- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Când Iisus a fost pus în mormânt, Satana a triumfat. El îndrăznea să creadă că Mântuitorul nu-Şi va mai relua viaţa. Pretindea trupul lui Hristos ca prizonier. S-a înfuriat grozav pentru că îngerii lui au fugit la apropierea trimisului ceresc. Când L-a văzut pe Hristos ridicându-Se plin de biruinţă, şi-a dat seama că împărăţia sa va avea sfârşit şi că el va trebui să moară în cele din urmă.
Prin faptul că Îl dăduseră pe Hristos la moarte, preoţii se făcuseră unelte ale lui Satana. Acum erau cu totul în puterea lui. Se prinseseră într-o cursă din care nu vedeau altă scăpare decât să lupte mai departe împotriva lui Hristos. Când au auzit vestea despre învierea lui Hristos, s-au temut de furia poporului. Şi-au dat seama că însăşi viaţa lor era în pericol. Singura lor speranță era aceea de a face să se creadă că Iisus era un înşelător, tăgăduind învierea Lui. I-au mituit pe soldaţi şi au câştigat tăcerea lui Pilat. Ei au răspândit ştirile lor mincinoase pretutindeni. Dar au fost şi martori pe care nu-i puteau face să tacă. Mulţi auziseră cele spuse de soldaţi cu privire la învierea lui Hristos. Şi unii dintre morţii care au înviat odată cu Hristos s-au arătat la mulţi şi au declarat că El a înviat. Preoţilor li s-au adus rapoarte despre oameni care îi văzuseră pe cei înviaţi şi auziseră mărturisirea lor. Preoţilor şi conducătorilor le era continuu teamă ca nu cumva, mergând pe stradă sau fiind în locurile tainice din casele lor, să-L întâlnească pe Hristos. Simţeau că pentru ei nu exista un loc sigur. Zăvoarele şi drugii erau apărători slabe împotriva Fiului lui Dumnezeu. Zi şi noapte le stătea în faţă scena aceea îngrozitoare din odaia de judecată, când ei strigaseră: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25). Niciodată nu avea să mai fie ştearsă din mintea lor amintirea acelei scene. Niciodată nu aveau să mai poată să doarmă liniştiţi.
Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: „Tatăl Tău Te cheamă”, Mântuitorul a ieşit din mormânt prin viaţa care era în Sine Însuşi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: „Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau… Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi.” Acum s-a împlinit profeţia pe care El o rostise în faţa preoţilor şi conducătorilor: „Stricaţi templul acesta şi, în trei zile, îl voi ridica” (Ioan 10:17-18; 2:19).
Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: „Eu sunt Învierea şi Viaţa.” Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viaţa lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neînsemnată fiinţă însufleţită, toate îşi primesc viaţa de la Izvorul vieţii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: „Am puterea să-Mi dau viaţa şi am putere să o iau din nou.” În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii.
Hristos a înviat din morţi ca întâiul rod al celor adormiţi. Pe El Îl reprezenta snopul de legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua în care snopul de legănat trebuia să fie adus înaintea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani se făcuse această ceremonie simbolică. Se adunau din câmpurile gata de secerat primele spice de grâu copt, iar, când oamenii mergeau la Ierusalim pentru Paşte, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului ca un dar de mulţumire. Numai după ce se aducea acest dar se putea secera grâul, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul înfăţişat Domnului preînchipuia secerişul. Tot astfel şi Hristos, ca întâiul rod, înfăţişa marele seceriş spiritual ce trebuia să se adune pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Lui este o reprezentare, dar şi garanţia învierii tuturor celor neprihăniţi, care au adormit. „Căci, dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Iisus, pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14).
Atunci când a înviat, Hristos a eliberat din mormânt o mulţime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele şi, când El a înviat, ei au venit afară cu El. Aceştia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morţi.
În timpul lucrării Sale, Iisus readusese morţii la viaţă. Îi înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui bărbat de frunte şi pe Lazăr. Dar aceştia nu erau îmbrăcaţi în nemurire. După înviere, erau încă supuşi morţii. Dar aceia care au ieşit din mormânt la învierea lui Hristos erau înviaţi pentru viaţă veşnică. Ei s-au înălţat cu El, ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii şi mormântului. „Aceştia”, a spus Hristos, „nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat. I-am adus din mormânt ca întâiul rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt şi Eu, să nu mai vadă niciodată moartea şi să nu mai guste suferinţa.”
Aceştia au mers în cetate şi s-au arătat multora, spunând: „Hristos a înviat din morţi şi noi am înviat cu El.” În felul acesta, a fost imortalizat adevărul sfânt al învierii. Sfinţii înviaţi au mărturisit că sunt adevărate cuvintele: „Morţii Tăi vor învia! Împreună cu trupul Meu mort se vor scula!” Învierea lor a fost o ilustrare a împlinirii profeţiei: „Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi” (Isaia 26:19).
Pentru cel credincios, Hristos este Învierea şi Viaţa. În Mântuitorul nostru s-a recâştigat viaţa care se pierduse prin păcat, deoarece El are viaţă în Sine pentru a-l învia pe acela pe care El voieşte. El este învestit cu dreptul de a da nemurire. Viaţa pe care a depus-o în firea omenească o ia din nou şi o dă omenirii. „Eu am venit”, zicea El, „ca… să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.” „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va mai fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 10:10; 4:14; 6:54).
Pentru credincioşi, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi o clipă. „Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Pentru creştini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi, când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Ioan 8:51,52; Coloseni 3:4).
