În întunericul acela dens, era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întuneric acoperământul Său şi Îşi ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu şi îngerii Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice om care ar fi privit scena ar fi fost nimicit. Şi în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui. El a călcat singur în teasc şi, dintre cei ce se găseau acolo, nimeni n-a fost cu El.
Cu întunericul acela dens, Dumnezeu a acoperit ultima agonie omenească a Fiului Său. Toţi aceia care Îl văzuseră pe Hristos în suferinţa Sa au fost convinşi de dumnezeirea Lui. Odată privită de oameni, faţa aceea nu avea să mai fie uitată. După cum faţa lui Cain exprima vina sa ca ucigaş, tot astfel faţa Domnului Hristos descoperea nevinovăţia, liniştea şi bunăvoinţa – chipul lui Dumnezeu. Dar acuzatorii Săi nu voiau să ia seama la acest semn al cerului. În timpul lungilor ore ale agoniei Sale, Domnul Hristos fusese privit de către mulţimea batjocoritoare. Acum, El a fost ascuns cu milă de mantia lui Dumnezeu.
Tăcerea mormântului se părea că a căzut peste Golgota. O groază necunoscută a pus stăpânire pe mulţimea care era adunată în jurul crucii. Blestemele şi batjocurile au încetat în mijlocul frazelor exprimate pe jumătate. Bărbaţi, femei şi copii au căzut cu faţa la pământ. Fulgere strălucitoare se iveau din când în când pe cer, luminând crucea şi pe Răscumpărătorul crucificat. Preoţii, conducătorii, cărturarii, cei ce-L crucificaseră şi gloata, toţi au socotit atunci că sosise momentul să-şi primească răsplata. După câtva timp, cineva a şoptit cu spaimă că acum Hristos avea să coboare de pe cruce. Alţii au început să caute drumul spre cetate, bâjbâind şi poticnindu-se, bătându-se cu pumnii în piept şi bocindu-se plini de teamă.
La ceasul al nouălea, întunericul s-a ridicat de deasupra mulţimii, dar Îl mai acoperea încă pe Mântuitorul. Era un simbol al agoniei şi groazei care apăsau asupra inimii Sale. Niciun ochi nu putea străpunge întunericul ce învăluia crucea şi nimeni nu putea pătrunde întunericul adânc ce cuprindea sufletul în suferinţă al Domnului Hristos. Era ca şi când fulgere mânioase erau aruncate asupra Lui în timp ce atârna pe cruce. Atunci, „Iisus a strigat cu glas tare: «Eli, Eli, Lama Sabactani!»… «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»” În timp ce întunericul de afară se aşezase asupra Mântuitorului, multe voci s-au auzit exclamând: „Mânia răzbunătoare a cerului este asupra Lui. Fulgerele mâniei lui Dumnezeu sunt aruncate asupra Lui, pentru că a pretins că este Fiul lui Dumnezeu.” Mulţi dintre cei care au crezut în El au auzit strigătul Său disperat. Speranţa i-a părăsit. Dacă Dumnezeu L-a uitat pe Domnul Hristos, în cine ar mai putea să se încreadă urmaşii Săi?
Când întunericul s-a ridicat de pe duhul apăsat al Domnului Hristos, El şi-a revenit, simţind suferinţa fizică, şi a zis: „Mi-e sete!” Unul dintre soldaţii romani, mişcat şi plin de milă la vederea buzelor Lui arse, a luat un burete, l-a înfipt într-o nuia de isop şi, înmuindu-l într-un vas cu oţet, I l-a oferit Domnului Hristos. Dar preoţii îşi băteau joc de suferinţele Lui. Când întunericul a acoperit pământul, ei s-au înspăimântat; când groaza lor s-a mai risipit, i-a apucat din nou temerea că Hristos avea să le scape. Ei au interpretat greşit cuvintele Lui: „Eli, Eli, Lama Sabactani.” Cu dispreţ înverşunat şi scârbă, ei au spus: „Iată, îl cheamă pe Ilie.” Au respins ultima ocazie pe care au avut-o de a-I uşura suferinţele. „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-L pogoare de pe cruce!”
