Din fire, Petru era pornit şi înflăcărat şi Satana se folosise de aceste trăsături ale lui, pentru a-l doborî. Chiar înainte ca Petru să cadă, Iisus îi spusese: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:31,32). Acel timp venise şi schimbarea lui Petru era evidentă. Întrebările cercetătoare şi precise ale Domnului nu primiseră un răspuns înflăcărat şi înfumurat, iar datorită umilinţei şi pocăinţei lui, Petru era mai bine pregătit decât înainte să lucreze ca păstor al turmei.
Prima lucrare pe care Hristos i-a încredinţat-o lui Petru, după ce l-a reaşezat în slujbă, era aceea de a paşte mieluşeii. Aceasta era o lucrare în care Petru avea prea puţină experienţă. Era nevoie de multă grijă şi bunătate, multă răbdare şi stăruinţă. Petru era chemat să se îngrijească de cei tineri în credinţă, să-i înveţe pe cei neştiutori, să le deschidă Scripturile şi să-i înveţe cum să fie de folos în slujba lui Hristos. Până acum, Petru nu fusese pregătit să facă lucrul acesta, nici să-i înţeleagă însemnătatea. Dar tocmai aceasta era lucrarea pe care îl chema acum Iisus să o îndeplinească. Suferinţele prin care trecuse şi pocăinţa îl pregătiseră pentru aceasta.
Înainte de cădere, Petru vorbea întotdeauna necugetat, pripit. Era întotdeauna gata să-i corecteze pe alţii, să-şi spună părerea, fără să înţeleagă el însuşi despre ce este vorba sau ce trebuia să spună. Dar Petru cel pocăit era altfel. Şi-a păstrat râvna de pe vremuri, dar harul lui Hristos i-a călăuzit zelul. Nu mai era nici pripit, nici încrezut, nici îngâmfat, ci liniştit, stăpân pe sine, gata să se lase învăţat. Astfel, el putea să pască atât mieluşeii, cât şi oile turmei lui Hristos.
Modul în care Mântuitorul lucrase cu Petru avea o învăţătură atât pentru el, cât şi pentru fraţii lui. Îi învăţa că trebuie să-l întâmpine pe cel greşit cu răbdare, simpatie şi iubire iertătoare. Cu toate că Petru Îl tăgăduise pe Domnul său, iubirea pe care Iisus i-o purta nu se stinsese. Tot o astfel de iubire trebuie să simtă şi păstorul pentru oile şi pentru mieii încredinţaţi îngrijirii lui. Amintindu-şi de slăbiciunea şi greşeala lui, Petru trebuia să se poarte tot aşa de blând cu turma sa cum Se purtase şi Hristos cu el.
Întrebarea pe care Hristos i-a pus-o lui Petru era plină de însemnătate. El a amintit numai o condiţie pentru a fi ucenic sau pentru a sluji. „Mă iubeşti?” a zis El. Aceasta este însuşirea cea mai de seamă. Petru ar fi putut să aibă oricare altă însuşire, dar, fără iubirea pentru Hristos, el nu putea să fie un păstor credincios peste turma Domnului. Cunoştinţele, bunăvoinţa, elocvenţa, recunoştinţa şi râvna sunt toate mijloace pentru a face o lucrare bună, dar, fără a avea în inimă iubirea lui Iisus, lucrarea unui slujitor al lui Hristos este numai o înfrângere.
Iisus a mers numai cu Petru, pentru că avea să-i spună anumite lucruri doar lui. Înainte de moartea Sa, Iisus îi spusese: „Tu nu poţi veni acum după Mine, dar unde Mă duc Eu, vei veni mai târziu.” La aceasta, Petru a răspuns: „Doamne, de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine” (Ioan 13:36,37). Când a zis lucrurile acestea, el nu ştia pe unde vor merge picioarele lui Hristos. Petru fusese înfrânt când venise încercarea, dar acum urma să i se dea un nou prilej să-şi dovedească iubirea faţă de Hristos. Hristos i-a descoperit viitorul, ca să poată fi întărit când va veni încercarea cea din urmă a credinţei. El i-a spus că, după ce va trăi o viaţă folositoare, când vârsta îi va slăbi puterile, Îl va urma cu adevărat pe Domnul său. Iisus i-a zis: „«Atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai, dar, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi.» A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu.”
