Ai terminat de citit capitolul 79 – „S-a sfârșit!”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/jThsUAvSR5TJVx5D9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 80 – În mormântul lui Iosif.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
În sfârşit, Iisus se odihnea. Ziua cea lungă de ocară şi tortură se terminase. Pe când ultimele raze ale soarelui în apus anunţau ivirea Sabatului, Fiul lui Dumnezeu Se afla liniştit în mormântul lui Iosif. Lucrarea Sa fiind terminată, cu mâinile încrucişate în pace, El S-a odihnit în cursul orelor sacre ale zilei de Sabat.
La început, Tatăl şi Fiul S-au odihnit în Sabat după lucrarea Lor de la creaţie. Când „au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor” (Geneza 2:1), Creatorul şi toate fiinţele cereşti s-au bucurat în contemplarea scenei pline de măreţie, „când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie” (Iov 33:7). Iisus Se odihnea acum de lucrarea mântuirii; şi, deşi printre aceia de pe pământ care-L iubeau era întristare, în ceruri era totuşi bucurie. Glorioasă era în ochii fiinţelor cereşti făgăduinţa cu privire la viitor. Dumnezeu şi îngerii vedeau o lume refăcută, un neam de oameni răscumpăraţi care, după ce au biruit păcatul, nu mai aveau să cadă niciodată – şi toate acestea, ca rezultat al lucrării desăvârşite a lui Hristos. Ziua în care Iisus S-a odihnit este pentru totdeauna legată de această scenă. Căci „lucrările Lui sunt desăvârşite” şi „tot ce face Dumnezeu dăinuie în veci” (Deuteronomul 32:4; Eclesiastul 3:14). Când vor veni „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Faptele apostolilor 3:21), Sabatul creaţiei, ziua în care Iisus a fost aşezat la odihnă în mormântul lui Iosif, încă va fi o zi de odihnă şi bucurie. Cerul şi pământul se vor uni în laude când, în „fiecare Sabat” (Isaia 66:23), mulţimile celor mântuiţi se vor pleca în fericită adorare înaintea lui Dumnezeu şi a Mielului.
Prin evenimentele de încheiere ale zilei răstignirii, s-a dat din nou dovadă de împlinire a profeţiilor, aducându-se noi mărturii ale dumnezeirii lui Hristos. Când întunericul s-a ridicat de deasupra crucii, după ce strigătul Mântuitorului muribund fusese rostit, de îndată s-a auzit o voce spunând: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:54).
Aceste cuvinte n-au fost rostite în şoaptă. Toţi ochii s-au îndreptat să vadă de unde vin. Cine vorbise? Era sutaşul, ostaşul roman. Răbdarea divină a Mântuitorului şi moartea Lui subită, cu strigătul biruinţei pe buze, îl impresionaseră pe acest păgân. În trupul acela sfărâmat, zdrobit, atârnând pe cruce, sutaşul a recunoscut chipul Fiului lui Dumnezeu. El nu s-a putut abţine să-şi mărturisească credinţa. În acest fel se făcea din nou dovada că Răscumpărătorul nostru avea să vadă roadele muncii sufletului Său. Chiar în ziua morţii Sale, trei oameni, care se deosebeau foarte mult unul de celălalt, şi-au declarat credinţa – cel care a comandat garda romană, cel care a purtat crucea Mântuitorului şi cel care a murit pe cruce alături de El.
Pe măsură ce seara se apropia, o linişte nepământeană s-a lăsat asupra Golgotei. Mulţimea s-a împrăştiat şi mulţi s-au întors la Ierusalim foarte mult schimbaţi în spirit faţă de felul în care veniseră dimineaţa. Mulţi se îngrămădiseră la locul răstignirii din curiozitate, şi nu din ură faţă de Hristos. Ei încă mai credeau acuzaţiile preoţilor şi priveau la Hristos ca la un răufăcător. Cuprinşi de o înflăcărare nenaturală, ei s-au unit cu gloata, bătându-şi joc de El. Dar, când pământul a fost învăluit în întuneric şi ei au început să simtă acuzele propriei conștiințe, şi-au dat seama că erau vinovaţi de un mare păcat. În mijlocul acelui întuneric îngrozitor, nu se mai auzeau nicio glumă murdară şi niciun râs batjocoritor, iar când întunericul s-a ridicat, au pornit spre casele lor într-o tăcere solemnă. Ei erau convinşi că acuzaţiile preoţilor erau neadevărate şi că Iisus nu era un pretendent la tronul lui Israel, iar câteva săptămâni mai târziu, când Petru a predicat în Ziua Cincizecimii, ei au fost printre miile care s-au întors la Hristos.
