După înviere, preoţii şi conducătorii au răspândit vestea că Hristos n-a murit pe cruce, că a fost numai leşinat şi că, după aceea, Şi-a revenit. Alte veşti susţineau că în mormânt nu fusese pus un corp adevărat din carne şi oase, ci numai asemănarea unui trup. Comportarea ostaşilor romani respinge aceste neadevăruri. Ei nu I-au sfărâmat picioarele, pentru că El deja murise. Pentru a-I mulţumi pe preoţi, ei I-au străpuns doar coasta. Chiar dacă n-ar fi fost mort, această rană I-ar fi adus imediat moartea.
Dar nici împunsătura suliţei, nici chinurile crucii n-au fost cele care au provocat moartea lui Iisus. Strigătul rostit în clipa morţii, „cu glas tare” (Matei 27:50; Luca 23:46), şuvoiul de sânge şi apă care a curs din coasta Sa dădeau mărturie despre faptul că El a murit de sfâşiere de inimă. Inima Lui s-a frânt din cauza chinului sufletesc. El a fost omorât de păcatul lumii.
Odată cu moartea lui Hristos, a pierit şi nădejdea ucenicilor Săi. Ei au privit la pleoapele Sale închise şi la capul Său prăbuşit, la părul Său năclăit de sânge, la mâinile şi picioarele Sale străpunse şi chinul lor a fost de nedescris. Până în ultima clipă, ei n-au crezut că El avea să moară și cu greu puteau crede că, într-adevăr, El era mort. Copleşiţi de durere, nu-şi mai aduceau aminte de cuvintele prin care El, în mod profetic, vorbise chiar despre aceste scene. Nimic din ce a spus El nu-i mângâia acum. Ei nu vedeau decât crucea şi Victima ei sângerândă. Viitorul părea disperat de întunecos. Credinţa lor în Iisus pierise, dar niciodată nu-L iubiseră ei pe Domnul lor ca acum. Niciodată mai înainte nu înţeleseseră cu adevărat valoarea Lui şi nevoia lor de prezenţa Lui.
Chiar mort fiind, trupul lui Hristos era foarte preţios pentru ucenicii Săi. Ei doreau foarte mult să-I facă o înmormântare onorabilă, dar nu ştiau cum să facă lucrul acesta. Trădarea împotriva cârmuirii romane constituia crima pentru care a fost condamnat Iisus, dar persoanele executate pentru acest delict trebuiau să fie îngropate într-un loc anume rânduit pentru astfel de criminali. Ucenicul Ioan şi femeile din Galileea rămăseseră lângă cruce. Nu puteau lăsa trupul Domnului lor, pentru ca ostaşii lipsiți de sensibilitate să-l ia şi să-l îngroape într-un loc de necinste. Dar nici nu se puteau împotrivi. Nu puteau obţine nicio favoare din partea autorităţilor iudaice şi nu aveau nicio influenţă pe lângă Pilat.
În aceste împrejurări deosebite, Iosif din Arimateea şi Nicodim au venit în ajutorul ucenicilor. Aceşti oameni erau membri ai Sinedriului şi deci erau cunoscuţi de Pilat. Amândoi erau oameni avuţi şi cu influenţă. Ei erau hotărâţi ca trupul Domnului Iisus să aibă parte de o înmormântare onorabilă.
Iosif a mers plin de îndrăzneală la Pilat şi i-a cerut trupul lui Iisus. Pentru prima dată, Pilat a aflat că Iisus era într-adevăr mort. Veşti contradictorii ajunseseră la el cu privire la evenimentele ce au însoţit răstignirea, dar faptul că Hristos a murit îi fusese ascuns în mod intenţionat. Pilat fusese avertizat de către preoţi şi conducători împotriva unei înşelăciuni din partea ucenicilor lui Hristos, în legătură cu trupul Său. Auzind cererea lui Iosif, el l-a chemat pe sutaşul sub comanda căruia avuseseră loc evenimentele de la cruce şi s-a încredinţat că Iisus a murit cu adevărat. De asemenea, sutaşul i-a descris lui Pilat evenimentele petrecute la Golgota, confirmând mărturia lui Iosif.
Cererea lui Iosif a fost împlinită. În timp ce Ioan se frământa în legătură cu îngroparea Învăţătorului său, Iosif s-a întors cu ordinul lui Pilat cu privire la trupul lui Hristos. Nicodim a venit aducând cu sine un amestec scump, de aproximativ o sută de litri de smirnă şi aloe, pentru pregătirea trupului Său. Chiar şi celui mai onorat om din tot Ierusalimul nu i se dăduse mai multă cinste după moarte. Ucenicii au fost surprinşi să-i vadă pe aceşti conducători bogaţi tot atât de interesaţi ca şi ei de îngroparea Domnului lor.
Nici Iosif, nici Nicodim nu-L primiseră pe faţă pe Mântuitorul în timp ce Acesta era în viaţă. Ei ştiau că un asemenea pas avea să-i excludă din Sinedriu şi au sperat că-L puteau proteja prin influenţa lor în consfătuirile acestuia. Pentru un timp, se părea că izbutiseră, dar preoţii şireţi, văzând că ei Îl favorizează pe Hristos, le-au dejucat planurile. Iisus a fost condamnat şi dat să fie răstignit în absenţa lor. Acum, văzând că era mort, cei doi nu şi-au mai ascuns deloc ataşamentul faţă de El. În timp ce ucenicii se temeau să se arate pe faţă ca fiind urmaşii Săi, Iosif şi Nicodim au venit plini de curaj în ajutorul lor. Ajutorul acestor oameni bogaţi şi respectaţi a fost de mare folos în timpul acesta. Ei puteau face pentru Învăţătorul lor mort ceea ce sărmanilor Săi ucenici le era imposibil să facă, iar averea şi influenţa lor i-au apărat în mare măsură de răutatea preoţilor şi a conducătorilor.
Delicat şi cu respect, ei au luat cu propriile mâini trupul Domnului Iisus de pe cruce. Lacrimile lor de simpatie curgeau şiroaie când au privit trupul Lui zdrobit şi sfâşiat. Iosif avea un mormânt nou, săpat într-o stâncă. Păstrase acest mormânt pentru el, dar era aproape de Golgota şi acum l-a pregătit pentru Iisus. Trupul, uns cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu grijă într-o pânză şi Răscumpărătorul a fost dus la mormânt. Acolo, cei trei ucenici au îndreptat picioarele ghemuite şi au încrucişat pe pieptul lipsit de viaţă mâinile zdrobite. Femeile galileene au venit să vadă dacă s-a făcut tot ce se putea pentru trupul neînsufleţit al iubitului lor Învăţător. Ele au văzut apoi cum piatra cea grea a fost rostogolită la intrarea mormântului, iar Mântuitorul a fost lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas ultimele atât la cruce, cât şi la mormântul lui Hristos. În timp ce umbrele nopţii începeau să se lase, Maria Magdalena şi celelalte Marii mai zăboveau încă lângă locul de odihnă al Domnului lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia pe care-L iubeau. „S-au întors… Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege” (Luca 23:56).
Acel Sabat a fost de neuitat pentru ucenicii întristaţi, precum şi pentru preoţi, conducători, pentru cărturari şi popor. La apusul soarelui, în seara zilei de pregătire, trâmbiţele au sunat, semn că Sabatul începuse. Paştele a fost ţinut aşa cum fusese ţinut timp de veacuri, în timp ce Acela către care el arăta fusese omorât de mâini nelegiuite şi aşezat în mormântul lui Iosif. În ziua Sabatului, curţile templului erau pline de închinători. Marele-preot care fusese la Golgota era acolo, înveşmântat strălucitor în veşmintele sale preoţeşti. Preoţii cu turbanele lor albe, în plină activitate, îşi aduceau la îndeplinire îndatoririle. Dar, în timp ce sângele taurilor şi al ţapilor era adus ca jertfă pentru păcat, unii dintre cei prezenţi nu erau liniştiţi. Ei nu erau conştienţi de faptul că simbolul se întâlnise cu Cel simbolizat şi că o jertfă infinit mai preţioasă fusese adusă pentru păcatele omenirii. Ei nu-şi dădeau seama că nu mai avea nicio valoare continuarea serviciului ritual. Însă niciodată până acum, slujba aceasta nu fusese urmărită cu stări sufleteşti mai pline de frământări. Atât trâmbiţele şi instrumentele muzicale, cât şi vocile cântăreţilor erau tot aşa de clare şi puternice ca de obicei. Dar un simţământ straniu stăpânea totul. Unul după altul întrebau despre un lucru neobişnuit ce avusese loc. Până atunci, Sfânta Sfintelor fusese păzită cu grijă, ca nu cumva să intre acolo vreun străin. Dar acum ea era deschisă privirii tuturor. Perdeaua grea, frumos ornamentată, făcută din in subţire şi lucrată frumos cu aur, cu stacojiu şi purpuriu, era sfâşiată de sus până jos. Locul în care Iehova Se întâlnise cu marele-preot, pentru a revărsa slava Sa, locul care fusese camera sacră de audienţă a lui Dumnezeu, era acum deschis pentru orice ochi – un loc care nu mai era recunoscut de Domnul. Cu presimţiri sumbre, preoţii slujeau înaintea altarului. Dezvelirea tainei sacre a Locului Preasfânt îi umplea de spaima nenorocirilor viitoare.