Ai terminat de citit capitolul 78 – Golgota, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/AUdUMmYLgWRXzJsp8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 79 – „S-a sfârșit!”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Domnul Iisus nu Și-a încheiat viaţa până când n-a adus la îndeplinire lucrarea pe care a venit s-o facă şi, odată cu ultima Sa răsuflare, El a exclamat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30). Bătălia a fost câştigată. Mâna Sa dreaptă şi braţul Său cel sfânt I-au asigurat biruinţa. Ca biruitor, El şi-a înfipt stindardul pe înălţimile veşnice. N-a fost oare atunci şi acolo bucurie printre îngeri? Tot cerul a triumfat odată cu biruinţa Mântuitorului. Satana a fost înfrânt şi şi-a dat seama de faptul că şi-a pierdut împărăţia.
Atât pentru îngeri, cât şi pentru lumile necăzute în păcat, strigătul: „S-a sfârşit!” a avut o profundă semnificaţie. Pentru ei, ca şi pentru noi, marea lucrare de răscumpărare fusese înfăptuită. Împreună cu noi, ei se împărtăşesc din roadele biruinţei lui Hristos.
Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune, încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui.
El a fost o fiinţă de o minunată putere şi slavă, care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. Despre Lucifer, Domnul spunea: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe” (Ezechiel 28:12). Lucifer fusese un heruvim ocrotitor. El stătuse în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Dintre toate fiinţele create, fusese pe treapta cea mai înaltă, având un rol proeminent în a descoperi universului planurile lui Dumnezeu. După ce a păcătuit, puterea sa de a înşela a fost cu atât mai amăgitoare şi descoperirea caracterului său cu atât mai dificilă, datorită poziţiei înalte pe care o avusese la Tatăl.
Dumnezeu i-ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ, dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii este mijlocul folosit de El. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer, se hotărâse să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc.
Satana i-a dus pe oameni la păcat şi planul de mântuire a fost pus în aplicare. Timp de patru mii de ani, Hristos a lucrat pentru ridicarea omului, iar Satana, pentru ruina şi degradarea lui. Universul ceresc a privit toate acestea.
Când Domnul Iisus a venit în lumea aceasta, puterea lui Satana a fost îndreptată împotriva Sa. De la data când El S-a arătat ca prunc la Betleem, uzurpatorul s-a străduit să-L nimicească. El a căutat pe toate căile posibile să-L împiedice pe Iisus să aibă o copilărie desăvârşită, o vârstă a maturităţii nepătată, o slujire sfântă şi un sacrificiu fără cusur. Dar el a fost înfrânt. N-a putut să-L ducă pe Hristos în păcat. N-a putut să-L descurajeze sau să-L îndepărteze de la lucrarea pe care venise s-o aducă la îndeplinire pe pământ. Din pustie la Golgota, furtuna mâniei lui Satana s-a abătut asupra Lui, dar, cu cât aceasta lovea mai nemilos, cu atât mai categoric S-a prins Fiul lui Dumnezeu de mâna Tatălui şi a continuat să meargă înainte, pe cărarea stropită cu sânge. Toate eforturile lui Satana de a-L apăsa şi înfrânge n-au făcut decât să aducă într-o lumină şi mai curată caracterul Său nepătat.
Cerul întreg şi lumile necăzute în păcat fuseseră martore la această luptă. Cu ce interes viu au urmărit ele scenele de încheiere a conflictului! L-au văzut pe Mântuitorul intrând în Grădina Ghetsimani, cu sufletul apăsat de groază şi întuneric mare. Au auzit strigătul Său amar: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta” (Matei 26:39). Când prezenţa Tatălui s-a retras, L-au văzut întristat, o întristare plină de o amărăciune ce o întrecea pe aceea a ultimei lupte cu moartea. Sudoarea de sânge ieșea prin porii pielii Sale şi cădea în picături pe pământ. De trei ori a izbucnit de pe buzele Lui rugăciunea de scăpare. Cerul nu mai putea să îndure scena şi un sol al mângâierii a fost trimis la Fiul lui Dumnezeu.
Cerul a văzut Victima vândută în mâinile gloatei ucigaşe şi în mijlocul batjocurii şi violenţei, târâtă de la un tribunal la altul. El a auzit glumele murdare ale persecutorilor lui Iisus pe tema naşterii Sale umile. A auzit tăgăduirea cu blesteme şi jurăminte a unuia dintre cei mai iubiţi ucenici ai Săi. A văzut lucrarea turbată a lui Satana şi puterea lui asupra inimii oamenilor. Ce privelişte înspăimântătoare! Mântuitorul prins în miez de noapte în Ghetsimani, târât într-o parte şi alta, de la palat în sala de judecată, adus de două ori înaintea preoţilor, de două ori înaintea Sinedriului, de două ori înaintea lui Pilat şi o dată înaintea lui Irod, batjocorit, biciuit, condamnat şi dus să fie crucificat, purtând povara grea a crucii, în mijlocul vaietelor fiicelor Ierusalimului şi al insultelor gunoiului omenirii.
Cerul Îl privea cu durere şi surprindere pe Hristos atârnând pe cruce, cu sângele şiroind din rănile din tâmplele Sale, iar sudoarea amestecată cu sânge stând pe fruntea Lui. Picătură cu picătură, sângele curgea din mâinile şi picioarele Sale pe stânca găurită pentru a se pune în ea piciorul crucii. Rănile făcute de cuie se lărgeau tot mai mult din cauza greutăţii corpului. Răsuflarea Lui chinuită devenea din ce în ce mai rapidă şi mai adâncă, pe măsură ce sufletul Său se zbătea sub povara păcatelor lumii. Tot cerul era plin de uimire atunci când rugăciunea Domnului Iisus a fost înălţată în mijlocul groaznicelor Lui suferinţe: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34). Şi cu toate acestea, se aflau acolo oameni făcuţi după chipul lui Dumnezeu, unindu-se pentru a zdrobi viaţa singurului Său Fiu. Ce privelişte pentru universul ceresc!
Stăpânirile şi puterile întunericului se adunaseră în jurul crucii, aruncând umbrele necredinţei şi ale iadului în inimile oamenilor. Când Domnul a creat aceste fiinţe ca să stea înaintea tronului Său, ele erau frumoase şi pline de slavă. Frumuseţea şi sfinţenia lor erau în armonie cu poziţia lor înaltă. Ele erau bogate în înţelepciune dumnezeiască şi încinse cu armură cerească. Erau slujitorii lui Iehova. Dar cine îi putea recunoaşte în îngerii căzuţi pe serafimii slăviţi, care au slujit cândva în curţile cereşti?
Agenţii lui Satana s-au unit cu oamenii răi pentru a face poporul să creadă că Hristos este cel mai mare dintre păcătoşi şi pentru a stârni toată ura împotriva Lui. Aceia care şi-au bătut joc de Hristos, în timp ce atârna pe lemnul crucii, erau plini de spiritul primului mare rebel. El i-a umplut cu vorbe stricate şi murdare. Le-a inspirat batjocurile. Dar, din toate acestea, n-a avut nimic de câştigat.
Dacă un singur păcat s-ar fi aflat în Hristos, dacă El S-ar fi supus măcar într-un singur lucru lui Satana, pentru a scăpa de acea îngrozitoare tortură, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului ar fi triumfat. Hristos Și-a plecat capul şi a murit, dar Şi-a păstrat cu tărie credinţa şi supunerea faţă de Dumnezeu. „Și am auzit în cer un glas tare care zicea: «Acum au venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos»” (Apocalipsa 12:10).
Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea lui fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se rupsese cu totul de simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă.
Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească.