Ai terminat de citit capitolul 84 – „Pace vouă!”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/JqLdDZAfNo7hEWPQ9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 85 – Din nou la mare.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Iisus spusese că vrea să-i întâlnească pe ucenicii Săi în Galileea şi, îndată ce a trecut Paştele, ei şi-au îndreptat paşii într-acolo. Lipsa lor de la Ierusalim în timpul sărbătorilor ar fi fost socotită drept indiferenţă şi rătăcire, de aceea au rămas până la sfârşitul lor, dar, odată trecute sărbătorile, s-au întors bucuroşi acasă pentru a-L întâlni pe Mântuitorul, aşa cum le spusese El.
Şapte dintre ucenicii Lui erau în grup, îmbrăcaţi în hainele umile de pescari; erau săraci în ce priveşte bunurile lumii acesteia, dar bogaţi în cunoaşterea şi trăirea adevărului, lucru care înaintea Cerului le dădea locul cel mai de frunte ca învăţători. Nu fuseseră elevi în şcolile profeţilor, dar timp de trei ani fuseseră învăţaţi de cel mai de seamă Educator pe care lumea L-a cunoscut vreodată. Sub îndrumările Lui, deveniseră nobili, inteligenţi, cultivaţi, ajungând unelte prin care oamenii puteau să fie îndrumaţi în cunoaşterea adevărului.
Cea mai mare parte a lucrării lui Hristos fusese săvârşită aproape de Marea Galileei. Îndată ce ucenicii s-au adunat într-un loc unde să nu fie tulburaţi, s-au găsit înconjuraţi de amintiri despre Iisus şi lucrările Lui cele mai mari. Pe marea aceasta, pe când inima lor era cuprinsă de spaimă, iar furtuna aprigă se năpustea asupra lor ca să-i nimicească, Iisus a mers pe valuri pentru a-i scăpa. Tot aici, furtuna a fost liniştită prin cuvintele Lui. Se putea vedea ţărmul unde peste zece mii de oameni fuseseră hrăniţi din câteva pâinici şi câţiva peşti. Nu departe era cetatea Capernaum, locul unde se făcuseră atâtea minuni. Pe când ucenicii priveau la toate acestea, mintea lor era plină de cuvintele şi faptele Mântuitorului lor.
Seara era plăcută şi Petru, care încă era atras de corăbii şi de pescuit, le-a propus să meargă pe mare şi să arunce mrejele. Toţi au fost de acord, aveau nevoie de hrană şi de îmbrăcăminte, pe care munca unei nopţi cu izbândă la pescuit li le-ar fi adus. Aşadar, au plecat cu corabia, dar n-au prins nimic. Au muncit toată noaptea, dar fără niciun spor. În timpul orelor obositoare, vorbeau despre Domnul lor, care le lipsea, şi îşi aminteau de lucrările minunate la care ei fuseseră martori, în lucrarea Lui de lângă mare. Se întrebau ce va fi cu ei în viitor şi se întristau când se gândeau la ceea ce-i aştepta.
În tot timpul acesta, un Supraveghetor singuratic, dar nevăzut, i-a urmărit de pe ţărm. În cele din urmă, când s-au revărsat zorile, barca era la mică depărtare de ţărm şi ucenicii au văzut stând pe mal un Străin care i-a oprit cu întrebarea: „Copii, aveţi ceva de mâncare?” Când ei au răspuns: „Nu”, El le-a zis: „«Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei şi veţi găsi.» Au aruncat-o deci, şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor.”
Ioan L-a recunoscut pe Străin şi i-a spus lui Petru: „Este Domnul!” Petru era atât de încântat şi de bucuros, încât, în nerăbdarea lui, s-a aruncat în apă şi curând a ajuns lângă Învăţătorul său. Ceilalţi ucenici au venit cu barca, trăgând plasa cu peşti după ei. „Când au coborât pe ţărm, au văzut acolo jăratic de cărbuni, peşte pus deasupra şi pâine.”
Ei erau prea încântaţi ca să mai întrebe de unde erau focul şi mâncarea. „Iisus le-a zis: «Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.»” Petru a dat fuga după plasa pe care o lăsase şi i-a ajutat pe fraţii săi să o tragă la ţărm. După ce s-a terminat lucrul şi s-au făcut pregătirile, Iisus i-a chemat pe ucenici să vină şi să mănânce. El a frânt hrana şi a împărţit-o între ei şi a fost cunoscut şi recunoscut de toţi cei şapte. Acum le-a revenit în minte minunea cu hrănirea celor cinci mii pe coasta muntelui, dar o temere misterioasă i-a cuprins şi priveau în tăcere la Mântuitorul înviat.
