Acesta este dreptul lui Dumnezeu. Dar asupra bisericii, ca organizaţie, El pune o răspundere cu privire la membrii ei. Faţă de cei care cad în păcat biserica are datoria să-i avertizeze, să-i înveţe şi, dacă e cu putinţă, să-i îndrepte. „Mustră, ceartă, îndeamnă”, zice Domnul, „cu toată blândeţea şi învăţătura” (2 Timotei 4:2). Tratează cu credincioşie relele făptuite. Avertizează orice suflet care se află în pericol. Nu lăsa pe nimeni să se înşele singur. Spune păcatului pe nume. Arată ce a zis Dumnezeu cu privire la minciună, călcarea Sabatului, furt, idolatrie şi orice alt rău. „Cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:21). Dacă ei stăruie în păcat, judecata pe care biserica o rosteşte din Cuvântul lui Dumnezeu se rosteşte asupra lor în cer. Dacă aleg să păcătuiască, se despart de Hristos; biserica trebuie să arate că nu aprobă faptele lor, căci altfel ea însăşi aduce ocară asupra Domnului ei. Ea trebuie să spună despre păcat exact ce spune Dumnezeu despre el. Ea trebuie să se poarte cu păcatul aşa cum a dat Dumnezeu îndrumări şi acţiunea ei este întărită în cer. Cine dispreţuieşte autoritatea bisericii dispreţuieşte însăşi autoritatea lui Hristos.
Dar tabloul are şi o parte mai luminoasă. „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate.” Gândul acesta să fie păstrat întotdeauna viu în mintea noastră. Lucrând pentru cei greşiţi, toate privirile să se îndrepte spre Hristos. Cu duioşie, păstorii să îngrijească de turma păşunii Domnului. Să le vorbească celor rătăciţi despre mila iertătoare a Mântuitorului. Să-l încurajeze pe păcătos să se pocăiască şi să creadă în Acela care poate să ierte. Să declare, pe temeiul autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Toţi cei care se pocăiesc au următoarea făgăduinţă: „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre; şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7:19).
Pocăinţa păcătosului să fie primită cu o inimă plină de îndurare de către biserică. Cel care se pocăieşte să fie scos din întunericul necredinţei la lumina credinţei şi neprihănirii. Mâna lui tremurândă să fie pusă în mâna iubitoare a lui Iisus. O astfel de iertare este întărită în cer.
Numai în felul acesta poate biserica să elibereze de păcat pe un păcătos. Iertarea de păcate se câştigă numai prin meritele lui Hristos. Puterea de a elibera sufletul de vinovăţie nu îi este încredinţată niciunui om şi niciunei grupări de oameni. Hristos i-a însărcinat pe ucenicii Săi să predice iertarea de păcate în numele Lui, la toate popoarele, dar ei n-au fost împuterniciţi să îndepărteze nicio pată a păcatului. Numele lui Iisus este singurul nume dat oamenilor sub cer în care trebuie să fim mântuiţi (Faptele apostolilor 4:12).
Când Iisus i-a întâlnit prima dată pe ucenicii Săi în odaia de sus, Toma nu era cu ei. El a auzit cum ceilalţi povesteau lucrurile acestea şi a primit destule dovezi că Iisus înviase, dar întunericul şi necredinţa îi umpluseră inima. Cu cât îi auzea pe ucenici povestind mai mult despre descoperirile minunate ale Mântuitorului înviat, cu atât el se adâncea într-o şi mai grozavă disperare. Dacă Iisus a înviat cu adevărat dintre morţi, nu mai putea să fie nicio speranță cu privire la o reală împărăţie pământească. Afară de aceasta, vanitatea lui era rănită când se gândea că Învăţătorul li Se arătase tuturor ucenicilor, numai lui nu. Era hotărât să nu creadă şi, timp de o săptămână întreagă, s-a frământat, iar nefericirea lui i se părea cu atât mai întunecată cu cât vedea nădejdea şi credinţa fraţilor lui.
