Ai terminat de citit capitolul 80 – În mormântul lui Iosif, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/yXKvhisGGXJPXASE8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 81 – „A înviat Domnul!”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Noaptea primei zile a săptămânii trecuse încet-încet. Ora cea mai întunecată, chiar înainte de revărsatul zorilor, venise. Hristos încă era captiv în strâmtul Său mormânt. Piatra cea mare era la locul ei, sigiliul roman era încă nerupt, străjerii romani făceau mereu de pază. Mai erau şi paznicii nevăzuţi. În jurul acelui loc erau adunate oşti de îngeri răi. Dacă ar fi fost cu putinţă, domnul întunericului, cu oştirea lui decăzută, ar fi ţinut pentru totdeauna sigilat mormântul în care Se afla Fiul lui Dumnezeu. Dar o oaste cerească înconjura mormântul. Îngeri care excelau în putere păzeau mormântul şi aşteptau să-L salute pe Domnul vieţii.
„Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ, căci un înger al Domnului s-a pogorât din cer.” Îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu, îngerul acesta a părăsit curţile cereşti. Razele strălucitoare ale slavei lui Dumnezeu mergeau înaintea lui şi-i luminau cărarea: „Înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi.”
Acum dar, preoţi şi conducători, unde este puterea străjii voastre? Ostaşi încercaţi, care nu s-au temut niciodată de puterea omenească, sunt acum ca nişte prinşi de război luaţi fără să se fi folosit spada sau suliţa. Faţa pe care o privesc ei acum nu este faţa unui luptător pieritor, ci este faţa celui mai tare înger din oştirea Domnului. Solul acesta este cel care ocupă poziţia din care a căzut Satana. Este acela care, pe dealurile Betleemului, a vestit naşterea lui Hristos. Pământul tremură la apropierea lui, oştile întunericului pier şi, atunci când rostogoleşte piatra, se pare că tot cerul coboară pe pământ. Ostaşii îl văd cum îndepărtează piatra ca şi cum ar fi o pietricică şi-l aud cum strigă: „Fiul lui Dumnezeu, vino afară! Tatăl Tău Te cheamă.” Acum, ei Îl văd pe Iisus cum iese din mormânt şi-L aud cum rosteşte asupra mormântului deschis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa.” În timp ce vine afară în măreţie şi slavă, oastea îngerilor se pleacă până la pământ în adorare înaintea Răscumpărătorului şi-L salută cu cântări de laudă.
Un cutremur de pământ a marcat momentul în care Hristos şi-a depus viaţa şi un alt cutremur a semnalat clipa când şi-a reluat-o în triumf. Acela care biruise moartea şi mormântul a ieşit din mormânt având însemnele unui biruitor, în mijlocul zguduirii pământului, al fulgerelor care alergau în toate părţile urmate de bubuitul tunetelor. Când va reveni pe pământ, El va zgudui „nu numai pământul, ci şi cerul”. „Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă.” „Cerurile sunt făcute sul ca o carte”, „trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” „Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel” (Evrei 12:26; Isaia 24:20; 34:4; 2 Petru 3:10; Ioel 3:16).
La moartea lui Iisus, ostaşii văzuseră pământul înfăşurat în întuneric la miezul zilei, dar, la înviere, ei au văzut strălucirea îngerilor luminând în noapte şi i-au auzit pe locuitorii cerului cum cântă cu mare bucurie şi în triumf: „Tu l-ai biruit pe Satana şi puterile întunericului! Tu ai făcut ca moartea să fie înghiţită de biruinţă!”
Hristos a ieşit din mormânt proslăvit şi garda romană a putut să-L privească. Privirea soldaţilor a rămas aţintită la faţa Aceluia pe care ei, cu puţin înainte, Îl luaseră în râs şi batjocură. În această Fiinţă proslăvită, ei Îl priveau pe Captivul pe care-L văzuseră în odaia de judecată, pe Acela pentru care ei împletiseră o coroană de spini. El era Acela care, fără să Se împotrivească, a stat în faţa lui Pilat şi a lui Irod şi a lăsat ca trupul Lui să fie sfâşiat de loviturile biciului. El era Acela care fusese pironit pe cruce, la care preoţii şi conducătorii, plini de mulţumire de sine, dăduseră din cap, zicând: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!” (Matei 27:42). Acesta era Cel care fusese pus în mormântul cel nou al lui Iosif. Decretul Cerului Îl eliberase pe Captiv. Dacă munţi ar fi fost îngrămădiţi peste alți munţi deasupra mormântului Său, tot nu L-ar fi putut împiedica să iasă.
La vederea îngerilor şi a Mântuitorului în slavă, păzitorii romani au leşinat şi arătau ca nişte morţi. Când strălucirea cerească s-a ascuns de ochii lor, ei s-au ridicat şi, cât de repede puteau să-i ducă picioarele lor tremurânde, şi-au făcut drum către poarta grădinii. Clătinându-se ca nişte oameni beţi, s-au grăbit spre cetate, spunându-le celor pe care-i întâlneau noutăţile minunate. S-au dus la Pilat, dar cele spuse de ei au fost raportate autorităţilor iudaice şi mai-marii preoţilor şi conducătorii au trimis după ei ca să fie aduşi mai întâi înaintea lor. Ostaşii aceştia aveau o înfăţişare ciudată. Tremurând de spaimă, cu faţa palidă, au mărturisit că Hristos a înviat. Ostaşii au spus totul aşa cum văzuseră; nici nu au avut timp să gândească sau să spună altceva decât adevărul. De-abia vorbind, ei au spus: „Cel care a fost răstignit a fost Fiul lui Dumnezeu; am auzit cum un înger Îl numea Maiestatea Cerului, Împăratul măririi.”
Feţele preoţilor erau ca ale unor morţi. Caiafa încerca să spună ceva. Buzele i se mişcau, dar nu ieşea niciun sunet. Soldaţii erau gata să părăsească sala de consiliu, când un glas îi opri. În cele din urmă, Caiafa şi-a regăsit glasul. „Staţi, staţi!” spuse el. „Să nu spuneţi nimănui ce aţi văzut.”
În gura soldaţilor a fost pus un raport mincinos. „Spuneţi aşa, au zis preoţii: «Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.»” Aici, preoţii s-au încurcat rău. Cum puteau spune ostaşii că ucenicii au venit şi au furat trupul în timp ce ei dormeau? Dacă dormeau, cum au putut să ştie? Iar dacă ucenicii ar fi fost vinovaţi de furtul trupului lui Hristos, n-ar fi fost preoţii primii care să-i învinuiască? Iar dacă santinelele ar fi dormit la mormânt, nu s-ar fi dus preoţii la Pilat să le pârască?
Ostaşii erau îngroziţi la gândul de a se acuza singuri că au dormit în post. Vinovăţia aceasta se pedepsea cu moartea. Oare ar fi fost bine ca ei să ducă mărturia aceea mincinoasă, înşelând poporul şi punându-şi viaţa în pericol? Nu stătuseră ei de pază toată noaptea aceea obositoare, fără să doarmă? Cum ar fi putut să stea la judecată dacă acum minţeau, chiar dacă făcuseră aceasta de dragul banilor?
Pentru a face să nu se mai răspândească lucrurile de care se temeau, preoţii le-au promis străjerilor că vor avea grijă să nu fie pedepsiţi, zicând că nici Pilat n-ar fi dorit să se vestească lucrurile în felul acesta, cum nici ei nu doreau. Ostaşii romani şi-au vândut cinstea pentru bani. Au venit în faţa preoţilor încărcaţi cu povara celui mai surprinzător adevăr şi au plecat de la ei încărcaţi cu bani şi cu un raport mincinos, născocit de preoţi.
Între timp, vestea despre învierea lui Hristos fusese dusă la Pilat. Cu toate că era răspunzător pentru faptul că Îl dăduse pe Hristos la moarte, Pilat era destul de nepăsător. Deşi Îl osândise pe Domnul fără să vrea şi cu un sentiment de milă, până acum nu simţise nicio mustrare. Îngrozit, acum el s-a închis în casă, hotărât să nu vadă pe nimeni. Dar preoţii au reuşit să ajungă în faţa lui, i-au povestit lucrurile aşa cum le născociseră ei şi au stăruit să nu ţină seama de neglijenţa în serviciu a soldaţilor. Înainte de a consimţi la aceasta, el i-a luat deoparte pe străjeri şi i-a cercetat. Temându-se pentru viaţa lor, aceştia n-au îndrăznit să ascundă ceva şi i-au povestit lui Pilat tot ce se întâmplase. El nu a mai continuat cercetările, dar de atunci nu a mai avut linişte.