Acum nu mai exista nicio întrebare. Nu mai existau nici îndoieli, nici reproşuri. Când a fost condamnat pentru crimele sale, tâlharul ajunsese într-o stare de deznădejde şi disperare, dar, lucru ciudat, acum au început să apară gânduri duioase. El şi-a amintit de tot ce a auzit despre Domnul Hristos, cum Acesta i-a vindecat pe bolnavi şi le-a iertat păcatele. El a auzit cuvintele acelora care credeau în Iisus şi-L urmau plângând. A văzut şi a citit inscripţia de deasupra capului Mântuitorului. I-a auzit pe trecători cum repetau aceste cuvinte, unii cu buzele îndurerate şi tremurânde, alţii în râs şi batjocură. Duhul Sfânt îi lumina mintea şi, puţin câte puţin, lanţul dovezilor se lega. În Domnul Iisus, zdrobit, batjocorit şi atârnând pe cruce, el L-a văzut pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Nădejdea era amestecată cu durerea în glasul său, când sufletul neajutorat şi muribund s-a sprijinit pe un Mântuitor care era pe moarte. „Doamne, adu-Ţi aminte de mine”, strigă el, „când vei veni în Împărăţia Ta.”
Răspunsul a venit imediat. Tonul era plăcut şi melodios, cuvintele, pline de iubire, de compasiune şi putere: „Adevărat îţi spun astăzi, că vei fi cu Mine în rai.”
În decursul lungilor ore de agonie, la urechile Domnului Hristos au ajuns numai cuvinte de ocară şi batjocură. Acum, când atârna pe cruce, sunetul râsetelor şi al blestemelor mai ajungea încă până la El. Cu inima plină de dor, El a fost atent să audă vreo expresie a credinţei din partea ucenicilor Săi. Dar a auzit numai cuvinte de jale: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care îl va izbăvi pe Israel.” Cât de mângâietoare a fost atunci pentru Mântuitorul exprimarea credinţei şi a iubirii din partea tâlharului muribund! În timp ce conducătorii iudeilor Îl tăgăduiau şi chiar ucenicii se îndoiau de divinitatea Lui, sărmanul tâlhar, aflat pe pragul morţii, Îl numeşte Domn pe Iisus. Mulţi au fost gata să-L numească Domn atunci când făcea minuni sau după ce S-a ridicat din mormânt, dar nimeni altul în afară de tâlharul pocăit, care a fost salvat în ceasul al unsprezecelea, nu L-a recunoscut atunci când, muribund, atârna pe cruce.
Cei care se aflau în jur au auzit cuvintele prin care tâlharul Îl numea pe Iisus Hristos Domn. Tonul cu care vorbea omul pocăit le-a atras atenţia. Aceia care se certaseră la piciorul crucii pentru hainele Domnului Hristos şi trăseseră la sorţi pentru cămaşa Lui s-au oprit să asculte. Vocile lor aspre au amuţit. Cu respiraţia reţinută, ei au privit la Hristos, aşteptând răspunsul de pe buzele acelea muribunde.
În timp ce rostea cuvintele de făgăduinţă, norul cel negru ce părea că înconjoară crucea a fost străpuns de o lumină vie şi strălucitoare. Pacea desăvârşită, care vine în urma acceptării lui Dumnezeu, a pus stăpânire pe tâlharul pocăit. Domnul Hristos, în umilinţa Sa, a fost proslăvit. El, care în ochii tuturor apărea ca un înfrânt, era un biruitor. El a fost recunoscut ca Purtător de păcate. Oamenii puteau să-şi exercite puterea asupra templului Său omenesc. Puteau să străpungă tâmplele Lui sfinte cu o coroană de spini. Puteau să-I smulgă hainele de pe El şi să se certe pentru împărţirea lor. Dar nu-L puteau jefui de puterea de a ierta păcatele. Murind, El a dat mărturie despre divinitatea Sa şi pentru slava Tatălui Său. Urechea Lui nu este obosită ca să nu ne poată auzi şi nici braţul Său prea scurt ca să nu ne poată mântui. Este dreptul Lui împărătesc acela de a mântui în chip desăvârşit pe toţi aceia care vin la Dumnezeu prin El.
„Îţi spun astăzi, vei fi cu Mine în rai.” Domnul Hristos nu i-a făgăduit tâlharului că va fi cu El în rai în ziua aceea. Nici chiar El nu mergea în ziua aceea în rai. El a dormit în mormânt, iar în dimineaţa învierii a spus: „Nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20:17). Dar în ziua răstignirii, ziua aparentei înfrângeri şi întunecimi, a fost dată făgăduinţa. „Astăzi”, pe când murea ca un răufăcător pe cruce, Domnul Hristos îl asigura pe bietul păcătos: „Tu vei fi cu Mine în rai.”
Tâlharii crucificaţi odată cu Domnul Hristos au fost aşezaţi „unul de o parte şi altul de cealaltă parte, iar Domnul Hristos la mijloc”. Poziţia Domnului Hristos între tâlhari trebuia să arate că El era cel mai mare criminal dintre cei trei. În acest fel s-au împlinit Scripturile: „A fost pus în numărul celor fără de lege” (Isaia 53:12). Dar preoţii n-au văzut însemnătatea deplină a actului lor. După cum Domnul Hristos, crucificat împreună cu tâlharii, a fost aşezat în mijloc, tot astfel crucea Sa a fost aşezată în mijlocul unei lumi care zace în păcat. Iar cuvintele de iertare adresate tâlharului pocăit au aprins o lumină care va străluci până la cele mai îndepărtate margini ale pământului.
