Ai terminat de citit capitolul 83 – Pe drumul spre Emaus, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/hiAzoy3cjyFbk5mR9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 84 – „Pace vouă!”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Ajungând la Ierusalim, cei doi ucenici au intrat pe poarta de răsărit, care era deschisă în timpul sărbătorilor. Casele erau întunecoase şi tăcute, dar călătorii îşi făceau drum pe străzile strâmte, la lumina lunii care răsărea. Au mers în odaia de sus, unde Hristos petrecuse ceasurile ultimei seri, înainte de moartea Sa. Ei ştiau că aici îi vor găsi pe fraţii lor. Oricât era de târziu, ştiau că ucenicii nu vor dormi atâta vreme cât nu vor şti sigur ce s-a făcut cu trupul Domnului lor. Au găsit uşa de la odaie închisă cu multă grijă. Au bătut la uşă pentru a li se da drumul, dar n-au primit niciun răspuns. Tăcerea era deplină. Apoi au spus cine sunt. Uşa a fost deschisă cu multă băgare de seamă, ei au intrat şi, împreună cu ei, a intrat şi un Altul, nevăzut. Apoi uşa a fost din nou închisă cu grijă, de teama spionilor.
Călătorii i-au găsit pe toţi cuprinşi de o surprinzătoare înflăcărare. Glasul celor din încăpere a izbucnit în mulţumiri şi laude, zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Petru.” Apoi, cei doi călători, de-abia suflând de graba cu care veniseră, au povestit felul minunat în care li Se arătase Iisus. De-abia au isprăvit de povestit şi unii ziceau că nu pot crede pentru că ar fi prea frumos să fie adevărat, când, deodată, o altă Persoană li S-a înfăţişat. Toţi ochii erau aţintiţi asupra Străinului. Nimeni nu bătuse la uşă pentru a cere voie să intre. Nu se auzise niciun zgomot de paşi. Ucenicii erau surprinşi şi se întrebau cine-ar putea fi. Apoi au auzit un glas care nu era altul decât glasul Învăţătorului lor. Cuvinte clare şi distincte veneau din gura Lui: „Pace vouă!”
„Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: «Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh nu are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.» (Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale.)”
Ei au privit mâinile şi picioarele vătămate de piroanele nemiloase. Au recunoscut glasul Său, care nu se asemăna cu al nimănui pe care să-l fi auzit vreodată. „Fiindcă ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, El le-a zis: «Aveţi aici ceva de mâncare?» I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El le-a luat şi a mâncat înaintea lor.” „Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.” Credinţa şi bucuria au luat locul necredinţei şi, cu sentimente pe care niciun cuvânt nu ar fi fost în stare să le exprime, L-au recunoscut pe Mântuitorul lor înviat.
La naşterea lui Iisus, îngerul vestise: „Pace pe pământ, între oamenii plăcuți Lui.” Iar acum, la cea dintâi arătare în faţa ucenicilor după învierea Sa, Mântuitorul le-a spus cuvintele bine cunoscute: „Pace vouă!” Iisus este gata întotdeauna să aducă pace sufletelor împovărate de îndoieli şi temeri. El aşteaptă să deschidem uşa inimii înaintea Lui şi să zicem: „Rămâi cu noi!” El zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20).
Învierea lui Iisus era o preînchipuire a învierii de la sfârşit a tuturor celor care adorm în El. Înfăţişarea Mântuitorului înviat, felul Lui de a Se purta, felul Lui de a vorbi, toate acestea le erau familiare ucenicilor Săi. După cum Iisus a înviat dintre morţi, tot astfel trebuie să învie şi aceia care au adormit în El. Îi vom recunoaşte pe prietenii noştri tot aşa cum ucenicii L-au recunoscut pe Iisus. Poate că ei au fost deformaţi, au fost bolnavi sau desfiguraţi în viaţa aceasta trecătoare, totuşi învie într-o stare fizică desăvârşită şi o sănătate deplină; cu toate acestea, în trupul lor proslăvit, identitatea lor se va păstra în totalitate. Atunci vom cunoaşte chiar aşa cum suntem cunoscuţi (1 Corinteni 13:12). Pe feţele care vor reflecta lumina ce vine de la Iisus, noi vom recunoaşte trăsăturile celor iubiţi ai noştri.
La întâlnirea cu ucenicii, Iisus le-a adus aminte de cuvintele pe care li le spusese înainte de moartea Sa, anume că toate lucrurile care au fost scrise cu privire la El în legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmii trebuiau să se întâmple. „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învie a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.»”
Ucenicii au început să-şi dea seama de natura şi întinderea lucrării lor. Aveau să vestească lumii adevărurile minunate pe care li le încredinţase Hristos. Evenimentele vieţii Sale, moartea şi învierea Sa, profeţiile care arătau către aceste evenimente, sfinţenia Legii lui Dumnezeu, tainele planului de mântuire, puterea lui Iisus de a ierta păcatele – ei erau martori la toate acestea şi urmau să le aducă la cunoştinţa oamenilor. Ei trebuiau să vestească Evanghelia păcii şi a mântuirii prin pocăinţă şi prin puterea Mântuitorului.
„După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.»” Duhul Sfânt încă nu Se manifestase pe deplin, deoarece Hristos încă nu fusese proslăvit. Revărsarea mult mai bogată a Duhului Sfânt urma să aibă loc numai după înălţarea lui Hristos. Numai după primirea Lui ar fi fost în stare ucenicii să-şi îndeplinească însărcinarea de a vesti Evanghelia în lumea aceasta. Dar acum Duhul era dat cu un anumit scop. Înainte ca ucenicii să ajungă să-şi îndeplinească datoriile slujbelor pe care le aveau în biserică, Hristos a suflat peste ei Duhul Său. El le dădea una dintre cele mai sfinte îndatoriri şi dorea să scrie în inima lor gândul că fără Duhul Sfânt lucrarea aceasta nu putea să fie îndeplinită.
Duhul Sfânt este adierea vieţii spirituale în suflet. Împărtăşirea Duhului este împărtăşirea vieţii lui Hristos. Pe cel care-L primeşte, îl umple cu însuşirile lui Hristos. Numai aceia care sunt învăţaţi în felul acesta de Dumnezeu, aceia care se bucură de lucrarea lăuntrică a Duhului şi în a căror viaţă se descoperă viaţa lui Hristos urmează să stea ca reprezentanţi între oameni, pentru a sluji în folosul bisericii.
„Celor ce le veţi ierta păcatele”, a zis Hristos, „vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.” Astfel, Hristos nu îi dă voie nimănui să-i judece pe alţii. În Predica de pe Munte, El a interzis acest lucru.