Glasul care a strigat de pe cruce: „S-a sfârșit!” a fost auzit de cei morţi. El a străbătut zidurile mormântului şi i-a îndemnat pe cei adormiţi să se ridice. Tot aşa se va întâmpla şi atunci când glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va pătrunde în morminte şi le va deschide încuietorile, iar cei morţi în Hristos vor învia. La învierea lui Hristos, s-au deschis câteva morminte, dar la a doua Lui venire, toţi morţii cei scumpi vor auzi glasul Lui şi se vor trezi la viaţă, o viaţă plină de slavă nepieritoare. Aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos din mormânt va învia şi biserica Lui şi o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care se numeşte, nu numai în lumea aceasta, dar şi în lumea viitoare.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 81 – „A înviat Domnul!”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/jBjqXnmf3R9APUmPA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 82 – „De ce plângi?”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Femeile care stătuseră lângă crucea lui Hristos au urmărit şi au aşteptat să treacă ceasurile Sabatului. În ziua întâi a săptămânii, foarte devreme, au plecat către mormânt, ducând cu ele mirurile de preţ pentru a unge trupul Mântuitorului. Ele nu se gândeau la învierea Lui dintre cei morţi. Soarele nădejdii lor apusese şi asupra inimii lor se aşternuse noaptea. În timp ce mergeau, îşi aminteau faptele de milostenie ale lui Hristos şi cuvintele Lui de îmbărbătare. Dar nu-şi aminteau de cuvintele Lui: „Vă voi vedea iarăşi” (Ioan 16:22).
Neştiind ce se petrecea chiar atunci, se apropiau de grădină, zicându-şi pe când mergeau: „Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului?” Știau că nu puteau să dea piatra la o parte, dar au mers mai departe. Şi iată, deodată, cerul s-a luminat de o strălucire care nu venea de la soarele ce răsărea. Pământul s-a cutremurat. Ele au văzut că piatra cea mare era rostogolită. Mormântul era gol.
Femeile nu veniseră la mormânt toate din aceeaşi parte. Maria Magdalena a fost prima care a ajuns în locul acela şi, văzând că mormântul este gol, a fugit să le spună ucenicilor. Între timp, au venit şi celelalte femei. Deasupra mormântului strălucea o lumină, dar trupul lui Iisus nu era acolo. Pe când zăboveau prin jurul mormântului, deodată au văzut că nu erau singure. Un tinerel îmbrăcat în veşminte strălucitoare stătea lângă mormânt. Era îngerul care îndepărtase piatra. Luase înfăţişare de om ca să nu le sperie pe aceste prietene ale lui Iisus. Dar asupra lui încă mai strălucea lumina slavei dumnezeieşti şi femeile s-au înspăimântat. S-au întors să fugă, dar cuvintele îngerului le-au oprit paşii. „Nu vă temeţi”, le-a zis el, „căci ştiu că voi căutaţi pe Iisus, care a fost răstignit. Nu este aici, a înviat după cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde a fost pus Domnul şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre morţi.” Au privit din nou în mormânt şi au auzit din nou vestea aceasta minunată. Un alt înger în chip de om era acolo şi le-a zis: „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe când era încă în Galileea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit şi a treia zi să învieze!”
A înviat! A înviat! Femeile rosteau mereu aceste cuvinte. Acum nu mai era nevoie de miruri de uns. Mântuitorul este viu, nu este mort! Ele îşi amintesc acum de cuvintele Lui când, vorbind despre moartea Sa, zicea că va învia. Ce zi era aceasta pentru omenire! Repede, femeile au plecat de la mormânt „cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui”.
Maria nu auzise vestea cea bună. Ea s-a dus la Petru şi Ioan cu solia tristă: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus.” Ucenicii s-au dus repede la mormânt şi au descoperit că lucrurile erau aşa cum le spusese Maria. Au văzut pânza şi ştergarul, dar pe Domnul nu L-au găsit. Dar tocmai acestea dovedeau că El înviase. Pânzele de înmormântare nu erau aruncate cu nepăsare, ci erau împăturite cu grijă, fiecare separat. Ioan „a văzut şi a crezut”. El încă nu înţelesese Scriptura care zicea că Hristos trebuia să învie dintre cei morţi, dar acum şi-a adus aminte de cuvintele Mântuitorului care prevestise învierea Sa.
Însuşi Hristos a fost Acela care aşezase veşmintele de înmormântare cu atâta grijă la locul lor. Când îngerul cel puternic a coborât la mormânt, el s-a unit cu altul care, împreună cu tovarăşii lui, păziseră trupul Domnului. Când îngerul din cer rostogolise piatra, celălalt a intrat şi a desfăcut legăturile de pe trupul lui Iisus. Dar însuşi mâna lui Iisus fusese aceea care le-a împăturit, pe fiecare în parte, şi le-a pus la locul lor. Înaintea Aceluia care călăuzeşte atât steaua, cât şi atomul, nu e nimic fără însemnătate. Ordinea şi desăvârşirea se văd în toate lucrările Lui.
Maria îi urmase pe Ioan şi pe Petru la mormânt; când ei s-au întors la Ierusalim, ea a rămas acolo. Pe când privea la mormântul gol, inima ei a fost umplută de durere. Privind înăuntru, i-a văzut pe cei doi îngeri, unul la căpătâiul şi altul la picioarele locului unde fusese aşezat Iisus. „Femeie, pentru ce plângi?” au întrebat-o ei. „Pentru că au luat pe Domnul”, răspunse ea, „şi nu ştiu unde L-au pus”.
Apoi ea a plecat de la îngeri, gândind că trebuie să găsească pe cineva care să-i poată spune ce s-a făcut cu trupul lui Iisus. O altă voce i se adresă: „Femeie, pentru ce plângi? Pe cine cauţi?” Printre lacrimi, Maria a văzut chipul unui om şi, crezând că este grădinarul, a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.” Dacă mormântul acestui om bogat ar fi fost considerat o onoare prea mare pentru Iisus, ea însăşi ar fi găsit un loc pentru El. Era un mormânt pe care însuşi glasul Lui îl eliberase, mormântul unde fusese aşezat Lazăr. Nu s-ar fi găsit acolo un loc de înmormântare pentru Domnul ei? Se gândea că pentru ea ar fi fost o mare mângâiere, în întristarea ei, să poarte de grijă scumpului trup răstignit.
