La începutul marii lupte, Satana declarase că Legea lui Dumnezeu nu poate fi ascultată, că dreptatea şi mila nu se pot împăca şi că, dacă Legea ar fi călcată, ar fi cu neputinţă ca păcătosul să fie iertat. Satana susţinea că orice păcat trebuie să fie pedepsit şi că, dacă Dumnezeu ar ierta vreun păcat, atunci n-ar putea fi un Dumnezeu al adevărului şi al dreptăţii. Când oamenii au călcat Legea lui Dumnezeu şi au nesocotit voinţa Lui, Satana a jubilat. Se dovedea, spunea el, că Legea nu poate fi ascultată, iar omul nu poate fi iertat. Pentru că el, după răzvrătire, fusese îndepărtat pentru totdeauna din cer, Satana pretindea ca neamul omenesc să fie pentru totdeauna exclus de la mila divină. Dumnezeu nu putea fi drept şi totuşi să manifeste milă faţă de păcătos.
Dar chiar şi aşa, ca păcătos, omul era într-o poziţie cu totul diferită de aceea a lui Satana. În ceruri, Lucifer păcătuise în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Lui – ca niciunei alte fiinţe create – i-a fost descoperită iubirea lui Dumnezeu. Cu toate că înţelegea caracterul lui Dumnezeu şi cunoştea bunătatea Lui, Satana a ales să urmeze calea propriei voinţe egoiste şi independente. Alegerea aceasta a fost definitivă. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru salvarea lui. Dar omul a fost înşelat, mintea sa a fost întunecată de sofismele lui Satana. El nu a cunoscut înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Pentru el, nădejdea consta în cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Adâncindu-şi privirea în caracterul Său, el putea să fie atras înapoi la Dumnezeu.
Prin Hristos, oamenilor li s-a descoperit mila lui Dumnezeu, dar mila nu înlătură dreptatea. Legea descoperă atributele caracterului Său şi nicio iotă sau o frântură de literă din ea nu poate fi schimbată pentru a se potrivi omului în starea sa căzută. Dumnezeu n-a schimbat Legea, dar S-a jertfit pe Sine, în Hristos, pentru răscumpărarea omului: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19).
Legea cere neprihănire – o viaţă neprihănită, un caracter desăvârşit –, şi omul nu poate da aşa ceva. El nu poate satisface cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Iisus Hristos, venind ca om pe pământ, a trăit o viaţă sfântă şi a dezvoltat un caracter desăvârşit. El le oferă pe acestea ca un dar de bunăvoie tuturor celor care vor dori să le primească. Viaţa Sa stă pentru viaţa oamenilor. În acest fel, ei au iertarea păcatelor din trecut, prin îndurarea lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, Hristos îi umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor după chipul caracterului divin, o ţesătură dumnezeiască de putere şi frumuseţe spirituală. În acest fel, adevărata neprihănire cerută de Lege este împlinită în cel ce crede în Hristos. Dumnezeu poate „să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Iisus” (Romani 3:26).
Iubirea lui Dumnezeu a fost exprimată atât în dreptatea, cât şi în mila Sa. Planul lui Satana a fost acela de a despărţi mila de adevăr şi de dreptate. El a căutat să demonstreze faptul că neprihănirea Legii lui Dumnezeu este un vrăjmaş al păcii. Dar Hristos a arătat că în planul lui Dumnezeu ele sunt în mod indisolubil legate, că una nu poate exista fără cealaltă. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Psalmii 85:10).
Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimiceşte mila Sa şi că păcatul poate fi iertat, că Legea este dreaptă şi că poate fi în mod desăvârşit ascultată. Acuzaţiile lui Satana erau astfel respinse. Dumnezeu îi dăduse omului dovezi de netăgăduit despre iubirea Sa.
O altă rătăcire avea să fie adusă la iveală acum. Satana a declarat că mila nimiceşte dreptatea, că moartea lui Iisus Hristos a desfiinţat Legea Tatălui. Dacă ar fi fost posibil ca Legea să fie schimbată sau desfiinţată, atunci n-ar mai fi fost nevoie ca Iisus Hristos să moară. Dar desfiinţarea Legii ar însemna ca păcatul să fie veşnic şi ca lumea să ajungă sub controlul lui Satana. Dar pentru că Legea nu putea fi schimbată şi pentru că omul putea să fie salvat numai prin ascultarea de preceptele ei, de aceea Hristos Iisus a fost ridicat pe cruce. Şi totuşi, chiar mijlocul prin care Hristos a întărit Legea este prezentat de Satana ca însemnând desfiinţarea Legii. Aici, în acest punct, se va da marea bătălie între Hristos şi Satana.
