Mai multe minţi erau preocupate de gândurile pe care scenele Golgotei le treziseră. De la crucificare şi până la înviere, mulţi ochi care nu mai aveau somn au cercetat stăruitor profeţiile, unii pentru a învăţa însemnătatea deplină a sărbătorii pe care o celebrau atunci, alţii ca să găsească dovezi că Iisus nu era ceea ce pretinsese a fi, iar alţii, cu inimi pline de tristeţe, căutau dovezi că El este într-adevăr Mesia. Cu toate că acea cercetare urmărea scopuri diferite, toţi erau convinşi de acelaşi adevăr – că, în evenimentele ce avuseseră loc în cursul ultimelor zile, se împlinise profeţia şi Cel crucificat era Răscumpărătorul lumii. Mulţi dintre aceia care, în acel timp, au luat parte la slujbă n-au mai participat niciodată la slujbele pascale. Chiar dintre preoţi, mulţi erau convinşi despre adevăratul caracter al lui Iisus. Ei n-au cercetat în zadar profeţiile şi, după învierea Lui, L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu.
Când L-a văzut pe Iisus înălţat pe cruce, Nicodim şi-a amintit de cuvintele Sale pe care le-a rostit în noaptea aceea pe Muntele Măslinilor: „Și după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:14,15). În acel Sabat, pe când Hristos zăcea în mormânt, Nicodim avea ocazia să cugete. O lumină clară ilumina acum mintea sa, iar cuvintele pe care Iisus i le adresase nu mai erau acum taine. Îşi dădea seama cât a pierdut din cauză că nu se unise cu Mântuitorul în timpul vieţii Lui. Acum, îşi reamintea evenimentele de la Golgota. Rugăciunea Domnului Iisus pentru ucigaşii Săi şi răspunsul Său la cererea tâlharului muribund au vorbit inimii sfetnicului învăţat. El L-a revăzut pe Mântuitorul în chinul agoniei Sale; a auzit din nou strigătul de pe urmă: „S-a sfârşit!”, rostit asemenea cuvintelor unui biruitor. El a văzut din nou pământul care se zguduia, cerurile întunecate, perdeaua sfâşiată, stâncile prăbuşite, şi credinţa sa a fost statornicită pentru totdeauna. Chiar întâmplările care nimiciseră speranţele ucenicilor i-au convins pe Iosif şi pe Nicodim de divinitatea lui Iisus. Temerile lor au fost înfrânte prin curajul unei credinţe puternice şi neclintite.
Niciodată nu atrăsese Hristos atenţia unui număr atât de mare de oameni, ca atunci când El S-a aflat în mormânt. După obiceiul lor, oamenii îşi aduseseră bolnavii şi suferinzii în curţile templului, întrebând: „Cine ne poate spune unde este Iisus din Nazaret?” Mulţi erau veniţi de departe ca să-L caute pe Acela care îi vindecase pe bolnavi şi îi înviase pe cei morţi. Din toată părţile se auzea strigătul: „Vrem pe Hristos, Vindecătorul!” Cu ocazia aceasta, aceia care prezentau indicii că sunt bolnavi de lepră erau cercetaţi de către preoţi. Mulţi erau siliţi să audă cum soţii lor, soţiile sau copiii lor erau declaraţi leproşi şi nevoiţi să părăsească adăpostul căminului lor, avertizând pe oricine cu jalnicul strigăt: „Necurat, necurat!” Mâinile prietenoase ale lui Iisus din Nazaret, care n-au refuzat niciodată să atingă cu vindecare lepra dezgustătoare, erau acum încrucişate pe piept. Buzele acelea care răspunseseră cererilor lor prin cuvinte pline de mângâiere: „Da, vreau, fii curăţit” (Matei 8:3) erau acum tăcute. Mulţi apelau la preoţii cei mai de frunte şi la conducători pentru ajutor şi înţelegere, dar în zadar. După cât se vedea, erau hotărâţi să-L aibă din nou pe Hristos printre ei. Cu stăruinţă neobosită, întrebau de El. Nu puteau fi făcuţi să plece. Dar au fost alungaţi din curţile templului şi soldaţi au fost postaţi la porţi ca să nu lase să intre mulţimea care venea cu bolnavii şi muribunzii ei.
Suferinzii care veniseră să fie vindecaţi de Mântuitorul se simţeau zdrobiţi în dezamăgirea lor. Străzile erau pline de jale. Bolnavii mureau din lipsa atingerii vindecătoare a lui Iisus. Medicii erau consultaţi în zadar – nimeni nu avea puterea Aceluia care zăcea acum în mormântul lui Iosif. Strigătele de jale ale celor suferinzi aduceau în mintea a mii de oameni convingerea că o mare lumină pierise din lume. Fără Hristos, pământul era negru şi întunecos. Mulţi dintre aceia a căror voce făcuse să crească strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” îşi dădeau seama acum de nenorocirea ce căzuse asupra lor şi ar fi strigat cu aceeaşi râvnă: „Daţi-ne pe Hristos!”, dacă El ar mai fi fost viu.