În felul acesta, Iisus i-a făcut cunoscut lui Petru cum urma să moară; chiar îi precizase că va întinde mâinile pe cruce. Apoi îl invită din nou pe ucenicul Său: „Vino după Mine!” Petru n-a fost descurajat de această descoperire. Era gata să sufere orice fel de moarte pentru Domnul său.
Până acum, Petru Îl cunoscuse pe Iisus cel arătat în trup aşa cum mulţi Îl cunosc astăzi, dar nu trebuia să se limiteze doar la cunoașterea în trup. El Îl cunoscuse doar prin legăturile pe care le avusese cu El în cele pământeşti. Îl iubise ca Om, ca pe un Învăţător trimis de cer. Acum Îl iubea ca Dumnezeu. Învăţase că, pentru el, Hristos era totul în tot. Acum era gata să ia parte la misiunea Domnului plină de sacrificiu. Când, în cele din urmă, a fost dus la cruce, el a cerut să fie răstignit cu capul în jos. Socotea că este prea mare cinstea să sufere la fel ca Domnul lui.
Cuvintele adresate lui Petru: „Vino după Mine” erau pline de învăţătură. Învăţătura aceasta era dată nu numai cu privire la moarte, ci şi cu privire la orice pas făcut în viaţă. Până atunci, Petru fusese înclinat să lucreze independent. Încercase să facă planuri pentru lucrarea lui Dumnezeu, în loc să aştepte să urmeze planul lui Dumnezeu. Dar nu putea să câştige nimic luând-o la fugă înaintea Domnului. Iisus l-a îndemnat: „Vino după Mine! Nu alerga înaintea Mea. Aşa nu vei da singur piept cu oştile lui Satana. Lasă-Mă să merg Eu înaintea ta şi nu vei fi înfrânt de vrăjmaş.”
Pe când Petru mergea alături de Iisus, l-a văzut pe Ioan că îi urmează. A vrut atunci să cunoască viitorul acestuia şi „a zis lui Iisus: «Doamne, dar cu acesta ce va fi?» Iisus i-a răspuns: «Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!»” Petru ar fi trebuit să se gândească la un lucru, şi anume că Domnul i-ar fi descoperit tot ce i-ar fi fost lui de folos să ştie. Datoria fiecăruia este de a-L urma pe Hristos, fără să se îngrijoreze cu privire la lucrarea încredinţată altora. Spunând despre Ioan: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu”, Iisus nu dădea asigurarea că ucenicul acesta va trăi până la a doua venire a Domnului. El nu a făcut decât să afirme puterea Sa supremă şi, chiar dacă ar fi voit să facă lucrul acesta, n-ar fi afectat cu nimic lucrarea lui Petru. Atât viitorul lui Ioan, cât şi cel al lui Petru erau în mâinile Domnului. Fiecăruia i se cerea să-L asculte şi să-L urmeze pe Domnul.
Câţi oameni nu fac şi astăzi la fel ca Petru! Ei se interesează de treburile altora şi sunt nerăbdători să ştie care este lucrarea acestora, în timp ce sunt în pericol să-şi neglijeze propria lucrare. Datoria noastră este să privim la Hristos şi să-L urmăm. Vom vedea greşeli în viaţa altora şi lipsuri în caracterul lor. Firea omenească este cuprinsă de slăbiciuni. Dar în Hristos vom găsi desăvârşirea. Privind la El, vom fi şi noi transformaţi.
Ioan a trăit până la adânci bătrâneţi. A trăit în timpul distrugerii Ierusalimului şi al nimicirii templului măreţ – o preînchipuire a nimicirii finale a lumii. Până în ultimele clipe, Ioan L-a urmat îndeaproape pe Domnul său. Povara mărturiei lui către biserici era: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii”; „Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4:7,16).
Petru fusese repus în apostolie, dar cinstea şi puterea pe care le-a primit de la Hristos nu i-au dat supremaţie asupra fraţilor lui. Lucrul acesta a fost bine lămurit de Hristos când Petru a întrebat: „Cu acesta ce va fi?” El a zis: „Ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine.” Petru nu a primit cinstea de a fi cap al bisericii. Favoarea pe care Hristos i-o arătase iertându-i abaterea şi încredinţându-i hrănirea turmei şi însăşi credincioşia lui Petru de a-L urma pe Hristos au câştigat încrederea fraţilor săi. El avea o mare influenţă în biserică. Dar ceea ce Hristos l-a învăţat la Marea Galileei a dus cu el toată viaţa. Scriind bisericilor prin Duhul Sfânt, el zicea:
„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu, nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei” (1 Petru 5:1-4).