Conducătorii iudei au rămas însă neschimbaţi în urma întâmplărilor la care fuseseră martori. Ura lor pentru Iisus nu se stinsese. Întunericul care învăluise pământul cu prilejul răstignirii nu era cu mult mai dens decât acela care cuprindea încă minţile preoţilor şi conducătorilor. La naşterea Sa, steaua Îl recunoscuse pe Hristos şi îi călăuzise pe înţelepţi la staulul în care Se afla El. Oştile cereşti Îl recunoscuseră şi Îi cântaseră laude pe câmpiile Betleemului. Marea Îi recunoscuse glasul şi ascultase porunca Sa. Boala şi moartea Îi recunoscuseră autoritatea şi îşi abandonaseră prada în mâna Lui. Soarele Îl recunoscuse şi, la vederea chinului Său de moarte, şi-a ascuns faţa de lumină. Stâncile Îl recunoscuseră şi se sfărâmaseră la strigătul Său. Natura neînsufleţită Îl cunoscuse pe Hristos şi depusese mărturie despre divinitatea Lui. Dar preoţii şi conducătorii lui Israel nu L-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, preoţii şi conducătorii nu erau liniştiţi. Ei şi-au adus la îndeplinire scopul, dându-L pe Hristos morţii, dar n-au avut sentimentul biruinţei pe care o aşteptaseră. Chiar în ceasul aparentului lor triumf, erau chinuiţi de îndoieli cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Auziseră strigătul: „S-a sfârşit!” „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Ioan 19:30; Luca 23:46). Ei văzuseră cum s-au sfărâmat stâncile, simţiseră cutremurul puternic şi erau neliniştiţi şi tulburaţi.
Ei fuseseră geloşi pe Hristos pentru influenţa pe care o avusese asupra oamenilor cât trăise și erau geloşi pe El chiar şi după ce murise. Se temeau mult mai mult de Hristos cel mort decât se temuseră de Hristos cel viu. Se temeau ca nu cumva atenţia poporului să fie în continuare îndreptată spre evenimentele care au avut loc la răstignirea Lui. Se temeau de rezultatele lucrărilor din acea zi. Cu niciun preţ nu doreau ca trupul Său să rămână pe cruce în ziua Sabatului. Sabatul se apropia acum şi ar fi fost o profanare a sfinţeniei lui, dacă trupurile ar fi atârnat pe cruce. Astfel, folosind aceasta ca un pretext, conducătorii iudei i-au cerut lui Pilat ca moartea victimelor să fie grăbită, iar trupurile lor să fie date jos de pe cruce înainte de apusul soarelui.
Pilat era tot atât de interesat ca şi ei ca trupul lui Iisus să nu rămână pe cruce. Odată obţinut consimţământul său, celor doi tâlhari le-au fost zdrobite fluierele picioarelor pentru a le grăbi moartea, dar Iisus era deja mort când au ajuns la El. Soldaţii cei cruzi fuseseră înduioşaţi de cele ce auziseră şi văzuseră la Hristos şi s-au sfiit să-I mai zdrobească picioarele. În acest fel, în jertfirea Mielului lui Dumnezeu, s-a împlinit legea referitoare la mielul pascal: „Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineaţa şi să nu frângă niciun os din ele. Să le prăznuiască după toate poruncile privitoare la Paşte” (Numeri 9:12).
Preoţii şi conducătorii au rămas uimiţi când au auzit că Hristos murise. Moartea pe cruce era un proces lent. Era dificil de stabilit momentul în care viaţa se termina. Era un lucru nemaiauzit ca vreun om să moară în şase ore de la răstignire. Preoţii au dorit să se convingă de moartea lui Iisus şi, la îndemnul lor, un soldat a înfipt suliţa în coasta Mântuitorului. Din rana făcută au curs două izvoare distincte şi îmbelşugate, unul de sânge şi celălalt de apă. Acest lucru a fost observat de toţi cei ce priveau scena, iar Ioan înfăţişează foarte clar cele întâmplate atunci. El spune: „Unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura: «Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat.»” Scriptura mai zice: „Vor vedea pe cine au străpuns” (Ioan 19:34-37).