Când poporul a aflat că Iisus fusese dat morţii de către preoţi, s-au făcut cercetări în legătură cu moartea Sa. Amănuntele judecării Sale au fost ascunse cât mai mult cu putinţă, dar, în timpul când El Se afla în mormânt, numele Său era pe buzele a mii de oameni şi vestea despre simulacrul de judecată la care fusese supus, precum şi despre atitudinea inumană a preoţilor şi a conducătorilor s-a răspândit pretutindeni. Acestor preoţi şi conducători li s-a cerut din partea unor oameni inteligenţi să explice profeţiile Vechiului Testament cu privire la Mesia şi, în timp ce încercau să răspundă ticluind o minciună, păreau că şi-au ieşit din minţi. Ei nu puteau explica profeţiile care arătau spre suferinţele şi moartea lui Hristos şi mulţi dintre cei care întrebau erau convinşi că Scripturile s-au împlinit.
Răzbunarea, despre care preoţii gândiseră că avea să fie atât de dulce, ajunsese deja să fie amară pentru ei. Erau conştienţi de faptul că întâmpină mustrarea aspră a poporului, ştiau că tocmai aceia pe care ei i-au aţâţat împotriva lui Iisus erau acum îngroziţi de fapta lor ruşinoasă. Aceşti preoţi încercaseră să-i facă pe oameni să creadă că Iisus era un înşelător, dar fusese în zadar. Unii dintre ei stătuseră lângă mormântul lui Lazăr şi îl văzuseră pe mort readus la viaţă. Ei au tremurat de teama ca nu cumva Hristos să învie dintre morţi şi să Se arate iarăşi înaintea lor. Ei Îl auziseră declarând că are putere să-Şi dea viaţa şi are putere s-o ia din nou. Şi-au adus aminte că El zisese: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19). Iuda le spusese cuvintele pe care Iisus li le adresase ucenicilor în timpul ultimei călătorii spre Ierusalim: „Iată că ne suim la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile neamurilor ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia” (Matei 20:18,19). La auzirea acestor cuvinte, ei râseseră şi făcuseră glume, dar şi-au amintit că toate profeţiile cu privire la Hristos se împliniseră până acum. El afirmase că avea să învie a treia zi şi cine ar fi putut susține acum că acest lucru nu avea să se împlinească? Ei doreau să înlăture aceste gânduri, dar nu puteau. Asemenea tatălui lor, Diavolul, ei credeau şi se cutremurau.
Acum, când nebunia exaltării trecuse, imaginea lui Hristos le pătrundea tot mai puternic în minte. Ei Îl vedeau aşa cum stătuse, senin şi fără să Se plângă, în faţa vrăjmaşilor Săi, suferind batjocurile şi maltratările lor fără să murmure. Toate evenimentele judecării şi crucificării Lui le veneau în minte cu o putere de convingere copleşitoare că El era Fiul lui Dumnezeu. Aveau simţământul că, în fiecare clipă, El ar putea să stea înaintea lor, Acuzatul să devină acuzator, Condamnatul să condamne, Cel ucis să ceară dreptate prin condamnarea la moarte a ucigaşilor Săi.
Puţin au putut ei să se odihnească în ziua Sabatului. Cu toate că n-ar fi trecut pragul unuia care nu era iudeu, de teamă să nu se întineze, totuşi au ţinut o consfătuire cu privire la trupul lui Hristos. Trebuia ca moartea şi mormântul să-L păstreze pe Cel pe care ei L-au răstignit. „A doua zi, care vine după ziua pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: «Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ’După trei zile voi învia!’ Dă poruncă dar ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spună norodului: ’A înviat din morţi!’ Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.» Pilat le-a zis: «Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi»” (Matei 27:62-65).
Preoţii au dat porunci pentru asigurarea mormântului. O piatră mare fusese pusă la intrarea lui. De-a curmezişul acestei pietre, au pus frânghii, legând bine capetele de stânca solidă şi sigilându-le cu sigiliul roman. Piatra nu putea fi mişcată fără ca sigiliul să fie rupt. O gardă de o sută de soldaţi a fost pusă în jurul mormântului, pentru a împiedica pe oricine ar încerca să se atingă de el. Preoţii au făcut tot ce au putut ca să păstreze trupul lui Hristos acolo unde fusese pus. El a fost sigilat cu atâta siguranţă în mormântul Său, ca şi când trebuia să rămână acolo pentru totdeauna.
Aşa au plănuit şi s-au sfătuit oamenii cei slabi. Prea puţin îşi dădeau seama aceşti ucigaşi de zădărnicia eforturilor lor. Dar, prin acţiunile lor, Dumnezeu a fost glorificat. Chiar strădaniile lor de a împiedica învierea lui Hristos sunt cele mai convingătoare argumente pentru dovedirea ei. Cu cât era mai mare numărul de ostaşi din jurul mormântului, cu atât era mai puternică dovada că El a înviat. Cu sute de ani mai înainte de moartea lui Hristos, Duhul Sfânt spusese prin psalmist: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său… Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei” (Psalmii 2:1-4). Gărzile romane şi armele romane nu aveau putere să-L reţină pe Domnul vieţii în mormânt. Ceasul eliberării Sale era aproape.