Când Iisus a fost pus în mormânt, Satana a triumfat. El îndrăznea să creadă că Mântuitorul nu-Şi va mai relua viaţa. Pretindea trupul lui Hristos ca prizonier. S-a înfuriat grozav pentru că îngerii lui au fugit la apropierea trimisului ceresc. Când L-a văzut pe Hristos ridicându-Se plin de biruinţă, şi-a dat seama că împărăţia sa va avea sfârşit şi că el va trebui să moară în cele din urmă.
Prin faptul că Îl dăduseră pe Hristos la moarte, preoţii se făcuseră unelte ale lui Satana. Acum erau cu totul în puterea lui. Se prinseseră într-o cursă din care nu vedeau altă scăpare decât să lupte mai departe împotriva lui Hristos. Când au auzit vestea despre învierea lui Hristos, s-au temut de furia poporului. Şi-au dat seama că însăşi viaţa lor era în pericol. Singura lor speranță era aceea de a face să se creadă că Iisus era un înşelător, tăgăduind învierea Lui. I-au mituit pe soldaţi şi au câştigat tăcerea lui Pilat. Ei au răspândit ştirile lor mincinoase pretutindeni. Dar au fost şi martori pe care nu-i puteau face să tacă. Mulţi auziseră cele spuse de soldaţi cu privire la învierea lui Hristos. Şi unii dintre morţii care au înviat odată cu Hristos s-au arătat la mulţi şi au declarat că El a înviat. Preoţilor li s-au adus rapoarte despre oameni care îi văzuseră pe cei înviaţi şi auziseră mărturisirea lor. Preoţilor şi conducătorilor le era continuu teamă ca nu cumva, mergând pe stradă sau fiind în locurile tainice din casele lor, să-L întâlnească pe Hristos. Simţeau că pentru ei nu exista un loc sigur. Zăvoarele şi drugii erau apărători slabe împotriva Fiului lui Dumnezeu. Zi şi noapte le stătea în faţă scena aceea îngrozitoare din odaia de judecată, când ei strigaseră: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25). Niciodată nu avea să mai fie ştearsă din mintea lor amintirea acelei scene. Niciodată nu aveau să mai poată să doarmă liniştiţi.
Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: „Tatăl Tău Te cheamă”, Mântuitorul a ieşit din mormânt prin viaţa care era în Sine Însuşi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: „Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau… Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi.” Acum s-a împlinit profeţia pe care El o rostise în faţa preoţilor şi conducătorilor: „Stricaţi templul acesta şi, în trei zile, îl voi ridica” (Ioan 10:17-18; 2:19).
Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: „Eu sunt Învierea şi Viaţa.” Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viaţa lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neînsemnată fiinţă însufleţită, toate îşi primesc viaţa de la Izvorul vieţii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: „Am puterea să-Mi dau viaţa şi am putere să o iau din nou.” În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii.
Hristos a înviat din morţi ca întâiul rod al celor adormiţi. Pe El Îl reprezenta snopul de legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua în care snopul de legănat trebuia să fie adus înaintea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani se făcuse această ceremonie simbolică. Se adunau din câmpurile gata de secerat primele spice de grâu copt, iar, când oamenii mergeau la Ierusalim pentru Paşte, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului ca un dar de mulţumire. Numai după ce se aducea acest dar se putea secera grâul, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul înfăţişat Domnului preînchipuia secerişul. Tot astfel şi Hristos, ca întâiul rod, înfăţişa marele seceriş spiritual ce trebuia să se adune pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Lui este o reprezentare, dar şi garanţia învierii tuturor celor neprihăniţi, care au adormit. „Căci, dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Iisus, pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14).
Atunci când a înviat, Hristos a eliberat din mormânt o mulţime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele şi, când El a înviat, ei au venit afară cu El. Aceştia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morţi.
În timpul lucrării Sale, Iisus readusese morţii la viaţă. Îi înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui bărbat de frunte şi pe Lazăr. Dar aceştia nu erau îmbrăcaţi în nemurire. După înviere, erau încă supuşi morţii. Dar aceia care au ieşit din mormânt la învierea lui Hristos erau înviaţi pentru viaţă veşnică. Ei s-au înălţat cu El, ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii şi mormântului. „Aceştia”, a spus Hristos, „nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat. I-am adus din mormânt ca întâiul rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt şi Eu, să nu mai vadă niciodată moartea şi să nu mai guste suferinţa.”
Aceştia au mers în cetate şi s-au arătat multora, spunând: „Hristos a înviat din morţi şi noi am înviat cu El.” În felul acesta, a fost imortalizat adevărul sfânt al învierii. Sfinţii înviaţi au mărturisit că sunt adevărate cuvintele: „Morţii Tăi vor învia! Împreună cu trupul Meu mort se vor scula!” Învierea lor a fost o ilustrare a împlinirii profeţiei: „Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi” (Isaia 26:19).
Pentru cel credincios, Hristos este Învierea şi Viaţa. În Mântuitorul nostru s-a recâştigat viaţa care se pierduse prin păcat, deoarece El are viaţă în Sine pentru a-l învia pe acela pe care El voieşte. El este învestit cu dreptul de a da nemurire. Viaţa pe care a depus-o în firea omenească o ia din nou şi o dă omenirii. „Eu am venit”, zicea El, „ca… să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.” „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 10:10; 4:14; 6:54).
Pentru credincioşi, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi o clipă. „Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Pentru creştini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi, când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Ioan 8:51,52; Coloseni 3:4).
Glasul care a strigat de pe cruce: „S-a sfârșit!” a fost auzit de cei morţi. El a străbătut zidurile mormântului şi i-a îndemnat pe cei adormiţi să se ridice. Tot aşa se va întâmpla şi atunci când glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va pătrunde în morminte şi le va deschide încuietorile, iar cei morţi în Hristos vor învia. La învierea lui Hristos, s-au deschis câteva morminte, dar la a doua Lui venire, toţi morţii cei scumpi vor auzi glasul Lui şi se vor trezi la viaţă, o viaţă plină de slavă nepieritoare. Aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos din mormânt va învia şi biserica Lui şi o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care se numeşte, nu numai în lumea aceasta, dar şi în lumea viitoare.