Îngerii priveau cu uimire la iubirea nemărginită a Domnului Hristos, care, suferind cea mai grozavă agonie în corp şi suflet, Se gândea numai la alţii, încurajând sufletul pocăit să creadă. În umilinţa Sa, El, ca profet, Se adresase fiicelor Ierusalimului; ca Preot şi Apărător, El mijlocise înaintea Tatălui pentru iertarea omorâtorilor Săi; ca Mântuitor iubitor, El iertase păcatele tâlharului pocăit.
Pe când Îşi rotea ochii peste mulţimea din jurul Său, o figură Îi atrase atenţia. La piciorul crucii stătea mama Sa, sprijinită de ucenicul Ioan. Ea n-a putut suporta să rămână departe de Fiul său, şi Ioan, ştiind că sfârşitul era aproape, a adus-o iarăşi la cruce. În ceasul morţii Sale, Domnul Hristos şi-a adus aminte de mama Sa. Privind la faţa ei lovită de durere şi apoi la Ioan, El i-a spus: „Femeie, iată fiul tău!”, apoi lui Ioan: „Iată mama ta!” Ioan a înţeles cuvintele Domnului Hristos şi a primit însărcinarea. De îndată, a luat-o pe Maria la el acasă şi din ceasul acela a avut grijă de ea cu multă duioşie. O, ce Mântuitor milostiv şi iubitor! În mijlocul durerilor fizice şi al chinurilor sufleteşti, El S-a gândit la mama Sa! Nu avea niciun ban cu care să Se îngrijească de nevoile ei, dar, pentru că Ioan Îl iubea din toată inima, El i-a încredinţat-o pe mama Lui ca pe o comoară de preţ. În acest fel, El i-a dat lucrul de care avea cel mai mult nevoie – simpatia plină de gingăşie a aceluia care o iubea, pentru că ea Îl iubea pe Iisus. Primind-o ca pe o comoară de preţ, Ioan a primit o mare binecuvântare. Ea a fost o amintire mereu prezentă a preaiubitului său Învăţător.
Exemplul desăvârşit al iubirii filiale a Domnului Hristos străluceşte cu putere neînfrântă prin negura veacurilor. Timp de aproape treizeci de ani, Domnul Hristos, prin munca Sa de toate zilele, ajutase la purtarea poverilor căminului. Şi acum, chiar în clipa ultimei Sale agonii, n-a uitat să Se îngrijească de mama Sa văduvă şi întristată. Acelaşi spirit va fi văzut în fiecare ucenic al Domnului nostru. Aceia care Îl urmează pe Domnul Hristos vor simţi că este o parte a religiei lor aceea de a-i respecta şi a-i îngriji pe părinţii lor. Inima în care este cultivată iubirea Lui le va oferi întotdeauna tatălui şi mamei o îngrijire atentă şi plină de o duioasă iubire.
Şi acum, Domnul slavei era pe moarte, o jertfă de răscumpărare pentru neamul omenesc. În jertfirea preţioasei Sale vieţi, Domnul Hristos nu era susţinut de o bucurie a biruinţei. Totul era un întuneric apăsător. Nu frica de moarte apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi ocara crucii I-au provocat chinul de nedescris. Domnul Hristos a fost prinţul celor ce au suferit, dar suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de faptul că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de înrădăcinată este puterea păcatului în inima omenească şi cât de puţini vor fi dornici să se rupă de sub puterea lui. El ştia că, fără ajutorul lui Dumnezeu, omenirea avea să piară şi vedea mulţimile pierind, deşi aveau la îndemână un ajutor îmbelşugat.
Asupra Domnului Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fără de lege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu asupra păcatului, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire umpleau de groază inima Fiului Său. În toată viaţa Sa, Domnul Hristos vestise unei lumi căzute vestea cea bună a îndurării şi iubirii iertătoare a Tatălui. Tema Sa era mântuirea pentru păcătosul cel mai mare. Dar acum, sub povara teribilă a vinovăţiei ce apăsa asupra Sa, nu putea vedea faţa dătătoare de pace a Tatălui. Retragerea privirii dumnezeieşti de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea niciodată să fie înţeleasă de către om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită.
Satana frământa inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor şi nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care o va simţi păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea neamului omenesc vinovat. Sentimentul păcatului era acela care aducea mânia Tatălui asupra Sa, ca înlocuitor al omului, şi care făcea ca paharul pe care El l-a băut să fie atât de amar – aceasta a frânt inima Fiului lui Dumnezeu.
Cu uimire, îngerii erau martori la agonia plină de disperare a Mântuitorului. Oştile cerului şi-au acoperit feţele înaintea acestei scene îngrozitoare. Natura neînsufleţită şi-a manifestat împreuna ei simţire cu batjocoritul şi muribundul ei Autor. Soarele a refuzat să privească la această teribilă scenă. Razele lui strălucitoare de la amiază luminau pământul, când, deodată, parcă cineva le-a luat. O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de înmormântare, a îmbrăcat crucea. „Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea.” N-a avut loc nicio eclipsă şi întunericul acesta n-a fost determinat de nicio altă cauză naturală; a fost atât de adânc, ca întunericul de la miezul nopţii, fără lună şi stele pe cer. Aceasta a fost o mărturie miraculoasă pe care a dat-o Dumnezeu, pentru ca astfel credinţa generaţiilor următoare să poată fi întărită.