În decursul acestor zile, el a zis de mai multe ori: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” El nu voia să vadă prin ochii fraţilor săi sau să exercite credinţa care se întemeia pe mărturia lor. El Îl iubea cu ardoare pe Domnul său, dar îngăduise geloziei şi necredinţei să pună stăpânire pe mintea şi inima lui.
Câţiva ucenici au făcut din cunoscuta odaie de sus locuinţa lor pentru un timp, şi seara toţi se întâlneau acolo, în afară de Toma. Într-o seară, Toma s-a hotărât să meargă şi el acolo, pentru a se întâlni cu toți ceilalţi. În ciuda necredinţei lui, avea o slabă nădejde că vestea cea bună era adevărată. În timp ce luau masa de seară, ucenicii vorbeau despre dovezile pe care Hristos li le dăduse din profeţie. „Pe când erau uşile încuiate, a venit Iisus, a stat în mijloc şi le-a zis «Pace vouă!»”
Întorcându-Se către Toma, i-a zis: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.” Cuvintele acestea dovedeau că El cunoştea gândurile şi cuvintele lui Toma. Ucenicul îndoielnic ştia că niciunul dintre prietenii săi nu Îl văzuse pe Iisus timp de o săptămână. Ei n-ar fi putut să-I spună despre necredinţa lui Toma. L-a recunoscut în Cel care stătea în faţa sa pe Domnul său. Nu-i mai trebuiau alte dovezi. Cu inima tresăltând de bucurie, el s-a aruncat la picioarele lui Iisus, strigând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Iisus a primit recunoaşterea lui, dar, cu duioşie, i-a mustrat necredinţa: „Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.” Credinţa lui Toma ar fi fost mult mai plăcută Domnului dacă el ar fi fost gata să creadă bazându-se pe mărturisirea fraţilor lui. Dacă în zilele noastre lumea ar urma exemplul lui Toma, nimănui credinţa aceasta nu i-ar fi spre mântuire, deoarece toţi cei care Îl primesc pe Hristos trebuie să facă lucrul acesta pe temeiul mărturisirii altora.
Mulţi dintre cei îndoielnici se scuză zicând că, dacă ar avea dovada pe care a avut-o Toma de la prietenii lui, ar crede. Nu-şi dau seama că au nu numai dovada aceea, ci mult mai mult. Mulţi dintre aceia care, la fel ca Toma, aşteaptă să fie dată la o parte orice pricină de îndoială nu vor ajunge niciodată la aşa ceva. Încetul cu încetul, ei se întăresc în necredinţa lor. Aceia care caută să privească partea întunecată, să cârtească şi să se plângă nu ştiu ce fac. Ei seamănă sămânţa îndoielii şi vor avea de adunat roadele îndoielii. În vremuri când credinţa şi încrederea vor fi indispensabile, mulţi vor vedea că sunt lipsiţi de puterea de a nădăjdui şi a crede.
În felul în care l-a tratat pe Toma, Iisus le-a dat urmaşilor Lui o învăţătură. Exemplul Lui ne arată cum trebuie să-i tratăm pe aceia a căror credinţă este slabă şi care scot mereu în evidenţă îndoielile lor. Iisus nu l-a copleşit pe Toma cu mustrări, nici nu S-a luat la ceartă cu el. El S-a descoperit celui îndoielnic. Toma fusese destul de nechibzuit când şi-a impus condiţiile pentru a crede, dar Iisus, în generoasa Lui iubire şi consideraţie, a sfărâmat toate barierele. Rareori poate necredinţa să fie biruită prin discuţii contradictorii. Ea îmbracă mai degrabă forma unei autoapărări, găsind întotdeauna sprijin şi noi scuze. Dar faceţi ca Iisus, în iubirea şi îndurarea Lui, să fie descoperit ca Mântuitor răstignit și, din multe guri, în vremuri potrivnice, se va auzi recunoaşterea dată de Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”