Pretenţia pe care Satana o ridică acum este aceea că Legea, care a fost rostită de Dumnezeu cu glasul Său, este plină de greşeli şi că unele părţi din ea au fost date la o parte. Aceasta este ultima mare amăgire pe care el o va aduce asupra lumii. El n-are nevoie să atace întreaga Lege. Dacă îi poate face pe oameni să nesocotească numai un singur precept, scopul său este atunci atins. Căci „cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Consimţind să calce o singură poruncă, oamenii sunt aduşi sub puterea lui Satana. Înlocuind Legea lui Dumnezeu cu legea oamenilor, Satana caută să controleze lumea. Lucrarea aceasta este prevestită în profeţie. Despre puterea marelui apostat, care este reprezentativă pentru Satana, se spune: „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui” (Daniel 7:25).
Fără îndoială că oamenii vor aşeza propriile legi, care să lucreze împotriva Legii lui Dumnezeu. Ei vor căuta să constrângă conştiinţa altora şi, în zelul lor de a impune aceste legi, îi vor asupri pe semenii lor.
Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare fiinţă îşi va defini poziţia. Orice om va arăta dacă a ales să fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii.
Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa şi îl va elibera pe poporul Său. Satana şi toţi cei ce i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciţi. Păcatul şi păcătoşii vor pieri cu rădăcină şi ramuri (Maleahi 4:1) – Satana fiind rădăcina, iar urmaşii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul rostit în dreptul prinţului răutăţii: „Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu… te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare… eşti nimicit… eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată.” „Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era şi nu va mai fi.” „Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată” (Ezechiel 28:6-19; Psalmii 37:10; Obadia 16).
Lucrul acesta nu este din partea lui Dumnezeu un act de exercitare arbitrară a puterii. Cei ce au respins mila Sa vor culege ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii, iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa. El este „străin de viaţa lui Dumnezeu”. Hristos spune: „Toţi cei ce Mă urăsc pe Mine iubesc moartea” (Efeseni 4:18; Proverbele 8:36). Dumnezeu le dă pentru un timp viaţă, pentru ca ei să-şi poată dezvolta caracterul şi să îşi manifeste principiile pe care le au. Odată înfăptuit acest lucru, ei culeg rezultatele propriei alegeri. Printr-o viaţă de răzvrătire, Satana şi toţi cei care se unesc cu el ajung în aşa măsură să nu mai fie în armonie cu Dumnezeu, încât chiar prezenţa Lui ajunge să fie pentru ei un foc mistuitor. Slava Lui, care este iubire, îi va nimici.
La începutul marii lupte, îngerii nu înţelegeau aceasta. Dacă Satana şi oştile sale ar fi fost lăsaţi să culeagă pe deplin roadele păcatului lor, ei ar fi pierit, dar fiinţele cereşti n-ar fi înţeles pe deplin că acesta a fost rezultatul inevitabil al păcatului. În mintea lor ar fi rămas o îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, ca o sămânţă a răutăţii, care ar fi dat naştere la ucigătoarele roade ale păcatului şi ale nenorocirii.
Dar lucrurile nu vor fi astfel când marea luptă se va sfârşi. Atunci, planul de mântuire fiind încheiat, caracterul lui Dumnezeu va fi descoperit tuturor fiinţelor create. Se va vedea că preceptele Legii Sale sunt desăvârşite şi neschimbătoare. Păcatul îşi va descoperi natura, iar Satana, caracterul său. Nimicirea păcatului va da satisfacţie iubirii lui Dumnezeu şi va restabili onoarea Sa înaintea unui univers de fiinţe care îndeplinesc cu plăcere voia Sa şi în a căror inimă se află Legea Sa.
De aceea, pe bună dreptate, îngerii puteau să se bucure când priveau la crucea Mântuitorului, căci, deşi nu înţelegeau totul, ştiau că nimicirea păcatului şi a lui Satana era pe deplin sigură şi că răscumpărarea omului era neîndoielnică, iar universul era de acum într-o veşnică siguranţă. Hristos Însuşi înţelegea pe deplin rezultatele jertfei Sale aduse pe Golgota. El privea înainte la toate acestea, când, pe cruce fiind, a strigat cu glas tare: „S-a sfârșit!”