Le-a revenit cu putere în minte întâmplarea de lângă mare, atunci când Hristos îi chemase să-L urmeze. Şi-au amintit cum, la porunca Lui, se avântaseră spre larg şi aruncaseră plasa şi cum năvoadele erau atât de pline, încât erau gata să se rupă. După aceea, Iisus îi chemase să lase corabia lor de pescari şi le făgăduise că-i va face pescari de oameni. El făcuse din nou aceeaşi minune tocmai ca să le readucă în minte întâmplarea aceea şi să adâncească impresia ei. Faptul acesta era o înnoire a însărcinării date ucenicilor. Ea arăta că moartea Învăţătorului lor nu le-a micşorat datoria de a face lucrarea pe care le-o încredinţase. Cu toate că urmau să fie lipsiţi de tovărăşia Lui personală şi de mijloacele pe care le câştigaseră prin ocupaţia lor de mai înainte, Mântuitorul înviat urma să aibă şi mai departe grijă de ei. În timp ce vor face lucrarea Sa, El Se va îngriji de cele necesare. Iisus avea un anumit scop când i-a îndemnat să arunce plasa în partea dreaptă a bărcii. Pe partea aceasta stătea El pe ţărm. Aceasta era partea credinţei. Dacă lucrau în legătură cu El – unind puterea Lui divină cu străduinţele lor omeneşti –, nu se putea să nu aibă succes.
Hristos trebuia să mai dea o lecţie care îl privea în mod deosebit pe Petru. Tăgăduirea Domnului său fusese în contrast ruşinos cu pretinsa credincioşie de mai înainte a lui Petru. El Îl dezonorase pe Hristos şi atrăsese asupra sa neîncrederea fraţilor săi. Ei se gândeau că nu i se va mai îngădui să ocupe locul pe care îl avusese înainte între ei şi el însuşi îşi dădea seama că nu mai inspira niciun fel de încredere. Înainte de a fi chemat să îşi reia lucrarea apostolică, trebuia să dea dovadă de pocăinţă înaintea lor. Fără această dovadă, deşi se pocăise, păcatul lui ar fi putut să-i nimicească influenţa ca serv al lui Hristos. Mântuitorul i-a dat ocazia să câştige încrederea fraţilor săi şi, pe cât posibil, să îndepărteze ocara pe care o adusese asupra Evangheliei.
Aici se dă o învăţătură pentru toţi urmaşii lui Hristos. Evanghelia nu face niciun compromis cu răul. Ea nu poate să scuze păcatul. Păcatele ascunse trebuie să fie mărturisite în ascuns înaintea lui Dumnezeu, dar, în ce priveşte păcatele făţişe, trebuie să se facă mărturisire pe faţă. Ocara păcatelor ucenicilor este aruncată asupra lui Hristos. Ele îl fac pe Satana să tresalte, iar sufletele îndoielnice să se poticnească. Dând dovadă de pocăinţă, ucenicul, pe cât îi stă în putinţă, trebuie să îndepărteze această ocară.
Pe când Hristos şi ucenicii mâncau împreună la marginea mării, Mântuitorul i-a pus lui Petru întrebarea: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti mai mult decât aceştia?”, referindu-Se la fraţii lui. Petru spusese odată: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire” (Matei 26:33). Dar acum, el se preţuia mai aproape de adevăr. „Da, Doamne”, zise el, „ştii că Te iubesc.” Nu se vede aici nicio susţinere înflăcărată că iubirea lui este mai mare decât a fraţilor lui. El nu îşi exprimă părerea în ce priveşte devoţiunea sa. El face apel la Acela care poate să citească toate gândurile inimii, să judece sinceritatea lui – „Tu ştii că Te iubesc”. Iisus i-a zis iarăşi: „Paşte mieluşeii Mei.”
Iisus l-a încercat din nou pe Petru, repetând cuvintele de mai înainte: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” De data aceasta, El nu l-a mai întrebat pe Petru dacă Îl iubeşte mai mult decât fraţii lui. Şi cel de-al doilea răspuns a fost ca şi cel dintâi, lipsit de orice asigurări lăudăroase: „Da, Doamne, ştii că Te iubesc.” Iisus i-a zis iarăşi: „Paşte oiţele Mele.” Mântuitorul a pus din nou întrebarea cercetătoare: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat; el gândea că Iisus Se îndoieşte de iubirea lui. El ştia că Îl făcuse pe Domnul să nu mai aibă încredere în el şi, cu inima îndurerată, a spus: „Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.” Iisus i-a zis iarăşi: „Paşte oile Mele!”
De trei ori Petru Îl tăgăduise pe faţă pe Domnul său şi de trei ori Hristos a obţinut de la el asigurarea iubirii şi a credincioşiei lui, îndreptând întrebarea aceea hotărâtă ca pe o săgeată înfocată către inima lui rănită. Înaintea ucenicilor Săi, Iisus descoperise adâncimea pocăinţei lui Petru şi dovedise cât de umil era acum ucenicul încrezut de altădată.