp ce atârna pe cruce. Atunci, „Iisus a strigat cu glas tare: «Eli, Eli, Lama Sabactani!»… «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»” În timp ce întunericul de afară se aşezase asupra Mântuitorului, multe voci s-au auzit exclamând: „Mânia răzbunătoare a cerului este asupra Lui. Fulgerele mâniei lui Dumnezeu sunt aruncate asupra Lui, pentru că a pretins că este Fiul lui Dumnezeu.” Mulţi dintre cei care au crezut în El au auzit strigătul Său disperat. Speranţa i-a părăsit. Dacă Dumnezeu L-a uitat pe Domnul Hristos, în cine ar mai putea să se încreadă urmaşii Săi?
Când întunericul s-a ridicat de pe duhul apăsat al Domnului Hristos, El şi-a revenit, simţind suferinţa fizică, şi a zis: „Mi-e sete!” Unul dintre soldaţii romani, mişcat şi plin de milă la vederea buzelor Lui arse, a luat un burete, l-a înfipt într-o nuia de isop şi, înmuindu-l într-un vas cu oţet, I l-a oferit Domnului Hristos. Dar preoţii îşi băteau joc de suferinţele Lui. Când întunericul a acoperit pământul, ei s-au înspăimântat; când groaza lor s-a mai risipit, i-a apucat din nou temerea că Hristos avea să le scape. Ei au interpretat greşit cuvintele Lui: „Eli, Eli, Lama Sabactani.” Cu dispreţ înverşunat şi scârbă, ei au spus: „Iată, îl cheamă pe Ilie.” Au respins ultima ocazie pe care au avut-o de a-I uşura suferinţele. „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L pogoare de pe cruce!”
Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau ţintuite pe lemn, acel cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere. Şi toate suferinţele îndurate – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile şi din picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţa Sa şi durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl Şi-a ascuns faţa de El – vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei; pentru tine, El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile paradisului. El, care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care i-a făcut pe demoni să tremure şi boala să înceteze, El, care le-a deschis ochii orbilor şi care i-a chemat pe morţi la viaţă, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii divine şi, pentru tine, S-a făcut păcat.
Tăcuţi, cei care priveau urmăreau sfârşitul acestei scene îngrozitoare. Soarele strălucea, dar crucea era încă învăluită în întuneric. Preoţii şi conducătorii priveau spre Ierusalim şi iată că norul cel des se aşezase deasupra oraşului şi a câmpiei Iudeei. Soarele Neprihănirii, Lumina lumii, Îşi retrăgea razele de la Ierusalimul care fusese cândva un oraş favorit. Fulgerele înspăimântătoare ale mâniei lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva cetăţii blestemate.
Deodată, întunericul s-a ridicat de deasupra crucii şi, în tonuri clare, asemenea unei trâmbiţe ce părea să răsune prin toată creaţia, Domnul Iisus a strigat: „S-a sfârşit!” „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” O lumină a înconjurat crucea şi faţa Mântuitorului strălucea ca lumina soarelui. Apoi, El Şi-a plecat capul pe piept şi a murit.
În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparenţă uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omeneşti. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. El cunoştea caracterul Tatălui Său, înţelegea dreptatea, mila şi marea Sa iubire. Prin credinţă, El Se baza pe Acela pe care întotdeauna L-a ascultat cu bucurie. Şi, în supunere, El S-a încredinţat pe Sine lui Dumnezeu, iar sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său a dispărut. Prin credinţă, Domnul Hristos a fost biruitor.
Niciodată până atunci, pământul nu mai fusese martor la o asemenea scenă. Mulţimea stătea ca paralizată şi privea la Mântuitorul cu respiraţia întretăiată. Din nou întunericul s-a lăsat asupra pământului şi un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un puternic cutremur a avut loc. Oamenii au fost zguduiţi şi trântiţi la pământ. A avut loc o scenă de nemaiauzită confuzie şi panică. Stânci s-au desprins din munţii din împrejurimi, prăvălindu-se şi sfărâmându-se jos, în câmpie. Morminte s-au deschis şi morţii au fost aruncaţi afară din locurile lor. Creaţia părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoţii, conducătorii, soldaţii, cei ce L-au omorât şi gloata, muţi de groază, zăceau cu faţa la pământ.
Când strigătul „S-a sfârşit!” a ieşit de pe buzele Domnului Hristos, preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul, reprezentându-L pe Domnul Hristos, fusese adus ca să fie înjunghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate, preotul stătea cu cuţitul ridicat, asemenea lui Avraam când era gata să-l aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena. Dar pământul începe să se zguduie şi să tremure, căci Domnul Însuşi Se apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus până jos de o mână nevăzută, permiţându-i mulţimii să privească un loc ce era odată umplut de prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc sălăşluia Şechina. Aici şi-a manifestat Dumnezeu slava, deasupra capacului milostivirii. Nimeni, în afară de marele-preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care despărţea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face ispăşire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt.
Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul era gata să înjunghie victima, dar cuţitul cade din mâna sa fără putere şi mielul scapă. În moartea Fiului lui Dumnezeu, simbolul întâlneşte marele Original. Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta Sfintelor este liber. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era deloc nevoie ca toţi cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui-preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în curţile cereşti. Era ca şi când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” „Cu însuşi sângele Său”, „El a intrat în Locul Preasfânt… după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 10:7; 9:12).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 78 – Golgota, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/AUdUMmYLgWRXzJsp8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 79 – „S-a sfârșit!”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Domnul Iisus nu Și-a încheiat viaţa până când n-a adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă şi, odată cu ultima Sa răsuflare, El a exclamat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Bătălia a fost câştigată. Mâna Sa dreaptă şi braţul Său cel sfânt I-au asigurat biruinţa. Ca biruitor, El şi-a înfipt stindardul pe înălţimile veşnice. N-a fost oare atunci şi acolo bucurie printre îngeri? Tot cerul a triumfat odată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia.
Atât pentru îngeri, cât şi pentru lumile necăzute în păcat, strigătul: „S-a sfârşit!” a avut o profundă semnificaţie. Pentru ei, ca şi pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtăşesc din roadele biruinţei lui Hristos.
Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune, încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui.
El a fost o fiinţă de o minunată putere şi slavă, care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Despre Lucifer, Domnul spunea: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe” (Ezechiel 28:12). Lucifer fusese un heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Dintre toate fiinţele create, fusese pe treapta cea mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi universului planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a înşela a fost cu atât mai amăgitoare şi descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă, datorită poziţiei înalte pe care o avusese la Tatăl.
Dumnezeu i-ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ, dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii este mijlocul folosit de El. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer, se hotărâse să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc.
Satana i-a dus pe oameni la păcat şi planul de mântuire a fost pus în aplicare. Timp de patru mii de ani, Hristos a lucrat pentru ridicarea omului, iar Satana, pentru ruina şi degradarea lui. Universul ceresc a privit toate acestea.
Când Domnul Iisus a venit în lumea aceasta, puterea lui Satana a fost îndreptată împotriva Sa. De la data când El S-a arătat ca prunc la Betleem, uzurpatorul s-a străduit să-L nimicească. El a căutat pe toate căile posibile să-L împiedice pe Iisus să aibă o copilărie desăvârşită, o vârstă a maturităţii nepătată, o slujire sfântă şi un sacrificiu fără cusur. Dar el a fost înfrânt. N-a putut să-L ducă pe Hristos în păcat. N-a putut să-L descurajeze sau să-L îndepărteze de la lucrarea pe care venise s-o aducă la îndeplinire pe pământ. Din pustie la Golgota, furtuna mâniei lui Satana s-a abătut asupra Lui, dar, cu cât aceasta lovea mai nemilos, cu atât mai categoric S-a prins Fiul lui Dumnezeu de mâna Tatălui şi a continuat să meargă înainte, pe cărarea stropită cu sânge. Toate eforturile lui Satana de a-L apăsa şi înfrânge n-au făcut decât să aducă într-o lumină şi mai curată caracterul Său nepătat.