Fiul nevinovat al lui Dumnezeu atârna pe cruce, trupul Său era sfârtecat în bătăi, mâinile acelea, atât de des întinse pentru binecuvântare, erau pironite pe cruce, picioarele acelea, neobosite în a sluji din iubire, erau ţintuite pe lemn, acel cap împărătesc era străpuns de coroana de spini, buzele acelea tremurânde erau gata să strige de durere. Şi toate suferinţele îndurate – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, din mâinile şi din picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţa Sa şi durerea de nedescris care I-a umplut sufletul atunci când Tatăl Şi-a ascuns faţa de El – vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc, declarând: Pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei; pentru tine, El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile paradisului. El, care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe crestele înspumate ale valurilor, care i-a făcut pe demoni să tremure şi boala să înceteze, El, care le-a deschis ochii orbilor şi care i-a chemat pe morţi la viaţă, S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine. El, Purtătorul de păcat, a îndurat mânia judecăţii divine şi, pentru tine, S-a făcut păcat.
Tăcuţi, cei care priveau urmăreau sfârşitul acestei scene îngrozitoare. Soarele strălucea, dar crucea era încă învăluită în întuneric. Preoţii şi conducătorii priveau spre Ierusalim şi iată că norul cel des se aşezase deasupra oraşului şi a câmpiei Iudeei. Soarele Neprihănirii, Lumina lumii, Îşi retrăgea razele de la Ierusalimul care fusese cândva un oraş favorit. Fulgerele înspăimântătoare ale mâniei lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva cetăţii blestemate.
Deodată, întunericul s-a ridicat de deasupra crucii şi, în tonuri clare, asemenea unei trâmbiţe ce părea să răsune prin toată creaţia, Domnul Iisus a strigat: „S-a sfârşit!” „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” O lumină a înconjurat crucea şi faţa Mântuitorului strălucea ca lumina soarelui. Apoi, El Şi-a plecat capul pe piept şi a murit.
În mijlocul întunericului înspăimântător, în aparenţă uitat de Dumnezeu, Domnul Hristos a băut ultimele drojdii din cupa durerii omeneşti. În ceasurile acelea îngrozitoare, El S-a sprijinit pe dovezile acceptării Sale de către Tatăl, care I-au fost date mai înainte. El cunoştea caracterul Tatălui Său, înţelegea dreptatea, mila şi marea Sa iubire. Prin credinţă, El Se baza pe Acela pe care întotdeauna L-a ascultat cu bucurie. Şi, în supunere, El S-a încredinţat pe Sine lui Dumnezeu, iar sentimentul pierderii aprobării Tatălui Său a dispărut. Prin credinţă, Domnul Hristos a fost biruitor.
Niciodată până atunci, pământul nu mai fusese martor la o asemenea scenă. Mulţimea stătea ca paralizată şi privea la Mântuitorul cu respiraţia întretăiată. Din nou întunericul s-a lăsat asupra pământului şi un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un puternic cutremur a avut loc. Oamenii au fost zguduiţi şi trântiţi la pământ. A avut loc o scenă de nemaiauzită confuzie şi panică. Stânci s-au desprins din munţii din împrejurimi, prăvălindu-se şi sfărâmându-se jos, în câmpie. Morminte s-au deschis şi morţii au fost aruncaţi afară din locurile lor. Creaţia părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoţii, conducătorii, soldaţii, cei ce L-au omorât şi gloata, muţi de groază, zăceau cu faţa la pământ.
Când strigătul „S-a sfârşit!” a ieşit de pe buzele Domnului Hristos, preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul, reprezentându-L pe Domnul Hristos, fusese adus ca să fie înjunghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate, preotul stătea cu cuţitul ridicat, asemenea lui Avraam când era gata să-l aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena. Dar pământul începe să se zguduie şi să tremure, căci Domnul Însuşi Se apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus până jos de o mână nevăzută, permiţându-i mulţimii să privească un loc ce era odată umplut de prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc sălăşluia Şechina. Aici şi-a manifestat Dumnezeu slava, deasupra capacului milostivirii. Nimeni, în afară de marele-preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care despărţea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face ispăşire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt.
Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul era gata să înjunghie victima, dar cuţitul cade din mâna sa fără putere şi mielul scapă. În moartea Fiului lui Dumnezeu, simbolul întâlneşte marele Original. Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta Sfintelor este liber. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era deloc nevoie ca toţi cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui-preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în curţile cereşti. Era ca şi când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” „Cu însuşi sângele Său”, „El a intrat în Locul Preasfânt… după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 10:7; 9:12).