Dar iată că, pe tonul cunoscut de ea foarte bine, Iisus îi zice: „Marie!” De astă dată, ea a ştiut că nu un străin i se adresa şi, întorcându-se, L-a văzut în faţa ei pe Hristos cel viu. În bucuria ei, a uitat că El fusese răstignit. Sărind către El ca şi cum ar fi vrut să-I îmbrăţişeze picioarele, ea zise: „Rabuni!” Dar Hristos Îşi înălţă mâna, zicând: „Nu Mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu! Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru!” Şi Maria s-a dus la ucenici cu vestea aceea îmbucurătoare.
Iisus a refuzat să primească închinarea alor Săi înainte de a se fi asigurat că jertfa Lui era primită de Tatăl. S-a suit la curţile cereşti şi chiar de la Dumnezeu a auzit asigurarea că ispăşirea Lui pentru păcatele oamenilor fusese îndestulătoare şi că, prin sângele Lui, toţi pot câştiga viaţa veşnică. Tatăl a întărit legământul făcut cu Hristos, că El îi va primi pe oamenii care se pocăiesc şi sunt ascultători şi că-i va iubi aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său. Hristos urma să-Şi desăvârşească lucrarea şi să-Şi împlinească legământul de a-i „face pe oameni mai preţioşi decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13:12). Toată puterea în cer şi pe pământ i-a fost dată Domnului vieţii şi El S-a întors la urmaşii Săi, în lumea păcătoasă, ca să le poată da din puterea şi slava Lui.
Pe când Mântuitorul era înaintea lui Dumnezeu, primind daruri pentru biserica Sa, ucenicii se gândeau la mormântul gol, se tânguiau şi plângeau. Ziua care pentru tot cerul era o zi de bucurie, pentru ucenici era o zi de nesiguranţă, tulburare şi nelinişte. Neîncrederea lor în mărturia femeilor dovedea cât de mult le scăzuse credinţa. Vestea despre învierea lui Hristos se deosebea atât de mult de ceea ce îşi închipuiseră, încât nu puteau să creadă. Era prea frumos ca să fie adevărat, gândeau ei. Auziseră atât de mult despre aşa-zisele teorii ştiinţifice ale saducheilor şi despre învăţăturile lor, încât ceea ce aflaseră despre înviere lăsase o impresie prea slabă asupra minţii lor. Cu greu îşi puteau imagina ce ar însemna învierea dintre cei morţi. Nu erau în stare să admită lucrul acesta minunat.
„Duceţi-vă”, le spuseseră femeilor îngerii, „de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.” Îngerii aceştia fuseseră cu Iisus ca îngeri păzitori în toată viaţa Lui pe pământ. Ei fuseseră martori la judecarea şi răstignirea Lui. Auziseră cuvintele Sale adresate ucenicilor. Lucrul acesta s-a dovedit prin ceea ce le-au spus ucenicilor, iar aceştia ar fi trebuit să fie convinşi că aşa stau lucrurile. Asemenea cuvinte nu puteau veni decât de la trimişii Domnului lor înviat.
„Spuneţi ucenicilor şi lui Petru”, îndemnaseră îngerii. De la moartea lui Hristos, Petru fusese copleşit de remuşcări. Felul ruşinos în care Îl trădase pe Domnul său şi privirea plină de iubire şi de durere a Mântuitorului nu i se puteau şterge din minte. Dintre toţi ucenicii, el suferise cel mai grozav. Lui i s-a dat asigurarea că pocăinţa lui este primită şi păcatul său este iertat. El a fost amintit pe nume.
„Spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea.” Toţi ucenicii Îl părăsiseră pe Iisus şi chemarea de a-L întâlni îi cuprindea pe toţi. El nu-i lepădase. Când le spusese că L-a văzut pe Domnul, Maria Magdalena le-a repetat chemarea de a merge la întâlnirea cu El în Galileea. Chiar şi a treia oară le-a fost trimisă solia aceasta. După ce S-a înălţat la Tatăl, Iisus S-a arătat femeilor zicând: „Bucuraţi-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat. Atunci, Iisus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea; acolo Mă vor vedea.”
Cea dintâi lucrare a lui Hristos pe pământ, după învierea Sa, a fost aceea de a-i convinge pe ucenicii Lui de iubirea Sa nemicşorată şi de grija Lui duioasă pentru ei. Pentru a le dovedi că era Mântuitorul lor viu, că sfărâmase lanţurile mormântului şi că nu mai putea fi reţinut de vrăjmaşul numit moarte; pentru a le dovedi că are aceeaşi inimă plină de iubire ca atunci când era cu ei ca Învăţător al lor iubit, El li Se arătă de nenumărate ori. Dorea să strângă şi mai mult legăturile iubirii în jurul lor. „Mergeţi şi spuneţi fraţilor Mei”, a zis El, „că Mă vor întâlni în Galileea”.
Când au auzit invitaţia aceasta atât de precisă, ucenicii au început să se gândească la cuvintele lui Hristos, când le prevestise învierea Lui. Dar nici acum nu se bucurau. Nu puteau să scape de îndoială şi de tulburare. Chiar şi atunci când femeile au declarat că L-au văzut pe Domnul, ucenicii nu voiau să creadă. Gândeau că ele au închipuiri.