Cerul întreg şi lumile necăzute în păcat fuseseră martore la această luptă. Cu ce interes viu au urmărit ele scenele de încheiere a conflictului! L-au văzut pe Mântuitorul intrând în Grădina Ghetsimani, cu sufletul apăsat de groază şi întuneric mare. Au auzit strigătul Său amar: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta” (Matei 26:39). Când prezenţa Tatălui s-a retras, L-au văzut întristat, o întristare plină de o amărăciune ce o întrecea pe aceea a ultimei lupte cu moartea. Sudoarea de sânge ieșea prin porii pielii Sale şi cădea în picături pe pământ. De trei ori a izbucnit de pe buzele Lui rugăciunea de scăpare. Cerul nu mai putea să îndure scena şi un sol al mângâierii a fost trimis la Fiul lui Dumnezeu.
Cerul a văzut Victima vândută în mâinile gloatei ucigaşe şi în mijlocul batjocurii şi violenţei, târâtă de la un tribunal la altul. El a auzit glumele murdare ale persecutorilor lui Iisus pe tema naşterii Sale umile. A auzit tăgăduirea cu blesteme şi jurăminte a unuia dintre cei mai iubiţi ucenici ai Săi. A văzut lucrarea turbată a lui Satana şi puterea lui asupra inimii oamenilor. Ce privelişte înspăimântătoare! Mântuitorul prins în miez de noapte în Ghetsimani, târât într-o parte şi alta, de la palat în sala de judecată, adus de două ori înaintea preoţilor, de două ori înaintea Sinedriului, de două ori înaintea lui Pilat şi o dată înaintea lui Irod, batjocorit, biciuit, condamnat şi dus să fie crucificat, purtând povara grea a crucii, în mijlocul vaietelor fiicelor Ierusalimului şi al insultelor gunoiului omenirii.
Cerul Îl privea cu durere şi surprindere pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele şiroind din rănile din tâmplele Sale, iar sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea Lui. Picătură cu picătură, sângele curgea din mâinile şi picioarele Sale pe stânca găurită pentru a se pune în ea piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se lărgeau tot mai mult din cauza greutăţii corpului. Răsuflarea Lui chinuită devenea din ce în ce mai rapidă şi mai adâncă, pe măsură ce sufletul Său se zbătea sub povara păcatelor lumii. Tot cerul era plin de uimire atunci când rugăciunea Domnului Iisus a fost înălţată în mijlocul groaznicelor Lui suferinţe: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). Şi cu toate acestea, se aflau acolo oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu, unindu-se pentru a zdrobi viaţa singurului Său Fiu. Ce privelişte pentru universul ceresc!
Stăpânirile şi puterile întunericului se adunaseră în jurul crucii, aruncând umbrele necredinţei şi ale iadului în inimile oamenilor. Când Domnul a creat aceste fiinţe ca să stea înaintea tronului Său, ele erau frumoase şi pline de slavă. Frumuseţea şi sfinţenia lor erau în armonie cu poziţia lor înaltă. Ele erau bogate în înţelepciune dumnezeiască şi încinse cu armură cerească. Erau slujitorii lui Iehova. Dar cine îi putea recunoaşte în îngerii căzuţi pe serafimii slăviţi, care au slujit cândva în curţile cereşti?
Agenţii lui Satana s-au unit cu oamenii răi pentru a face poporul să creadă că Hristos este cel mai mare dintre păcătoşi şi pentru a stârni toată ura împotriva Lui. Aceia care şi-au bătut joc de Hristos, în timp ce atârna pe lemnul crucii, erau plini de spiritul primului mare rebel. El i-a umplut cu vorbe stricate şi murdare. Le-a inspirat batjocurile. Dar, din toate acestea, n-a avut nimic de câştigat.
Dacă un singur păcat s-ar fi aflat în Hristos, dacă El S-ar fi supus măcar într-un singur lucru lui Satana, pentru a scăpa de acea îngrozitoare tortură, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului ar fi triumfat. Hristos Și-a plecat capul şi a murit, dar Şi-a păstrat cu tărie credinţa şi supunerea faţă de Dumnezeu. „Și am auzit în cer un glas tare care zicea: «Acum au venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos»” (Apocalipsa 12:10).
Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea lui fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se rupsese cu totul de simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă.
Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească.