Ai terminat de citit capitolul 81 – „A înviat Domnul!”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/jBjqXnmf3R9APUmPA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 82 – „De ce plângi?”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Femeile care stătuseră lângă crucea lui Hristos au urmărit şi au aşteptat să treacă ceasurile Sabatului. În ziua întâi a săptămânii, foarte devreme, au plecat către mormânt, ducând cu ele mirurile de preţ pentru a unge trupul Mântuitorului. Ele nu se gândeau la învierea Lui dintre cei morţi. Soarele nădejdii lor apusese şi asupra inimii lor se aşternuse noaptea. În timp ce mergeau, îşi aminteau faptele de milostenie ale lui Hristos şi cuvintele Lui de îmbărbătare. Dar nu-şi aminteau de cuvintele Lui: „Vă voi vedea iarăşi” (Ioan 16:22).
Neştiind ce se petrecea chiar atunci, se apropiau de grădină, zicându-şi pe când mergeau: „Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?” Știau că nu puteau să dea piatra la o parte, dar au mers mai departe. Şi iată, deodată, cerul s-a luminat de o strălucire care nu venea de la soarele ce răsărea. Pământul s-a cutremurat. Ele au văzut că piatra cea mare era rostogolită. Mormântul era gol.
Femeile nu veniseră la mormânt toate din aceeaşi parte. Maria Magdalena a fost prima care a ajuns în locul acela şi, văzând că mormântul este gol, a fugit să le spună ucenicilor. Între timp, au venit şi celelalte femei. Deasupra mormântului strălucea o lumină, dar trupul lui Iisus nu era acolo. Pe când zăboveau prin jurul mormântului, deodată au văzut că nu erau singure. Un tinerel îmbrăcat în veşminte strălucitoare stătea lângă mormânt. Era îngerul care îndepărtase piatra. Luase înfăţişare de om ca să nu le sperie pe aceste prietene ale lui Iisus. Dar asupra lui încă mai strălucea lumina slavei dumnezeieşti şi femeile s-au înspăimântat. S-au întors să fugă, dar cuvintele îngerului le-au oprit paşii. „Nu vă temeţi”, le-a zis el, „căci ştiu că voi căutaţi pe Iisus, care a fost răstignit. Nu este aici, a înviat după cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde a fost pus Domnul şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre morţi.” Au privit din nou în mormânt şi au auzit din nou vestea aceasta minunată. Un alt înger în chip de om era acolo şi le-a zis: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galileea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit şi a treia zi să învieze!”
A înviat! A înviat! Femeile rosteau mereu aceste cuvinte. Acum nu mai era nevoie de miruri de uns. Mântuitorul este viu, nu este mort! Ele îşi amintesc acum de cuvintele Lui când, vorbind despre moartea Sa, zicea că va învia. Ce zi era aceasta pentru omenire! Repede, femeile au plecat de la mormânt „cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui”.
Maria nu auzise vestea cea bună. Ea s-a dus la Petru şi Ioan cu solia tristă: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus.” Ucenicii s-au dus repede la mormânt şi au descoperit că lucrurile erau aşa cum le spusese Maria. Au văzut pânza şi ştergarul, dar pe Domnul nu L-au găsit. Dar tocmai acestea dovedeau că El înviase. Pânzele de înmormântare nu erau aruncate cu nepăsare, ci erau împăturite cu grijă, fiecare separat. Ioan „a văzut şi a crezut”. El încă nu înţelesese Scriptura care zicea că Hristos trebuia să învie dintre cei morţi, dar acum şi-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului care prevestise învierea Sa.
Însuşi Hristos a fost Acela care aşezase veşmintele de înmormântare cu atâta grijă la locul lor. Când îngerul cel puternic a coborât la mormânt, el s-a unit cu altul care, împreună cu tovarăşii lui, păziseră trupul Domnului. Când îngerul din cer rostogolise piatra, celălalt a intrat şi a desfăcut legăturile de pe trupul lui Iisus. Dar însuşi mâna lui Iisus fusese aceea care le-a împăturit, pe fiecare în parte, şi le-a pus la locul lor. Înaintea Aceluia care călăuzeşte atât steaua, cât şi atomul, nu e nimic fără însemnătate. Ordinea şi desăvârşirea se văd în toate lucrările Lui.
Maria îi urmase pe Ioan şi pe Petru la mormânt; când ei s-au întors la Ierusalim, ea a rămas acolo. Pe când privea la mormântul gol, inima ei a fost umplută de durere. Privind înăuntru, i-a văzut pe cei doi îngeri, unul la căpătâiul şi altul la picioarele locului unde fusese aşezat Iisus. „Femeie, pentru ce plângi?” au întrebat-o ei. „Pentru că au luat pe Domnul”, răspunse ea, „şi nu ştiu unde L-au pus”.
Apoi ea a plecat de la îngeri, gândind că trebuie să găsească pe cineva care să-i poată spune ce s-a făcut cu trupul lui Iisus. O altă voce i se adresă: „Femeie, pentru ce plângi? Pe cine cauţi?” Printre lacrimi, Maria a văzut chipul unui om şi, crezând că este grădinarul, a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.” Dacă mormântul acestui om bogat ar fi fost considerat o onoare prea mare pentru Iisus, ea însăşi ar fi găsit un loc pentru El. Era un mormânt pe care însuşi glasul Lui îl eliberase, mormântul unde fusese aşezat Lazăr. Nu s-ar fi găsit acolo un loc de înmormântare pentru Domnul ei? Se gândea că pentru ea ar fi fost o mare mângâiere, în întristarea ei, să poarte de grijă scumpului trup răstignit.
Dar iată că, pe tonul cunoscut de ea foarte bine, Iisus îi zice: „Marie!” De astă dată, ea a ştiut că nu un străin i se adresa şi, întorcându-se, L-a văzut în faţa ei pe Hristos cel viu. În bucuria ei, a uitat că El fusese răstignit. Sărind către El ca şi cum ar fi vrut să-I îmbrăţişeze picioarele, ea zise: „Rabuni!” Dar Hristos Îşi înălţă mâna, zicând: „Nu Mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu! Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru!” Şi Maria s-a dus la ucenici cu vestea aceea îmbucurătoare.
Iisus a refuzat să primească închinarea alor Săi înainte de a se fi asigurat că jertfa Lui era primită de Tatăl. S-a suit la curţile cereşti şi chiar de la Dumnezeu a auzit asigurarea că ispăşirea Lui pentru păcatele oamenilor fusese îndestulătoare şi că, prin sângele Lui, toţi pot câştiga viaţa veşnică. Tatăl a întărit legământul făcut cu Hristos, că El îi va primi pe oamenii care se pocăiesc şi sunt ascultători şi că-i va iubi aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său. Hristos urma să-Şi desăvârşească lucrarea şi să-Şi împlinească legământul de a-i „face pe oameni mai preţioşi decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13:12). Toată puterea în cer şi pe pământ i-a fost dată Domnului vieţii şi El S-a întors la urmaşii Săi, în lumea păcătoasă, ca să le poată da din puterea şi slava Lui.
Pe când Mântuitorul era înaintea lui Dumnezeu, primind daruri pentru biserica Sa, ucenicii se gândeau la mormântul gol, se tânguiau şi plângeau. Ziua care pentru tot cerul era o zi de bucurie, pentru ucenici era o zi de nesiguranţă, tulburare şi nelinişte. Neîncrederea lor în mărturia femeilor dovedea cât de mult le scăzuse credinţa. Vestea despre învierea lui Hristos se deosebea atât de mult de ceea ce îşi închipuiseră, încât nu puteau să creadă. Era prea frumos ca să fie adevărat, gândeau ei. Auziseră atât de mult despre aşa-zisele teorii ştiinţifice ale saducheilor şi despre învăţăturile lor, încât ceea ce aflaseră despre înviere lăsase o impresie prea slabă asupra minţii lor. Cu greu îşi puteau imagina ce ar însemna învierea dintre cei morţi. Nu erau în stare să admită lucrul acesta minunat.
„Duceţi-vă”, le spuseseră femeilor îngerii, „de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.” Îngerii aceştia fuseseră cu Iisus ca îngeri păzitori în toată viaţa Lui pe pământ. Ei fuseseră martori la judecarea şi răstignirea Lui. Auziseră cuvintele Sale adresate ucenicilor. Lucrul acesta s-a dovedit prin ceea ce le-au spus ucenicilor, iar aceştia ar fi trebuit să fie convinşi că aşa stau lucrurile. Asemenea cuvinte nu puteau veni decât de la trimişii Domnului lor înviat.
„Spuneţi ucenicilor şi lui Petru”, îndemnaseră îngerii. De la moartea lui Hristos, Petru fusese copleşit de remuşcări. Felul ruşinos în care Îl trădase pe Domnul său şi privirea plină de iubire şi de durere a Mântuitorului nu i se puteau şterge din minte. Dintre toţi ucenicii, el suferise cel mai grozav. Lui i s-a dat asigurarea că pocăinţa lui este primită şi păcatul său este iertat. El a fost amintit pe nume.
„Spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea.” Toţi ucenicii Îl părăsiseră pe Iisus şi chemarea de a-L întâlni îi cuprindea pe toţi. El nu-i lepădase. Când le spusese că L-a văzut pe Domnul, Maria Magdalena le-a repetat chemarea de a merge la întâlnirea cu El în Galileea. Chiar şi a treia oară le-a fost trimisă solia aceasta. După ce S-a înălţat la Tatăl, Iisus S-a arătat femeilor zicând: „Bucuraţi-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat. Atunci, Iisus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea; acolo Mă vor vedea.”
Cea dintâi lucrare a lui Hristos pe pământ, după învierea Sa, a fost aceea de a-i convinge pe ucenicii Lui de iubirea Sa nemicşorată şi de grija Lui duioasă pentru ei. Pentru a le dovedi că era Mântuitorul lor viu, că sfărâmase lanţurile mormântului şi că nu mai putea fi reţinut de vrăjmaşul numit moarte; pentru a le dovedi că are aceeaşi inimă plină de iubire ca atunci când era cu ei ca Învăţător al lor iubit, El li Se arătă de nenumărate ori. Dorea să strângă şi mai mult legăturile iubirii în jurul lor. „Mergeţi şi spuneţi fraţilor Mei”, a zis El, „că Mă vor întâlni în Galileea”.
Când au auzit invitaţia aceasta atât de precisă, ucenicii au început să se gândească la cuvintele lui Hristos, când le prevestise învierea Lui. Dar nici acum nu se bucurau. Nu puteau să scape de îndoială şi de tulburare. Chiar şi atunci când femeile au declarat că L-au văzut pe Domnul, ucenicii nu voiau să creadă. Gândeau că ele au închipuiri.
Părea că necazurile se adună unele peste altele. În a şasea zi a săptămânii, Îl văzuseră pe Învăţătorul lor murind, în ziua întâi a săptămânii următoare, s-au văzut lipsiţi de trupul Lui şi mai erau şi acuzaţi că L-au furat ca să-i înşele pe oameni. Nu mai ştiau ce să facă pentru a îndrepta falsa impresie care câştiga tot mai mult teren împotriva lor. Se temeau de vrăjmăşia preoţilor şi de mânia poporului. Ardeau de dor după prezenţa lui Iisus, care-i ajutase în toate împrejurările grele.
Ei repetau mereu cuvintele: „Noi nădăjduiam că El era Acela care va mântui pe Israel.” Singuratici şi plini de dor, îşi reaminteau de cuvintele: „Dacă se fac lucrurile acestea copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 24:21; 23:31). S-au adunat în odaia de sus, au închis şi au zăvorât uşa, ştiind că soarta iubitului lor Învăţător putea să fie şi a lor oricând.
Totuşi s-ar fi putut bucura în tot acest timp, cunoscând faptul că Mântuitorul înviase. În grădină, Maria plângea în timp ce Mântuitorul stătea lângă ea. Ochii ei erau atât de orbiţi de lacrimi, încât nu era în stare să-L recunoască. Iar inima ucenicilor era atât de plină de durere, încât nu credeau vestea îngerului şi nici cuvintele rostite chiar de Hristos.
Câţi oameni nu fac şi astăzi ce au făcut aceşti ucenici! Câţi nu fac să răsune din nou cuvintele de disperare ale Mariei: „Au luat pe Domnul… şi nu ştiu unde L-au pus!” Cât de mulţi sunt aceia cărora li s-ar putea spune cuvintele Mântuitorului: „Pentru ce plângi? Pe cine cauţi?” El este chiar lângă ei, dar ochii lor orbiţi de lacrimi nu-L cunosc. El le vorbeşte, dar ei nu pricep.
Să se ridice capul plecat, să se deschidă ochii pentru a-L privi, urechile să asculte glasul Lui! „Mergeţi repede şi spuneţi ucenicilor Lui că a înviat.” Îndemnaţi-i să nu privească la mormântul nou al lui Iosif, care a fost închis cu o piatră mare şi pecetluit cu sigiliul roman. Hristos nu este acolo. Nu priviţi la mormântul gol! Nu vă jeliţi ca aceia care n-au nici nădejde, nici ajutor! Iisus trăieşte şi, pentru că El trăieşte, vom trăi şi noi. Din inimi recunoscătoare, de pe buze atinse de un foc sacru, să se înalţe imnul de bucurie: Hristos a înviat! El trăieşte pentru a mijloci spre binele nostru. Agăţaţi-vă de nădejdea aceasta şi ea va ţine sufletul ca o ancoră sigură, încercată. Credeţi şi veţi vedea slava lui Dumnezeu!