Părea că necazurile se adună unele peste altele. În a şasea zi a săptămânii, Îl văzuseră pe Învăţătorul lor murind, în ziua întâi a săptămânii următoare, s-au văzut lipsiţi de trupul Lui şi mai erau şi acuzaţi că L-au furat ca să-i înşele pe oameni. Nu mai ştiau ce să facă pentru a îndrepta falsa impresie care câştiga tot mai mult teren împotriva lor. Se temeau de vrăjmăşia preoţilor şi de mânia poporului. Ardeau de dor după prezenţa lui Iisus, care-i ajutase în toate împrejurările grele.
Ei repetau mereu cuvintele: „Noi nădăjduiam că El era Acela care va mântui pe Israel.” Singuratici şi plini de dor, îşi reaminteau de cuvintele: „Dacă se fac lucrurile acestea copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 24:21; 23:31). S-au adunat în odaia de sus, au închis şi au zăvorât uşa, ştiind că soarta iubitului lor Învăţător putea să fie şi a lor oricând.
Totuşi s-ar fi putut bucura în tot acest timp, cunoscând faptul că Mântuitorul înviase. În grădină, Maria plângea în timp ce Mântuitorul stătea lângă ea. Ochii ei erau atât de orbiţi de lacrimi, încât nu era în stare să-L recunoască. Iar inima ucenicilor era atât de plină de durere, încât nu credeau vestea îngerului şi nici cuvintele rostite chiar de Hristos.
Câţi oameni nu fac şi astăzi ce au făcut aceşti ucenici! Câţi nu fac să răsune din nou cuvintele de disperare ale Mariei: „Au luat pe Domnul… şi nu ştiu unde L-au pus!” Cât de mulţi sunt aceia cărora li s-ar putea spune cuvintele Mântuitorului: „Pentru ce plângi? Pe cine cauţi?” El este chiar lângă ei, dar ochii lor orbiţi de lacrimi nu-L cunosc. El le vorbeşte, dar ei nu pricep.
Să se ridice capul plecat, să se deschidă ochii pentru a-L privi, urechile să asculte glasul Lui! „Mergeţi repede şi spuneţi ucenicilor Lui că a înviat.” Îndemnaţi-i să nu privească la mormântul nou al lui Iosif, care a fost închis cu o piatră mare şi pecetluit cu sigiliul roman. Hristos nu este acolo. Nu priviţi la mormântul gol! Nu vă jeliţi ca aceia care n-au nici nădejde, nici ajutor! Iisus trăieşte şi, pentru că El trăieşte, vom trăi şi noi. Din inimi recunoscătoare, de pe buze atinse de un foc sacru, să se înalţe imnul de bucurie: Hristos a înviat! El trăieşte pentru a mijloci spre binele nostru. Agăţaţi-vă de nădejdea aceasta şi ea va ţine sufletul ca o ancoră sigură, încercată. Credeţi şi veţi vedea slava lui Dumnezeu!
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 82 – „De ce plângi?”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/C6pM1vQMXGe6TQkm8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 83 – Pe drumul spre Emaus.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Târziu, în după-amiaza zilei învierii, doi dintre ucenici erau pe drumul spre Emaus, un orăşel aflat la vreo cincisprezece kilometri de Ierusalim. Ucenicii aceştia nu avuseseră un loc de frunte în lucrarea lui Hristos, dar aveau o vie credinţă în El. Veniseră la oraş să serbeze Paştele şi erau foarte mult tulburaţi de evenimentele care avuseseră loc de curând. Auziseră veştile de dimineaţă, în legătură cu luarea trupului lui Hristos din mormânt, precum şi cuvintele spuse de femeile care îi văzuseră pe îngeri şi Îl întâlniseră pe Iisus. Acum se întorceau acasă pentru a cugeta şi a se ruga. Plini de întristare, ei îşi urmau drumul vorbind despre cele văzute la judecată şi la răstignire. Niciodată nu fuseseră atât de deznădăjduiţi. Lipsiţi de nădejde şi credinţă, mergeau în umbra crucii.
Nu ajunseseră departe în călătoria lor, când li s-a alăturat un străin, dar erau atât de absorbiţi de necazul şi deznădejdea lor, încât n-au privit la el de aproape. Şi-au continuat conversaţia, destăinuindu-şi gândurile inimii. Meditau la învăţăturile pe care li le dăduse Hristos, învăţături pe care se părea că nu sunt în stare să le înţeleagă. În timp ce vorbeau despre evenimentele care avuseseră loc, Iisus dorea să-i mângâie. El le văzuse durerea. El înţelegea ideile contradictorii, pline de teamă, care-i tulburau şi le aduceau mereu gândul: Se poate ca acest Om, care a îngăduit să fie atât de mult înjosit, să fie Hristosul? Ei nu mai puteau să-şi reţină durerea şi plângeau. Iisus ştia că inima lor era legată de El în iubire şi ar fi dorit să le şteargă lacrimile şi să-i umple de veselie şi voie bună, dar, mai întâi, trebuia să le dea o lecţie pe care să n-o uite niciodată.
„El le-a zis: «Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?» şi ei s-au oprit uitându-se trişti. Drept răspuns, unul dintre ei, numit Cleopa, I-a zis: «Tu eşti singurul străin aici, în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea?»” I-au povestit despre dezamăgirea cu privire la Învăţătorul lor, „care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea întregului norod”, dar „preoţii cei mai de seamă şi mai-marii noştri”, au spus ei, „L-au dat să fie osândit la moarte şi L-au răstignit”. Cu inima plină de dezamăgire şi cu buzele tremurânde, ei au adăugat: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel, dar… iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat toate acestea.”
Curios este faptul că ucenicii nu îşi aminteau cuvintele lui Hristos şi nu-şi dădeau seama că El prevestise evenimentele care se întâmplaseră. Nu-şi dădeau seama că ultima parte a descoperirilor Lui trebuia să se împlinească tot atât de bine ca prima parte şi că a treia zi El urma să învie. Aceasta era partea pe care ei ar fi trebuit să şi-o reamintească. Preoţii şi cărturarii nu uitaseră lucrul acesta. În ziua „care vine după ziua pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: «Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ’După trei zile voi învia’»” (Matei 27:62,63). Dar ucenicii nu-şi aminteau cuvintele acestea.
Atunci, Iisus le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” Ucenicii se întrebau cine putea fi acest Străin care le pătrundea chiar în suflet şi le vorbea cu atâta seriozitate, duioşie şi simpatie şi cu atâta nădejde. Pentru prima dată de la trădarea lui Hristos, speranţa renăştea în inimile lor. Deseori priveau la Însoţitorul lor şi gândeau că vorbele Lui erau tocmai cele pe care le-ar fi spus Hristos. Erau plini de uimire şi inima lor a început să tresalte de bucuria aşteptării.
Începând de la Moise, adevăratul Alfa al istoriei biblice, Hristos le prezenta din toate Scripturile lucrurile cu privire la Sine Însuşi. Dacă mai întâi li S-ar fi descoperit, inima lor ar fi fost satisfăcută. În plinătatea bucuriei lor, nu ar mai fi flămânzit după nimic. Dar era nevoie ca ei să înţeleagă mărturia adusă în favoarea Lui de simbolurile şi profeţiile din Vechiul Testament. Pe acestea trebuia să se întemeieze credinţa lor. Hristos n-a săvârşit nicio minune pentru a-i convinge, ci primul lucru a fost să le tălmăcească Scripturile. Ei priviseră la moartea Lui ca la nimicirea tuturor nădejdilor lor. Acum, El le arăta din profeţi că aceasta era dovada cea mai puternică în favoarea credinţei lor.
Învăţându-i pe aceşti ucenici, Iisus arătă însemnătatea Vechiului Testament ca mărturie în favoarea misiunii Lui. Mulţi pretinşi creştini resping Vechiul Testament, zicând că nu mai este de niciun folos. Dar Hristos nu ne învaţă aşa. Atât de mult l-a preţuit, că odată a spus: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16:31).
Glasul lui Hristos este cel care vorbeşte prin patriarhi şi profeţi, din zilele lui Adam şi până la scenele de încheiere ale timpului. Mântuitorul este descoperit în Vechiul Testament tot atât de clar ca în Noul. Ceea ce viaţa lui Hristos şi învăţăturile Noului Testament scot în evidenţă cu claritate şi frumuseţe este tocmai lumina din trecutul profetic. Minunile lui Hristos sunt o dovadă a dumnezeirii Lui, dar o şi mai puternică dovadă că El este Răscumpărătorul lumii se găseşte comparând profeţiile Vechiului Testament cu istoria Noului Testament.
Pornind cu raţionamentul de la profeţie, Hristos le-a dat ucenicilor Săi o corectă înţelegere a ceea ce trebuia să fie El în omenire. Aşteptările lor după un Mesia care să pună mâna pe tronul şi puterea împărătească, în conformitate cu dorinţele oamenilor, duseseră la rătăcire. Aceasta nu s-ar fi potrivit cu o înţelegere corectă a coborârii Lui de la poziţia cea mai înaltă la poziţia cea mai de jos pe care ar fi putut să o ocupe. Hristos dorea ca ideile ucenicilor Săi să fie curate şi adevărate în toate privinţele. Ei trebuiau să înţeleagă pe cât era cu putinţă toate cele cu privire la paharul suferinţelor care Îi fusese rânduit. El le-a arătat că lupta îngrozitoare pe care ei nu o puteau încă pricepe era împlinirea unui legământ încheiat încă înainte de întemeierea lumii. Hristos trebuia să moară, după cum orice călcător al Legii trebuie să moară dacă trăieşte mai departe în păcat. Toate acestea trebuiau să se împlinească, dar nu trebuiau să se sfârşească în înfrângere, ci în biruinţă măreaţă şi veşnică. Iisus le-a spus că trebuie să se facă orice efort pentru a scăpa lumea de la păcat. Urmaşii Lui trebuie să trăiască aşa cum a trăit El şi să lucreze aşa cum a lucrat El, cu străduinţe intense şi neobosite.
Aşa le vorbea Hristos ucenicilor Săi, deschizându-le mintea ca să poată înţelege Scripturile. Ucenicii erau obosiţi, dar discuţia nu lâncezea. De pe buzele Mântuitorului porneau cuvinte de viaţă şi de asigurare. Dar ochii lor încă nu puteau să priceapă. Când El le vorbea despre nimicirea Ierusalimului, ei au privit plângând la cetatea condamnată. Dar nici acum nu bănuiau cine putea fi Cel care îi însoţea pe drum. Ei nu se gândeau că Acela care era subiectul conversaţiei mergea alături de ei, deoarece Hristos Se referea la Sine ca şi cum ar fi fost o altă persoană. Credeau că El era unul dintre cei care participaseră la sărbătoarea cea mare şi acum se întorcea acasă. El mergea tot atât de atent pe stâncile colţuroase ca şi ei, oprindu-Se, când şi când, să Se odihnească puţin. Astfel, ei înaintau pe drumul de munte, în timp ce Acela care în curând trebuia să-Şi ia locul la dreapta lui Dumnezeu şi care putea să spună: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” mergea alături de ei (Matei 28:18).
Pe când călătoreau, soarele asfinţise şi, înainte ca drumeţii să ajungă la locul lor de odihnă, lucrătorii de pe câmp lăsaseră lucrul. Când ucenicii erau gata să intre în casă, se părea că Străinul vrea să-Şi urmeze drumul. Dar ucenicii se simţeau atraşi către El. Sufletul lor flămânzea să audă ceva mai mult de la El. „Rămâi cu noi”, au zis ei. Părea că El nu vrea să primească invitaţia, dar ei au stăruit zicând: „Este spre seară şi ziua aproape a trecut.” Iisus S-a lăsat înduplecat şi a „intrat să rămână la ei”.
Dacă nu ar fi stăruit cu invitaţia, ucenicii n-ar fi ştiut că Acela care îi însoţise era Domnul care înviase. Hristos nu Îşi impune niciodată prezenţa. El Se interesează de aceia care au nevoie de El. Bucuros va intra în casa cea mai umilă şi va umple de voie bună şi inima celui mai umil. Dar, dacă oamenii sunt prea nepăsători ca să se gândească la Oaspetele dumnezeiesc sau să-L roage să rămână cu ei, El trece mai departe. În felul acesta, mulţi au de suferit pagube mari. Ei nu-L cunosc pe Hristos mai mult decât L-au cunoscut ucenicii pe când mergea cu ei pe cale.
Repede, se pregătește o hrană ușoară pentru masa de seară. Este aşezată înaintea Oaspetelui care Şi-a luat locul în capul mesei. Iată că El întinde mâinile pentru a binecuvânta hrana. Ucenicii se dau înapoi cu mirare. Însoţitorul lor întinde mâinile întocmai cum obişnuia să facă Învăţătorul lor. Privesc din nou şi, iată, văd în mâinile Lui semnele cuielor. Amândoi strigă deodată: „Este Domnul Iisus! A înviat dintre cei morţi!”
Se ridică să se arunce la picioarele Lui şi să I se închine, dar El dispăruse dinaintea lor. Ei privesc la locul care fusese ocupat de Acela al cărui corp cu puţin înainte zăcuse în mormânt şi îşi zic unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?”
Acum, având de transmis vestea aceasta mare, ei nu mai pot să stea pe loc şi să vorbească unul cu altul. Oboseala şi foamea dispar. Ei lasă mâncarea neatinsă şi, plini de bucurie, pornesc îndată din nou la drum, pe aceeaşi cărare pe care au venit, grăbindu-se să le povestească aceste lucruri ucenicilor din oraş. În unele părţi, drumul nu este sigur, dar ei se caţără prin locurile prăpăstioase, alunecând pe stâncile netede. Ei nu văd şi nu ştiu că sunt apăraţi de Acela care a mers pe drum împreună cu ei. Cu toiagul de drum în mână, merg înainte, dorind să păşească mai repede de cum îndrăznesc. Îşi pierd cărarea, dar o găsesc din nou. Câteodată alergând, câteodată împiedicându-se, ei merg înainte, avându-L pe Însoţitorul nevăzut mereu lângă ei, pe tot drumul.
Noaptea este întunecată, dar Soarele Neprihănirii luminează asupra lor. Inima lor tresaltă de bucurie. Li se pare că sunt într-o lume nouă. Hristos este un Mântuitor viu. Ei nu-L mai jelesc ca pe un om mort. Hristos a înviat! – repetă ei mereu şi mereu. Aceasta e solia pe care ei o aduc celor întristaţi. Trebuie să le povestească întâmplarea minunată de pe drumul către Emaus. Trebuie să le spună cine li S-a alăturat pe cale. Ei duc solia cea mai mare care s-a dat vreodată lumii, vestea bună de care depind speranțele neamului omenesc, atât pentru vremurile acestea, cât şi pentru veşnicie.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 83 – Pe drumul spre Emaus, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/hiAzoy3cjyFbk5mR9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 84 – „Pace vouă!”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Ajungând la Ierusalim, cei doi ucenici au intrat pe poarta de răsărit, care era deschisă în timpul sărbătorilor. Casele erau întunecoase şi tăcute, dar călătorii îşi făceau drum pe străzile strâmte, la lumina lunii care răsărea. Au mers în odaia de sus, unde Hristos petrecuse ceasurile ultimei seri, înainte de moartea Sa. Ei ştiau că aici îi vor găsi pe fraţii lor. Oricât era de târziu, ştiau că ucenicii nu vor dormi atâta vreme cât nu vor şti sigur ce s-a făcut cu trupul Domnului lor. Au găsit uşa de la odaie închisă cu multă grijă. Au bătut la uşă pentru a li se da drumul, dar n-au primit niciun răspuns. Tăcerea era deplină. Apoi au spus cine sunt. Uşa a fost deschisă cu multă băgare de seamă, ei au intrat şi, împreună cu ei, a intrat şi un Altul, nevăzut. Apoi uşa a fost din nou închisă cu grijă, de teama spionilor.
Călătorii i-au găsit pe toţi cuprinşi de o surprinzătoare înflăcărare. Glasul celor din încăpere a izbucnit în mulţumiri şi laude, zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Petru.” Apoi, cei doi călători, de-abia suflând de graba cu care veniseră, au povestit felul minunat în care li Se arătase Iisus. De-abia au isprăvit de povestit şi unii ziceau că nu pot crede pentru că ar fi prea frumos să fie adevărat, când, deodată, o altă Persoană li S-a înfăţişat. Toţi ochii erau aţintiţi asupra Străinului. Nimeni nu bătuse la uşă pentru a cere voie să intre. Nu se auzise niciun zgomot de paşi. Ucenicii erau surprinşi şi se întrebau cine-ar putea fi. Apoi au auzit un glas care nu era altul decât glasul Învăţătorului lor. Cuvinte clare şi distincte veneau din gura Lui: „Pace vouă!”
„Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: «Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.» (Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.)”
Ei au privit mâinile şi picioarele vătămate de piroanele nemiloase. Au recunoscut glasul Său, care nu se asemăna cu al nimănui pe care să-l fi auzit vreodată. „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: «Aveţi aici ceva de mâncare?» I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor.” „Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.” Credinţa şi bucuria au luat locul necredinţei şi, cu sentimente pe care niciun cuvânt nu ar fi fost în stare să le exprime, L-au recunoscut pe Mântuitorul lor înviat.
La naşterea lui Iisus, îngerul vestise: „Pace pe pământ, între oamenii plăcuți Lui.” Iar acum, la cea dintâi arătare în faţa ucenicilor după învierea Sa, Mântuitorul le-a spus cuvintele bine cunoscute: „Pace vouă!” Iisus este gata întotdeauna să aducă pace sufletelor împovărate de îndoieli şi temeri. El aşteaptă să deschidem uşa inimii înaintea Lui şi să zicem: „Rămâi cu noi!” El zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20).
Învierea lui Iisus era o preînchipuire a învierii de la sfârşit a tuturor celor care adorm în El. Înfăţişarea Mântuitorului înviat, felul Lui de a Se purta, felul Lui de a vorbi, toate acestea le erau familiare ucenicilor Săi. După cum Iisus a înviat dintre morţi, tot astfel trebuie să învie şi aceia care au adormit în El. Îi vom recunoaşte pe prietenii noştri tot aşa cum ucenicii L-au recunoscut pe Iisus. Poate că ei au fost deformaţi, au fost bolnavi sau desfiguraţi în viaţa aceasta trecătoare, totuşi învie într-o stare fizică desăvârşită şi o sănătate deplină; cu toate acestea, în trupul lor proslăvit, identitatea lor se va păstra în totalitate. Atunci vom cunoaşte chiar aşa cum suntem cunoscuţi (1 Corinteni 13:12). Pe feţele care vor reflecta lumina ce vine de la Iisus, noi vom recunoaşte trăsăturile celor iubiţi ai noştri.
La întâlnirea cu ucenicii, Iisus le-a adus aminte de cuvintele pe care li le spusese înainte de moartea Sa, anume că toate lucrurile care au fost scrise cu privire la El în legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmii trebuiau să se întâmple. „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învie a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.»”
Ucenicii au început să-şi dea seama de natura şi întinderea lucrării lor. Aveau să vestească lumii adevărurile minunate pe care li le încredinţase Hristos. Evenimentele vieţii Sale, moartea şi învierea Sa, profeţiile care arătau către aceste evenimente, sfinţenia Legii lui Dumnezeu, tainele planului de mântuire, puterea lui Iisus de a ierta păcatele – ei erau martori la toate acestea şi urmau să le aducă la cunoştinţa oamenilor. Ei trebuiau să vestească Evanghelia păcii şi a mântuirii prin pocăinţă şi prin puterea Mântuitorului.
„După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.»” Duhul Sfânt încă nu Se manifestase pe deplin, deoarece Hristos încă nu fusese proslăvit. Revărsarea mult mai bogată a Duhului Sfânt urma să aibă loc numai după înălţarea lui Hristos. Numai după primirea Lui ar fi fost în stare ucenicii să-şi îndeplinească însărcinarea de a vesti Evanghelia în lumea aceasta. Dar acum Duhul era dat cu un anumit scop. Înainte ca ucenicii să ajungă să-şi îndeplinească datoriile slujbelor pe care le aveau în biserică, Hristos a suflat peste ei Duhul Său. El le dădea una dintre cele mai sfinte îndatoriri şi dorea să scrie în inima lor gândul că fără Duhul Sfânt lucrarea aceasta nu putea să fie îndeplinită.
Duhul Sfânt este adierea vieţii spirituale în suflet. Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos. Pe cel care-L primeşte, îl umple cu însuşirile lui Hristos. Numai aceia care sunt învăţaţi în felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucură de lucrarea lăuntrică a Duhului şi în a căror viaţă se descoperă viaţa lui Hristos urmează să stea ca reprezentanţi între oameni, pentru a sluji în folosul bisericii.
„Celor ce le veţi ierta păcatele”, a zis Hristos, „vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.” Astfel, Hristos nu îi dă voie nimănui să-i judece pe alţii. În Predica de pe Munte, El a interzis acest lucru.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Acesta este dreptul lui Dumnezeu. Dar asupra bisericii, ca organizaţie, El pune o răspundere cu privire la membrii ei. Faţă de cei care cad în păcat biserica are datoria să-i avertizeze, să-i înveţe şi, dacă e cu putinţă, să-i îndrepte. „Mustră, ceartă, îndeamnă”, zice Domnul, „cu toată blândeţea şi învăţătura” (2 Timotei 4:2). Tratează cu credincioşie relele făptuite. Avertizează orice suflet care se află în pericol. Nu lăsa pe nimeni să se înşele singur. Spune păcatului pe nume. Arată ce a zis Dumnezeu cu privire la minciună, călcarea Sabatului, furt, idolatrie şi orice alt rău. „Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:21). Dacă ei stăruie în păcat, judecata pe care biserica o rosteşte din Cuvântul lui Dumnezeu se rosteşte asupra lor în cer. Dacă aleg să păcătuiască, se despart de Hristos; biserica trebuie să arate că nu aprobă faptele lor, căci altfel ea însăşi aduce ocară asupra Domnului ei. Ea trebuie să spună despre păcat exact ce spune Dumnezeu despre el. Ea trebuie să se poarte cu păcatul aşa cum a dat Dumnezeu îndrumări şi acţiunea ei este întărită în cer. Cine dispreţuieşte autoritatea bisericii dispreţuieşte însăşi autoritatea lui Hristos.
Dar tabloul are şi o parte mai luminoasă. „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate.” Gândul acesta să fie păstrat întotdeauna viu în mintea noastră. Lucrând pentru cei greşiţi, toate privirile să se îndrepte spre Hristos. Cu duioşie, păstorii să îngrijească de turma păşunii Domnului. Să le vorbească celor rătăciţi despre mila iertătoare a Mântuitorului. Să-l încurajeze pe păcătos să se pocăiască şi să creadă în Acela care poate să ierte. Să declare, pe temeiul autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Toţi cei care se pocăiesc au următoarea făgăduinţă: „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre; şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7:19).
Pocăinţa păcătosului să fie primită cu o inimă plină de îndurare de către biserică. Cel care se pocăieşte să fie scos din întunericul necredinţei la lumina credinţei şi neprihănirii. Mâna lui tremurândă să fie pusă în mâna iubitoare a lui Iisus. O astfel de iertare este întărită în cer.
Numai în felul acesta poate biserica să elibereze de păcat pe un păcătos. Iertarea de păcate se câştigă numai prin meritele lui Hristos. Puterea de a elibera sufletul de vinovăţie nu îi este încredinţată niciunui om şi niciunei grupări de oameni. Hristos i-a însărcinat pe ucenicii Săi să predice iertarea de păcate în numele Lui, la toate popoarele, dar ei n-au fost împuterniciţi să îndepărteze nicio pată a păcatului. Numele lui Iisus este singurul nume dat oamenilor sub cer în care trebuie să fim mântuiţi (Faptele apostolilor 4:12).
Când Iisus i-a întâlnit prima dată pe ucenicii Săi în odaia de sus, Toma nu era cu ei. El a auzit cum ceilalţi povesteau lucrurile acestea şi a primit destule dovezi că Iisus înviase, dar întunericul şi necredinţa îi umpluseră inima. Cu cât îi auzea pe ucenici povestind mai mult despre descoperirile minunate ale Mântuitorului înviat, cu atât el se adâncea într-o şi mai grozavă disperare. Dacă Iisus a înviat cu adevărat dintre morţi, nu mai putea să fie nicio speranță cu privire la o reală împărăţie pământească. Afară de aceasta, vanitatea lui era rănită când se gândea că Învăţătorul li Se arătase tuturor ucenicilor, numai lui nu. Era hotărât să nu creadă şi, timp de o săptămână întreagă, s-a frământat, iar nefericirea lui i se părea cu atât mai întunecată cu cât vedea nădejdea şi credinţa fraţilor lui.
În decursul acestor zile, el a zis de mai multe ori: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” El nu voia să vadă prin ochii fraţilor săi sau să exercite credinţa care se întemeia pe mărturia lor. El Îl iubea cu ardoare pe Domnul său, dar îngăduise geloziei şi necredinţei să pună stăpânire pe mintea şi inima lui.
Câţiva ucenici au făcut din cunoscuta odaie de sus locuinţa lor pentru un timp, şi seara toţi se întâlneau acolo, în afară de Toma. Într-o seară, Toma s-a hotărât să meargă şi el acolo, pentru a se întâlni cu toți ceilalţi. În ciuda necredinţei lui, avea o slabă nădejde că vestea cea bună era adevărată. În timp ce luau masa de seară, ucenicii vorbeau despre dovezile pe care Hristos li le dăduse din profeţie. „Pe când erau uşile încuiate, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis «Pace vouă!»”
Întorcându-Se către Toma, i-a zis: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.” Cuvintele acestea dovedeau că El cunoştea gândurile şi cuvintele lui Toma. Ucenicul îndoielnic ştia că niciunul dintre prietenii săi nu Îl văzuse pe Iisus timp de o săptămână. Ei n-ar fi putut să-I spună despre necredinţa lui Toma. L-a recunoscut în Cel care stătea în faţa sa pe Domnul său. Nu-i mai trebuiau alte dovezi. Cu inima tresăltând de bucurie, el s-a aruncat la picioarele lui Iisus, strigând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Iisus a primit recunoaşterea lui, dar, cu duioşie, i-a mustrat necredinţa: „Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.” Credinţa lui Toma ar fi fost mult mai plăcută Domnului dacă el ar fi fost gata să creadă bazându-se pe mărturisirea fraţilor lui. Dacă în zilele noastre lumea ar urma exemplul lui Toma, nimănui credinţa aceasta nu i-ar fi spre mântuire, deoarece toţi cei care Îl primesc pe Hristos trebuie să facă lucrul acesta pe temeiul mărturisirii altora.
Mulţi dintre cei îndoielnici se scuză zicând că, dacă ar avea dovada pe care a avut-o Toma de la prietenii lui, ar crede. Nu-şi dau seama că au nu numai dovada aceea, ci mult mai mult. Mulţi dintre aceia care, la fel ca Toma, aşteaptă să fie dată la o parte orice pricină de îndoială nu vor ajunge niciodată la aşa ceva. Încetul cu încetul, ei se întăresc în necredinţa lor. Aceia care caută să privească partea întunecată, să cârtească şi să se plângă nu ştiu ce fac. Ei seamănă sămânţa îndoielii şi vor avea de adunat roadele îndoielii. În vremuri când credinţa şi încrederea vor fi indispensabile, mulţi vor vedea că sunt lipsiţi de puterea de a nădăjdui şi a crede.
În felul în care l-a tratat pe Toma, Iisus le-a dat urmaşilor Lui o învăţătură. Exemplul Lui ne arată cum trebuie să-i tratăm pe aceia a căror credinţă este slabă şi care scot mereu în evidenţă îndoielile lor. Iisus nu l-a copleşit pe Toma cu mustrări, nici nu S-a luat la ceartă cu el. El S-a descoperit celui îndoielnic. Toma fusese destul de nechibzuit când şi-a impus condiţiile pentru a crede, dar Iisus, în generoasa Lui iubire şi consideraţie, a sfărâmat toate barierele. Rareori poate necredinţa să fie biruită prin discuţii contradictorii. Ea îmbracă mai degrabă forma unei autoapărări, găsind întotdeauna sprijin şi noi scuze. Dar faceţi ca Iisus, în iubirea şi îndurarea Lui, să fie descoperit ca Mântuitor răstignit și, din multe guri, în vremuri potrivnice, se va auzi recunoaşterea dată de Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”