- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Dar, mai înainte de toate, trebuia găsit un cap de acuzare împotriva Lui. Până acum însă, ei nu găsiseră nimic. Ana a poruncit ca Domnul Hristos să fie dus la Caiafa. Acesta aparţinea partidei saducheilor, dintre care unii erau cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Domnului Hristos. El însuşi, deşi era mai slab în ceea ce priveşte puterea caracterului, era tot atât de aspru, fără inimă şi fără scrupule ca Ana. El n-ar fi lăsat niciun mijloc nefolosit pentru a-L nimici pe Iisus. Era dis-de-dimineaţă şi încă întuneric. La lumina torţelor şi a felinarelor, gloata înarmată şi Prizonierul ei au pornit spre palatul marelui-preot. Aici, în timp ce membrii Sinedriului se adunau, Ana şi Caiafa L-au interogat din nou pe Domnul Hristos, dar fără succes.
Când consiliul s-a adunat în sala de judecată, Caiafa şi-a ocupat locul de preşedinte al Sinedriului. De o parte şi de alta erau judecătorii şi cei care erau în mod deosebit interesaţi în acest proces. Soldaţii romani au fost aşezaţi pe platformă, mai jos de tron. La picioarele tronului marelui-preot stătea Domnul Hristos. Asupra Lui erau fixate privirile întregii mulţimi. Agitaţia era mare. În toată acea mulţime, numai El era calm şi senin. Chiar atmosfera din jurul Său părea cuprinsă de o influenţă sfântă.
Caiafa L-a privit pe Domnul Hristos ca pe un rival al său. Nerăbdarea oamenilor de a-L auzi pe Mântuitorul şi aparenta lor grabă de a accepta învăţăturile Lui treziseră gelozia amară a marelui-preot. Dar acum, privind la Cel arestat, Caiafa era plin de admiraţie pentru înfăţişarea Sa nobilă şi demnă. O convingere plana asupra lui, şi anume că Omul acesta era la fel ca Dumnezeu. În clipa următoare însă, în mod dispreţuitor, a alungat acest gând. De îndată, vocea lui s-a auzit plină de ironie şi aroganţă, cerându-I Domnului Iisus să facă una dintre marile Lui minuni înaintea lor. Dar Mântuitorul parcă nici nu auzise cuvintele lui. Poporul a putut face comparaţie între comportamentul nervos şi răutăcios al lui Ana şi al lui Caiafa şi comportarea maiestuoasă, calmă, a Domnului Hristos. Chiar şi în mintea acelei mulţimi înrăite s-a ridicat întrebarea: „Trebuie oare ca Acest Om cu o înfăţişare dumnezeiască să fie condamnat ca un criminal?”
Caiafa, conştient de influenţa pe care Iisus o câştiga, a grăbit judecata. Vrăjmaşii Domnului Hristos erau în mare încurcătură. Ei erau preocupaţi să obţină condamnarea Lui, dar nu ştiau cum să realizeze lucrul acesta. Membrii Sinedriului erau împărţiţi în farisei şi saduchei. Între ei erau mari animozităţi şi controverse; nici nu îndrăzneau să abordeze unele puncte de discuţie, de teamă să nu se certe. Cu câteva cuvinte, Domnul Hristos ar fi putut să le stârnească prejudecăţile unii împotriva altora şi, în acest fel, să le abată mânia de la El. Caiafa ştia acest lucru şi dorea să evite începerea unei dispute. Erau foarte mulţi martori care ar fi putut dovedi că Domnul Hristos îi denunţase pe preoţi şi pe cărturari şi că îi caracterizase ca fiind ipocriţi şi ucigaşi, dar nu era în avantajul lor să aducă această mărturie. Saducheii, în lupta lor ascuţită cu fariseii, folosiseră un limbaj asemănător. O astfel de mărturie nu avea greutate în faţa romanilor, care erau şi aşa dezgustaţi de pretenţiile fariseilor. Erau foarte multe dovezi că Domnul Hristos nesocotise tradiţiile iudaice şi vorbise nerespectuos despre multe din rânduielile lor, dar, în ceea ce priveşte tradiţia, fariseii şi saducheii erau la cuţite, iar pentru romani, această acuzaţie nu avea nicio valoare. Vrăjmaşii Domnului Hristos nu îndrăzneau să-L acuze de călcarea Sabatului, căci o examinare a acestei probleme ar fi descoperit caracterul lucrării Sale. Dacă minunile Sale de vindecare erau aduse la lumină, atunci însuşi scopul pe care preoţii îl urmăreau avea să fie anihilat, înfrânt.
Fuseseră plătiţi martori mincinoşi care să-L acuze pe Domnul Hristos de incitare la rebeliune, de încercarea de a stabili o conducere de stat separată. Dar mărturiile lor s-au dovedit a fi vagi şi contradictorii. Cercetaţi în amănunt, ei şi-au falsificat propriile declaraţii.
La începutul lucrării Sale, Domnul Hristos a spus: „Stricaţi templul acesta şi, în trei zile, îl voi ridica.” Într-un limbaj profetic figurat, El profetizase despre moartea şi învierea Sa. „El le vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:19,21). Iudeii înţeleseseră aceste cuvinte într-un sens literal, ca referindu-se la Templul din Ierusalim. Din tot ceea ce spusese Domnul Hristos, preoţii n-au putut găsi nimic spre a folosi împotriva Lui, în afară de această declaraţie. Prezentând într-un mod greşit aceste cuvinte, ei sperau să aibă câştig de cauză. Romanii fuseseră şi ei angajaţi în reconstruirea şi înfrumuseţarea templului şi erau foarte mândri de el; orice dispreţ manifestat faţă de el, cu siguranţă, le-ar fi trezit indignarea. Aici, în acest punct, romanii şi iudeii, fariseii şi saducheii se puteau uni, căci toţi priveau templul cu multă veneraţie. În legătură cu acest fapt au fost găsiţi doi martori, ale căror mărturii n-au fost chiar atât de contradictorii ca ale celorlalţi. Unul dintre ei, care fusese mituit să-L acuze pe Iisus, a declarat: „Acesta a zis: «Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile.»” În acest fel, cuvintele Domnului Hristos au fost prezentate în mod greşit. Dacă ar fi fost spuse exact aşa cum au fost rostite de El, ei n-ar fi putut să obţină condamnarea nici chiar de către Sinedriu. Dacă Domnul Hristos ar fi fost numai om, aşa cum pretindeau iudeii, declaraţia Sa n-ar fi făcut decât să evidenţieze un spirit iraţional, lăudăros, dar nu putea fi transformată în hulă. Chiar în modul tendenţios în care au fost prezentate de martorii falşi, cuvintele Sale n-au conţinut nimic care să fie considerat de către romani o crimă vrednică de moarte.
Cu multă răbdare, Domnul Hristos a ascultat declaraţiile ce se băteau cap în cap. El n-a scos niciun cuvânt în apărarea Sa. În cele din urmă, acuzatorii Săi au fost încurcaţi, confuzi şi înnebuniţi. Judecata nu făcea deloc progrese; se părea că tot complotul lor avea să dea greş. Caiafa era disperat. Mai rămânea o singură scăpare: Hristos trebuia determinat să Se condamne singur. Marele-preot s-a ridicat de pe scaunul său de judecată cu faţa schimonosită de patimă, vocea şi comportamentul său arătând în mod clar că, dacă ar fi stat în puterea sa, L-ar fi doborât la pământ pe Arestat. „Nu răspunzi nimic?” a exclamat el. „Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?”
Iisus Şi-a păstrat pacea. „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura” (Isaia 53:7).
În cele din urmă, Caiafa, ridicând braţul drept spre ceruri, s-a adresat Domnului Iisus ca şi când ar fi rostit un jurământ solemn: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!”
La acest apel, Domnul Hristos nu mai putea rămâne tăcut. Este un timp când trebuie să taci şi unul când trebuie să vorbeşti. El n-a vorbit până când n-a fost întrebat în mod direct. El ştia că, dacă răspundea acum, aceasta avea să însemne cu certitudine moartea Sa. Dar apelul acesta a fost făcut de cea mai înaltă autoritate recunoscută a naţiunii şi în numele Celui Preaînalt. Domnul Hristos nu putea să nu arate respectul cuvenit Legii. Mai mult decât atât, legătura Sa cu Tatăl era pusă acum sub semnul întrebării. El trebuia să declare în mod clar caracterul şi misiunea Sa. Domnul Hristos le spusese ucenicilor Săi: „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:32). Acum, prin propriul exemplu, El a repetat învăţătura.
Toate urechile erau foarte atente ca să asculte şi toţi ochii erau aţintiţi asupra feţei Sale atunci când El a răspuns: „Da, sunt!” O lumină cerească părea că luminează înfăţişarea Sa palidă atunci când a adăugat: „Ba mai mult, vă spun că, de acum încolo, veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64).
Pentru un moment, divinitatea Domnului Hristos a străfulgerat prin veşmântul Său omenesc. Marele-preot tremura sub privirea pătrunzătoare a Mântuitorului. Privirea aceea părea că citeşte gândurile lui ascunse şi îl ardea până la inimă. Niciodată în viaţa pe care a mai avut-o de trăit, n-a uitat privirea aceea cercetătoare a Fiului lui Dumnezeu, persecutat înaintea lui.
„Ba mai mult”, a spus Domnul Hristos, „vă spun că, de acum încolo, veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos a prezentat reversul scenei care avea loc atunci. El, Domnul vieţii şi al slavei, avea să stea la dreapta lui Dumnezeu. El va fi Judecătorul a tot pământul şi la hotărârea Lui nu se va mai putea face recurs. Atunci, orice lucru tainic avea să fie aşezat în lumina feţei lui Dumnezeu, iar judecata avea să se facă asupra fiecărui om, şi fiecare avea să fie judecat după faptele sale.
Cuvintele Domnului Hristos l-au speriat pe marele-preot. Gândul că avea să fie o înviere a morţilor, când toţi vor sta la bara judecăţii lui Dumnezeu, pentru a fi răsplătiţi după faptele lor, era pentru Caiafa un gând plin de groază. Scenele judecăţii finale au trecut cu repeziciune, ca o panoramă, pe dinaintea sa. Pentru o clipă, el a văzut spectacolul îngrozitor al mormintelor ce-şi eliberau morţii, cu secretele care, spera el, au fost pentru totdeauna ascunse. Pentru un moment, el a avut simţământul că stă în faţa Judecătorului celui veşnic, ai cărui ochi, care văd totul, citeau în sufletul său, aducând la lumină taine pe care el le considera ascunse odată cu cei morţi.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Scena însă a trecut, s-a şters repede din viziunea preotului. Cuvintele Domnului Hristos l-au lovit pe saducheu în inimă. Caiafa negase doctrina învierii din morţi, a judecăţii şi a vieţii viitoare. Acum, el era cuprins de o furie satanică. Oare acest Om, un arestat ce stătea înaintea sa, să-i atace cea mai iubită teorie? Rupându-şi veşmântul pentru ca poporul să vadă pretinsa lui groază, el a cerut ca, fără să se mai continue cercetările, Arestatul să fie condamnat pentru blasfemie. „Ce nevoie mai avem de martori?” a spus el. „Iată că acum aţi auzit hula Lui” (Matei 26:65). Şi toţi L-au condamnat.
Conştienţa vinovăţiei şi pasiunea l-au făcut pe Caiafa să facă ceea ce a făcut. El era furios pe sine pentru că a crezut cuvintele Domnului Hristos şi, în loc să-şi sfâşie inima ca urmare a unui profund simţământ al adevărului şi să mărturisească faptul că Iisus era Mesia, el şi-a sfâşiat hainele preoţeşti, ca semn al unei împotriviri categorice. Acest act al său avea profunde semnificaţii. Însă puţin şi-a dat seama Caiafa de însemnătatea lui. În acest act, făcut spre a-i influenţa pe judecători şi pentru a obţine astfel condamnarea Domnului Hristos, marele-preot s-a condamnat pe sine. Prin legea dată de Dumnezeu, s-a descalificat pentru slujba preoţiei. Făcând astfel, el pronunţase asupră-şi sentinţa de condamnare la moarte.
Un mare-preot nu trebuia să-şi rupă hainele. Prin legea levitică, acest lucru era interzis sub pedeapsa condamnării la moarte. În nicio împrejurare, în nicio ocazie, preotul nu trebuia să-şi rupă hainele. Printre iudei era obiceiul ca oamenii să-şi rupă veşmintele la moartea unor prieteni, dar preoţii nu trebuiau să respecte acest obicei. Domnul Hristos îi dăduse poruncă expresă lui Moise cu privire la acest lucru (Leviticul 10:6).
Tot ce purta preotul trebuia să fie întreg şi fără cusur. Prin acele frumoase veşminte era reprezentat caracterul marelui Model, Iisus Hristos. Nimic altceva decât desăvârşirea în îmbrăcăminte şi purtare, în cuvânt şi spirit nu putea să fie primit de Dumnezeu. El este sfânt, iar slava şi desăvârşirea Sa trebuie să fie reprezentate în serviciile de pe pământ. Numai desăvârşirea putea să reprezinte în mod cuvenit sfinţenia serviciilor cereşti. Omul mărginit poate să-şi sfâşie propria inimă, dând astfel dovadă de un duh zdrobit şi smerit. Dumnezeu va recunoaşte acest lucru. Dar veşmintele preoţeşti nu trebuiau să fie nicidecum sfâşiate, căci aceasta ar fi stricat reprezentarea lucrurilor cereşti. Marele-preot care ar fi îndrăznit să vină la slujba cea sfântă şi să ia parte la serviciul din sanctuar cu veşmintele sfâşiate ar fi fost considerat ca unul care era despărţit de Dumnezeu. Rupându-şi veşmintele, el a încetat să mai fie un personaj reprezentativ. El nu mai era acceptat de Dumnezeu ca un preot activ, care putea sluji. Acest fel de purtare, aşa cum se vedea la Caiafa, dădea pe faţă patimă şi nedesăvârşire omenească.
Sfâşiindu-şi veşmintele, Caiafa a călcat legea dată de Dumnezeu, pentru a urma tradiţia oamenilor. O lege omenească prevedea că, în caz de blasfemie, un preot putea să-şi sfâşie veşmintele în semn de groază faţă de păcat, şi totuşi să fie nevinovat. În acest fel, Legea lui Dumnezeu era anulată de legi omeneşti.
Fiecare acţiune a marelui-preot era privită cu mult interes de popor, iar Caiafa, pentru a impresiona, a căutat să facă o demonstraţie de sfinţenie. Dar în actul acesta, destinat să fie o acuzaţie împotriva Domnului Hristos, el arunca ocara asupra Aceluia despre care Dumnezeu a zis: „Numele Meu este în El” (Exodul 23:21). Astfel, chiar el era acela care comitea o blasfemie. Fiind el însuşi condamnat de Dumnezeu, Caiafa a pronunţat sentinţa de condamnare asupra Domnului Hristos ca un hulitor.
Când Caiafa şi-a rupt hainele, actul său a fost semnificativ în legătură cu locul pe care poporul iudeu avea să-l ocupe de aici înainte ca naţiune, faţă de Dumnezeu. Cândva, popor ales al lui Dumnezeu, se despărţea acum de El şi devenea foarte repede un popor care nu-I mai aparţinea lui Iehova. Când, pe cruce fiind, Domnul Hristos a strigat: „S-a sfârșit!”, iar catapeteasma templului s-a rupt în două, Veghetorul cel sfânt a declarat că poporul iudeu Îl respinsese pe Acela care era marele Original al tuturor simbolurilor, realitatea tuturor umbrelor acelora. Israel s-a despărţit de Dumnezeu. Caiafa putea deci să-şi rupă veşmântul său oficial, care arăta că el se pretindea a fi un reprezentant al adevăratului Mare-Preot, căci hainele nu mai aveau nicio însemnătate nici pentru el, nici pentru popor. Marele-preot putea mai degrabă să-şi rupă veşmintele de groază, din pricina situaţiei lui şi a naţiunii iudaice.
Sinedriul hotărâse că Domnul Hristos este vrednic de moarte, dar era împotriva legii iudaice să judece noaptea un arestat. Ca să fie legală, o condamnare nu putea fi pronunţată decât la lumina zilei şi înaintea întregului consiliu în sesiune. Cu toate acestea, Mântuitorul era tratat acum ca un criminal condamnat şi lăsat în seama celor mai josnice şi a celor mai stricate fiinţe omeneşti, să fie batjocorit. Palatul marelui-preot era înconjurat de o curte deschisă, în care se strânseseră soldaţii şi o mulţime de oameni. Prin această curte a fost dus Domnul Hristos spre camera gărzii, fiind întâmpinat şi dintr-o parte, şi din alta cu batjocură, făcându-se referinţă la declaraţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele Sale „şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu” şi „venind pe norii cerului” erau repetate în bătaie de joc. În timp ce Se afla în camera gărzii, aşteptând judecarea Sa legală, El n-a fost apărat. Gloata neştiutoare fusese martoră la cruzimea cu care fusese tratat în faţa consiliului şi de aceea oamenii şi-au luat libertatea de a-şi manifesta toate elementele satanice ale naturii lor. Înfăţişarea nobilă şi dumnezeiască a Domnului Hristos îi aţâţa la nebunie. Blândeţea Sa, inocenţa şi răbdarea Sa maiestuoasă îi umpleau de ura ce pornea de la Satana. Mila şi dreptatea erau călcate în picioare. Niciodată n-a fost tratat un criminal într-un mod atât de inuman cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu.
Dar un chin sufletesc şi mai puternic sfâşia inima Domnului Hristos, o lovitură care a produs cea mai profundă durere şi pe care nicio mână vrăjmaşă n-o putea produce. În timp ce era supus batjocurii cercetării în faţa lui Caiafa, Domnul Hristos a fost tăgăduit de unul dintre propriii ucenici.
După ce L-au părăsit pe Învăţătorul lor în grădină, doi dintre ucenici se aventuraseră să urmeze, de la distanţă, gloata care pusese mâna pe Domnul Hristos. Aceşti ucenici erau Petru şi Ioan. Preoţii l-au remarcat pe Ioan ca pe un ucenic bine cunoscut al lui Hristos şi l-au admis în sala de judecată, sperând că, fiind martor al umilirii Conducătorului său, va ajunge să dispreţuiască ideea că Unul ca acesta ar fi Fiul lui Dumnezeu. Ioan a vorbit în favoarea lui Petru şi a obţinut şi pentru el aprobarea să intre.
În curte se aprinsese un foc, căci era cea mai rece oră din noapte, chiar înainte de revărsatul zorilor. Un grup de oameni s-a apropiat de foc şi Petru, plin de încumetare, i s-a alăturat. El nu dorea să fie recunoscut ca ucenic al lui Hristos. Amestecându-se nepăsător prin mulţime, el spera să fie luat drept unul dintre cei care Îl aduseseră pe Domnul Hristos în sala de judecată.
Dar, când focul a luminat faţa lui Petru, femeia care stătea de pază la uşă a aruncat o privire cercetătoare asupra lui. Ea a reţinut faptul că el venise împreună cu Ioan, a observat privirea lui dezamăgită şi şi-a zis că trebuie să fie un ucenic al lui Hristos. Ea era una dintre slujnicele din casa lui Caiafa şi era curioasă să afle adevărul. Ea i-a zis lui Petru: „Nu cumva şi tu eşti unul dintre ucenicii omului acestuia?” Petru a fost surprins şi tulburat. Ochii oamenilor s-au fixat imediat asupra lui. El se făcea că nu înţelege, dar femeia era insistentă şi le-a spus celor din jurul său că acest om fusese cu Iisus. Petru s-a văzut nevoit să răspundă şi a spus supărat: „Femeie, nu-L cunosc.” Aceasta a fost prima tăgăduire şi imediat a cântat cocoşul. O, Petre, atât de curând te-ai ruşinat de Învăţătorul tău! Atât de repede L-ai tăgăduit pe Domnul tău!
Ucenicul Ioan, intrând în sala de judecată, n-a încercat să ascundă faptul că era urmaş al Domnului Hristos. El nu s-a amestecat cu gloata crudă care Îl batjocorea pe Învăţătorul său. El n-a fost întrebat, pentru că nu şi-a asumat un caracter fals, dând astfel prilej să poată fi bănuit. El a căutat un colţ retras, ferit de privirea mulţimii, dar cât mai aproape cu putinţă de Iisus. De aici, el putea vedea şi auzi tot ce se spunea la judecarea Domnului.
Nu fusese în planul lui Petru ca adevăratul său caracter să fie cunoscut. Luându-şi un aer de indiferenţă, el se aşezase singur pe terenul vrăjmaşului şi devenise astfel o pradă uşoară în fața ispitei. Dacă i s-ar fi cerut să lupte pentru Învăţătorul său, ar fi fost un soldat curajos, dar când degetul batjocurii s-a îndreptat spre el, Petru s-a dovedit a fi un laş. Mulţi dintre cei care nu se dau înapoi de la o luptă îndârjită pentru Domnul lor ajung să-şi tăgăduiască credinţa dacă sunt luaţi în râs. Asociindu-se cu aceia pe care ar fi trebuit să-i evite, se aşază singuri în calea ispitei. Ei îl invită pe vrăjmaş să-i ispitească şi sunt determinaţi să spună şi să facă lucruri de care, în alte împrejurări, nu s-ar fi făcut niciodată vinovaţi. Ucenicul Domnului Hristos care, în zilele noastre, îşi ascunde credinţa de teama suferinţei sau a ruşinii Îl tăgăduieşte pe Domnul lui tot aşa cum L-a tăgăduit Petru în sala de judecată.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Petru încerca să arate că nu este deloc interesat de judecarea Învăţătorului său, dar inima lui era chinuită de durere atunci când auzea ocara crudă şi vedea maltratările pe care le îndura. Chiar mai mult, el era surprins şi mânios că Domnul Iisus trebuia să Se umilească pe Sine şi să-i umilească şi pe urmaşii Săi, supunându-Se unui astfel de tratament. Pentru a-şi ascunde adevăratele sentimente, el a căutat să se alăture persecutorilor Domnului Iisus şi batjocurilor lor nepotrivite. Dar înfăţişarea sa era nenaturală. El se comporta în mod fals şi, în timp ce căuta să vorbească nepăsător, nu putea să-şi reţină expresiile de indignare faţă de abuzurile la care era supus Învăţătorul său.
Pentru a doua oară i-a fost atrasă atenţia şi a fost din nou acuzat că este un urmaş al lui Iisus. Acum, el a declarat cu jurământ: „Nu-L cunosc pe omul acesta!” Încă o ocazie i-a fost dată. După o oră, unul dintre slujitorii marelui-preot, o rudă apropiată a omului căruia Petru îi tăiase urechea, l-a întrebat: „Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” „Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia, căci eşti galileean, şi graiul tău seamănă cu al lor.” De astă dată, Petru s-a umplut de mânie. Ucenicii Domnului Iisus erau cunoscuţi pentru curăţia vorbirii lor, dar, pentru a-i înşela întru totul pe cei care l-au întrebat, precum şi pentru a pune în evidenţă falsa identitate pe care şi-o asumase, Petru s-a lepădat acum de Învăţătorul său blestemând şi jurând. Şi cocoşul a cântat din nou. Auzindu-l, Petru şi-a amintit de cuvintele Domnului Iisus: „Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori” (Marcu 14:30).
În timp ce blestemele înjositoare erau încă pe buzele lui Petru, iar cântatul pătrunzător al cocoşului îi răsuna încă în urechi, privirea Mântuitorului s-a întors de la judecătorii încruntaţi spre sărmanul Său ucenic. În acelaşi timp, privirea lui Petru a fost atrasă de Învăţătorul său. În privirea aceea blândă, el a citit milă profundă şi întristare, dar nu se afla în ea nicio umbră de mânie.
Vederea acelei feţe palide şi suferinde, privirea aceea plină de compasiune şi iertare au străpuns inima lui Petru asemenea unei săgeţi. Conştiinţa i-a fost trezită. Memoria i s-a împrospătat. Petru şi-a amintit de făgăduinţa pe care o făcuse cu câteva ore înainte, că va merge cu Domnul său la închisoare şi la moarte. Şi-a amintit de amărăciunea sa atunci când Mântuitorul i-a spus în camera de sus că, în aceeaşi noapte, se va dezice de trei ori de Domnul său. Petru tocmai declarase că nu-L cunoaşte pe Iisus, dar acum el şi-a dat seama cu o chinuitoare durere cât de bine îl cunoştea Domnul său şi cât de bine citise Domnul în inima lui falsitatea care îi era chiar şi lui necunoscută.
Un val de amintiri l-a cuprins. Mila plină de gingăşie a Mântuitorului, bunătatea şi îndelunga Lui răbdare, blândeţea şi răbdarea Sa manifestate faţă de ucenicii Săi greşiţi – toate îi veneau în minte. Şi-a adus aminte de avertizarea: „Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22:31,32). S-a gândit cu groază la propria nerecunoştinţă, la falsitatea sa şi la jurământul său fals. A privit încă o dată la Învăţătorul său şi a văzut cum o mână profanatoare se ridică să-L lovească în faţă. Nemaiputând să îndure scena, a fugit din sala de judecată cu inima zdrobită.
În singurătate şi întuneric, el a mers înainte fără să ştie şi fără să-i pese încotro merge. În cele din urmă, s-a pomenit în Grădina Ghetsimani. Scena petrecută cu câteva ore în urmă i-a apărut în mod viu în minte. Faţa suferindă a Domnului său, pătată de sudoare de sânge şi frământată de suferinţă, i-a apărut în memorie. El şi-a adus aminte, cu remuşcări amare, că Domnul Iisus a plâns şi a fost în agonie, singur, în rugăciune, în timp ce aceia care ar fi trebuit să-I fie aproape în ceasul încercării Sale dormeau. El şi-a adus aminte de solemna însărcinare: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită” (Matei 26:41). Petru a fost din nou martor al scenei din sala de judecată. Pentru inima sângerândă, era o tortură să ştie că a adăugat cea mai grea povară umilirii şi durerii Mântuitorului. Chiar în locul acela în care Domnul Hristos Îşi revărsase sufletul în agonie înaintea Tatălui, Petru a căzut cu faţa la pământ şi a dorit să moară.
Atunci când dormea, deşi Domnul Hristos îl îndemnase să vegheze şi să se roage, Petru şi-a pregătit calea pentru păcatul său cel mare. Toţi ucenicii care au dormit în acel moment crucial au suferit o mare pierdere. Domnul Hristos cunoştea teribila încercare prin care ei aveau să treacă. El cunoştea modul în care avea să lucreze Satana pentru a le paraliza judecata, aşa încât să nu poată fi pregătiţi pentru timpul încercării. Pentru acest motiv, El i-a avertizat atunci. Dacă orele petrecute în grădină ar fi fost de veghere şi rugăciune, atunci Petru n-ar fi fost lăsat să depindă numai de slaba sa putere. El nu L-ar fi tăgăduit pe Domnul său. Dacă ar fi vegheat împreună cu Domnul Hristos în agonia Sa, ucenicii ar fi fost pregătiţi să privească suferinţele Sale pe crucea Golgotei. Ei ar fi înţeles, într-o măsură însemnată, natura suferinţelor Sale zdrobitoare. Ei ar fi fost în stare să-şi aducă aminte de cuvintele Sale care profetizau suferinţele, moartea şi învierea Sa. În mijlocul întunecimii celui mai crucial ceas, raze de speranţă ar fi luminat în întuneric şi le-ar fi susţinut credinţa.
De îndată ce s-a făcut ziuă, Sinedriul s-a adunat din nou şi Domnul Hristos a fost adus iarăşi în sala de judecată. El declarase că este Fiul lui Dumnezeu, dar Sinedriul a transformat cuvintele Sale într-o acuzaţie împotriva Sa. Dar nu-L puteau condamna numai pe baza acestei declaraţii, pentru că mulţi membri nu fuseseră prezenţi la şedinţa din cursul nopţii şi nu auziseră cuvintele Sale. De asemenea, ei ştiau că tribunalul roman nu ar fi găsit în ele nimic vrednic de moarte. Dar, dacă ar fi auzit toţi de pe buzele Sale repetarea acelor cuvinte, atunci obiectivul lor ar fi fost atins. Susţinerea Domnului Iisus că El este Mesia putea fi transformată într-o declaraţie de revoltă politică.
„Dacă eşti Tu Hristosul”, au zis ei, „spune-ne.” Dar Domnul Hristos tăcea. Ei au continuat să-I pună întrebări. În cele din urmă, cu o voce tristă, El a răspuns: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede; şi dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi da drumul.” Dar, ca să poată fi lăsaţi fără scuză, El a adăugat solemna avertizare: „De acum încolo, Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui Dumnezeu.”
„Eşti Tu dar Fiul lui Dumnezeu?” au întrebat ei într-un glas. Şi El le-a răspuns: „Aşa cum o spuneţi; da, sunt.” Atunci ei au început să strige: „Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înşine am auzit-o din gura Lui.”
Şi astfel, în conformitate cu a treia condamnare din partea autorităţilor iudaice, Domnul Iisus trebuia să moară. Tot ceea ce mai trebuia făcut acum, gândeau ei, era ca romanii să ratifice această condamnare şi să-L dea în mâna lor.
A urmat apoi cea de-a treia scenă de abuzuri şi batjocuri, chiar mai rea decât aceea pe care a primit-o din partea mulţimii ignorante. Şi ea a avut loc chiar în prezenţa preoţilor şi a conducătorilor, cu aprobarea lor. Orice sentiment de simpatie şi omenie dispăruse din inimile lor. Dacă argumentele lor erau slabe şi nu-L puteau reduce la tăcere, atunci aveau alte arme, pe acelea pe care cei puternici le-au folosit în toate veacurile pentru a-i reduce la tăcere pe eretici – suferinţa, violenţa şi moartea.
Când judecătorii au pronunţat condamnarea Domnului Hristos, o furie satanică a pus stăpânire pe gloată. Urletul vocilor semăna cu urletul fiarelor sălbatice. Mulţimea s-a repezit spre Domnul Hristos, strigând: „Este vinovat, la moarte cu El!” Dacă n-ar fi fost soldaţii romani, Domnul Hristos n-ar mai fi trăit ca să fie bătut în cuie pe crucea Golgotei. El ar fi fost rupt în bucăţi înaintea judecătorilor Săi dacă autoritatea romană n-ar fi intervenit şi, prin forţa armelor, n-ar fi ţinut în frâu violenţa gloatei.
Păgânii aceia erau furioşi la vederea tratamentului brutal faţă de Cineva împotriva căruia nu se dovedise nimic. Ofiţerii romani au declarat că, pronunţând condamnarea Domnului Iisus, iudeii încălcau autoritatea romană şi că era chiar contrar legii iudaice să condamne un om la moarte numai pe baza mărturiei lui. Această intervenţie a adus o clipă de linişte în desfăşurarea procesului, dar conducătorii iudei erau insensibili, morţi faţă de milă şi ruşine.
Preoţii şi conducătorii au uitat demnitatea slujbei lor şi şi-au bătut joc de Fiul lui Dumnezeu, folosind epitete dezgustătoare. L-au luat în derâdere, reproşându-I cu dispreţ naşterea Lui. Spuneau că îndrăzneala Sa de a Se proclama Mesia era suficientă pentru a merita moartea cea mai dezonorantă, cea mai ruşinoasă. Oamenii cei mai stricaţi erau aceia care aruncau ocara cea mai infamă asupra Mântuitorului. O haină veche a fost aruncată peste capul Său şi persecutorii L-au lovit peste faţă, spunând: „Hristoase, proroceşte-ne – cine Te-a lovit?” Când haina a fost luată de pe capul Său, un păcătos înrăit L-a scuipat în faţă.
Îngerii lui Dumnezeu au înregistrat cu credincioşie orice privire insultătoare, orice cuvânt şi orice act săvârşite împotriva iubitului lor Conducător. Într-o zi, oamenii aceştia stricaţi, care şi-au bătut joc şi au scuipat faţa calmă şi palidă a Domnului Hristos, o vor privi în slava ei, strălucind mai tare decât soarele.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 75 – Înaintea lui Ana şi a curţii de judecată a lui Caiafa, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/vuBXJMtW4nnfRidT9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 76 – Iuda.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Istoria vieţii lui Iuda ne prezintă sfârşitul trist al unei vieţi care ar fi putut să fie onorată de Dumnezeu. Dacă ar fi murit mai înainte de ultima lui călătorie la Ierusalim, Iuda ar fi fost privit ca un om vrednic de a ocupa un loc între cei doisprezece apostoli, unul a cărui lipsă ar fi fost foarte mult simţită. Repulsia cu care a fost privit de-a lungul veacurilor n-ar fi existat dacă însuşirile caracterului său n-ar fi fost manifestate la încheierea istoriei vieţii sale. Dar caracterul său a fost descoperit lumii cu un scop: ca să fie o avertizare pentru toţi aceia care, asemenea lui, ar trăda misiunea sacră încredinţată lor.
Cu puţin timp înainte de Paşte, Iuda şi-a reînnoit legăturile pe care le avea cu preoţii, pentru a-L da pe Domnul Hristos în mâinile lor. S-a convenit atunci ca Mântuitorul să fie arestat în unul dintre locurile Sale de meditaţie şi rugăciune. De la ospăţul din casa lui Simon, Iuda avusese ocazia să reflecteze asupra faptelor pe care se legase să le aducă la îndeplinire, dar planul său nu s-a schimbat. Pentru treizeci de arginţi – preţul unui sclav –, el L-a dat ruşinii şi morţii pe Domnul slavei.
Din fire, Iuda era un om foarte iubitor de bani, dar el nu fusese mereu atât de corupt ca să poată face o faptă ca aceasta. El își hrănise acest spirit de avariţie până când acesta a devenit motivul dominant al vieţii sale. Iubirea lui pentru Mamona a fost mai mare decât iubirea pentru Domnul Hristos. Devenind rob al acestui viciu, el s-a predat lui Satana şi avea să fie târât adânc în păcat.
Iuda se alăturase ucenicilor atunci când mulţimile Îl urmau pe Domnul Iisus. Învăţătura Mântuitorului le-a mişcat inimile în timp ce ascultau uimiţi cuvintele Lui rostite în sinagogă, la marginea mării sau pe munte. Iuda i-a văzut pe bolnavi, pe schilozi şi pe orbi venind în număr mare la Domnul Iisus, din oraşe şi sate. I-a văzut pe muribunzi aduşi la picioarele Sale. A fost martor al lucrărilor minunate ale Mântuitorului, manifestate în vindecarea celor bolnavi, în eliberarea de demoni şi învierea din morţi. A simţit chiar în persoana sa dovada puterii Domnului Hristos. A recunoscut învăţăturile Domnului Hristos ca fiind superioare tuturor acelora pe care le auzise vreodată. Îl iubea pe marele Învăţător şi dorea să fie cu El. Avea dorinţa să fie schimbat în caracterul şi viaţa sa, sperând să experimenteze acest lucru prin legătura sa cu Domnul Hristos. Mântuitorul nu l-a respins pe Iuda. El i-a dat un loc printre cei doisprezece. I-a încredinţat lucrarea unui evanghelist. I-a dat puterea de a vindeca bolnavii şi de a scoate demonii. Dar Iuda n-a ajuns să se predea pe deplin Domnului Hristos. El n-a renunţat la ambiţiile lui lumeşti sau la iubirea de bani. Deşi a acceptat poziţia de slujitor al Domnului Hristos, el nu s-a supus puterii divine modelatoare. Considera că putea să aibă propria judecată şi propriile păreri, cultivând predispoziţia de a critica şi acuza.
Iuda era foarte mult apreciat de ceilalţi ucenici şi avea o mare influenţă asupra lor. Chiar el avea o părere foarte bună despre sine şi îi privea pe fraţii săi ca fiindu-i mult inferiori în judecată şi iscusinţă. Ei nu-şi dau seama de ocaziile pe care le au, gândea el, şi nici nu profită de împrejurările care li se oferă. Biserica nu va prospera niciodată cu astfel de conducători limitaţi. Petru era impulsiv şi ar fi acţionat fără prea multă judecată. Ioan, care strângea adevărurile ce porneau de pe buzele Domnului Hristos, era considerat de Iuda ca fiind un om de afaceri nepriceput. Matei, a cărui pregătire l-a învăţat exactitatea în toate lucrurile, era foarte grijuliu atunci când era vorba de cinste, medita întotdeauna la cuvintele Domnului Hristos şi era atât de absorbit de ele, încât, considera Iuda, nu mai inspira încredere atunci când era vorba să facă lucruri iscusite şi larg cuprinzătoare. Iuda i-a etichetat astfel pe toţi ucenicii şi se felicita pentru faptul că era un om important și, dacă n-ar fi fost iscusinţa lui de administrator, biserica ar fi ajuns adesea în încurcături şi necazuri. Iuda se considera cel mai capabil, neputând fi depăşit de nimeni. După părerea lui, prezenţa lui constituia o onoare pentru cauza bisericii şi întotdeauna se prezenta astfel.
Însă Iuda era orb faţă de propriile slăbiciuni de caracter, iar Domnul Hristos l-a aşezat acolo unde putea să aibă ocazia să le vadă şi să se corecteze. Fiind casier pentru ucenici, avea datoria să se îngrijească de nevoile micului grup şi să le acorde ajutorul necesar celor săraci. La Paşte, în camera de sus, când Domnul Iisus i-a zis: „Ce ai să faci, fă repede” (Ioan 13:27), ucenicii gândeau că El îi ceruse să cumpere cele necesare pentru nevoile praznicului sau să le dea ceva celor săraci. Slujind altora, Iuda ar fi putut să-şi dezvolte un spirit neegoist. Dar, în timp ce asculta zilnic învăţăturile Domnului Hristos şi era martor al vieţii Sale neegoiste, Iuda s-a lăsat în voia dispoziţiilor sale spre lăcomie. Sumele mici care treceau prin mâinile lui erau o continuă ispită. Deseori, când făcea un mic serviciu pentru Domnul Hristos sau folosea din timpul său pentru scopuri religioase, el se plătea pe sine, luând din acest fond sărăcăcios. În ochii săi, aceste pretexte serveau ca scuză pentru acţiunile sale, dar înaintea lui Dumnezeu era un hoţ.
Declaraţia mereu repetată a Domnului Hristos că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta l-a iritat pe Iuda. El făcuse un plan şi se aştepta ca Domnul Iisus să lucreze după el. El plănuise ca Ioan Botezătorul să fie eliberat din închisoare. Dar, vai, Ioan a fost lăsat să fie decapitat! Iar Domnul Hristos, în loc să-Şi revendice drepturile Sale regale şi să răzbune moartea lui Ioan, S-a retras cu ucenicii Săi într-un loc la ţară. Iuda dorea o atitudine mult mai agresivă. Considera că, dacă Domnul Iisus nu i-ar împiedica pe ucenici să-şi aducă la îndeplinire planurile lor, lucrarea ar fi mult mai plină de succes. El a observat vrăjmăşia crescândă a conducătorilor iudei şi a văzut faptul că cerinţa lor n-a fost ascultată atunci când au cerut un semn din ceruri din partea Domnului Hristos. Inima lui Iuda era deschisă necredinţei, iar vrăjmaşul adăuga gânduri de îndoială şi revoltă. De ce oare Domnul Iisus Se ocupa atât de mult de ceva ce era aşa de descurajator? De ce oare prevestea El încercări şi persecuţii pentru Sine şi pentru ucenicii Săi? Perspectiva de a avea un loc de frunte în noua împărăţie l-a făcut pe Iuda să sprijine cauza lui Iisus. Oare să fie dezamăgit în speranţele lui? Iuda nu respingea ideea că Domnul Iisus era Fiul lui Dumnezeu, dar avea îndoieli şi căuta să găsească vreo explicaţie a lucrărilor Sale minunate.
În ciuda învăţăturilor Mântuitorului, Iuda avansa mereu ideea că Domnul Hristos va domni ca împărat în Ierusalim. Cu ocazia hrănirii celor cinci mii, el a încercat să aducă la îndeplinire acest lucru. Atunci, Iuda a ajutat la împărţirea hranei mulţimii flămânde. El a avut ocazia să vadă binele pe care putea să-l facă în favoarea altora. A simţit satisfacţia pe care o ai întotdeauna în slujba lui Dumnezeu. A ajutat să fie aduşi la Hristos bolnavii şi suferinzii din mulţime. A văzut câtă alinare, câtă bucurie şi fericire aducea în inimile omeneşti puterea vindecătoare a Răscumpărătorului. El ar fi putut să înţeleagă metodele de lucru ale Domnului Hristos. Dar era orbit de propriile dorinţe egoiste. Iuda a fost primul care a folosit entuziasmul declanşat de minunea înmulţirii pâinilor. El a fost acela care a pus la cale planul de a-L lua cu forţa pe Domnul Iisus şi a-L face împărat. Năzuinţele lui erau foarte înalte, dar dezamăgirea i-a fost amară.
Cuvântarea Domnului Hristos în sinagogă cu privire la pâinea vieţii a fost punctul de cotitură în istoria vieţii lui Iuda. El a auzit cuvintele: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă” (Ioan 6:53). El a văzut că Domnul Hristos oferea mai degrabă bunuri spirituale decât bunuri lumeşti. El considera că poate vedea mai departe şi că a ajuns la înţelegerea faptului că Iisus nu va avea onoruri şi nu le va putea da urmaşilor Săi poziţii înalte. El s-a hotărât să nu se unească atât de strâns cu Hristos, încât să nu se mai poată desface. S-a decis să urmărească atent lucrurile. Și le-a urmărit.
Din acel moment, el a început să exprime îndoieli care îi puneau pe ucenici în încurcătură. Semăna controverse şi sentimente ce duceau în rătăcire, repetând argumentele exprimate de cărturari şi farisei împotriva susţinerilor Domnului Hristos. Toate necazurile, mici şi mari, supărările, greutăţile şi aparentele piedici în calea înaintării Evangheliei erau interpretate de Iuda ca dovezi împotriva temeiniciei ei. El aducea texte din Sfânta Scriptură care nu aveau nicio legătură cu adevărurile pe care le prezenta Domnul Hristos. Aceste texte, scoase din contextul lor, îi puneau pe ucenici în încurcătură şi făceau să crească descurajarea care-i cuprindea adesea. Totuşi toate acestea au fost făcute de Iuda într-un astfel de mod, încât să apară că era un om conştiincios. Şi în timp ce ucenicii căutau dovezi care să confirme cuvintele Marelui Învăţător, Iuda îi conducea aproape imperceptibil pe un alt drum. Şi astfel, într-un mod foarte religios şi în aparenţă foarte înţelept, el prezenta problemele într-o lumină diferită de aceea în care le prezentase Domnul Hristos, alăturând cuvintelor Lui un înţeles pe care El niciodată nu-l dăduse. Sugestiile lui aţâţau întotdeauna dorinţe ambiţioase după realizări pământeşti, îndepărtându-i astfel pe ucenici de la lucrurile importante cărora aceştia trebuiau să le acorde atenţia cuvenită. Neînţelegerile cu privire la cine să fie mai mare dintre ei erau în mare măsură generate de Iuda.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Când Domnul Iisus i-a prezentat tânărului bogat condiţiile uceniciei, lui Iuda nu i-a plăcut acest lucru. El a considerat că se făcuse o greşeală. Dacă astfel de oameni, ca acest conducător, ar fi putut să fie uniţi cu credincioşii, atunci ei ar fi ajutat susţinând cauza lui Hristos. Iuda gândea despre sine că, dacă ar fi fost primit cel puţin ca sfătuitor, atunci ar fi putut da sugestii avantajoase pentru dezvoltarea neînsemnatei biserici. Principiile şi metodele sale ar fi fost diferite întrucâtva de cele ale Domnului Hristos, dar în aceste lucruri el se considera mai înţelept decât El.
În tot ceea ce Domnul Hristos le spunea ucenicilor Săi era câte ceva cu care Iuda nu era de acord în inima lui. Sub influenţa sa, aluatul neascultării îşi făcea foarte repede lucrarea. În toate acestea, ucenicii nu l-au văzut pe adevăratul vinovat, dar Domnul Iisus a văzut că Satana îi transmitea lui Iuda atributele sale şi, în felul acesta, deschidea o cale prin care să-i poată influenţa şi pe ceilalţi ucenici. Cu un an înainte de a fi trădat, Domnul Hristos spusese cu privire la aceasta: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac” (Ioan 6:70).
Cu toate acestea, Iuda nu manifesta făţiş opoziţie faţă de învăţăturile Mântuitorului şi nici nu părea că le pune la îndoială. El n-a dat pe faţă o atitudine de murmurare până la momentul ospăţului din casa lui Simon. Când Maria a uns picioarele Mântuitorului, Iuda şi-a manifestat tendinţele spre lăcomie. Fiind mustrat de Domnul Hristos, spiritul său s-a revoltat. Mândria rănită şi dorinţa de răzbunare au rupt stăvilarele, şi lăcomia nutrită atât de mult a pus stăpânire pe el. Aceasta va fi experienţa tuturor acelora care continuă să se joace cu păcatul. Elementele de decădere cărora nu li se rezistă şi asupra cărora nu s-a câştigat biruinţa răspund ispitirii lui Satana, iar sufletul este robit, supus voinţei lui.
Iuda însă nu era cu totul împietrit. Chiar după ce se angajase în două rânduri să-L vândă pe Mântuitorul, el a mai avut ocazii să se pocăiască. La cina de Paşte, Domnul Hristos Şi-a dovedit divinitatea dând în vileag scopul vânzătorului. Cu gingăşie, El nu l-a trecut cu vederea pe Iuda atunci când le-a slujit ucenicilor. Dar ultimul apel al harului a rămas fără răspuns. Apoi, cazul lui Iuda a fost hotărât şi picioarele pe care Domnul Hristos le-a spălat au plecat să aducă la îndeplinire lucrarea vânzătorului.
Iuda socotea că, dacă Domnul Hristos avea să fie crucificat, atunci evenimentul trebuia să aibă loc oricum. Partea sa în trădarea Mântuitorului n-ar fi schimbat rezultatul. Dar, dacă Domnul Hristos nu trebuia să moară, atunci el nu făcea decât să-L forţeze să Se elibereze. Orice s-ar întâmpla, Iuda avea să câştige ceva de pe urma trădării lui. El a socotit că face o afacere iscusită vânzându-L pe Domnul său.
Cu toate acestea, Iuda nu credea că Domnul Hristos va îngădui să fie arestat. Vânzându-L, planul său era de a-I da o lecţie. El intenţiona să joace un rol care să-L facă pe Mântuitorul să fie mai atent de aici înainte şi să-l trateze cu respectul cuvenit. Iuda însă nu ştia că L-a dat morţii pe Domnul Hristos. De câte ori, când Mântuitorul învăţa în parabole, cărturarii şi fariseii nu fuseseră înfrânţi prin ilustraţiile Lui uimitoare! De câte ori nu se osândiseră singuri! Adesea, când adevărul pătrunsese în inimile lor, ei erau plini de furie şi luau pietre ca să arunce în El, dar mereu şi mereu El scăpase. Deoarece El a scăpat din atât de multe curse, cu siguranţă, gândea Iuda, că nu va îngădui să fie prins.
Iuda s-a hotărât să facă o încercare. Dacă, într-adevăr, Domnul Hristos era Mesia, atunci poporul pentru care El făcuse atât de mult se va strânge în jurul Său şi-L va proclama împărat. Aceasta va face ca mulți oameni care până acum au fost nehotărâți să se hotărască o dată pentru totdeauna. Iuda avea să aibă meritul de a-L fi aşezat pe Împărat pe tronul lui David. Faptul acesta avea să-i asigure în noua împărăţie o poziţie de frunte, după Domnul Hristos.
Falsul ucenic şi-a îndeplinit partea în vinderea lui Iisus. În grădină, când le-a spus conducătorilor mulţimii: „Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El!” (Matei 26:48), Iuda era pe deplin convins că Domnul Hristos va scăpa din mâinile lor. Apoi, dacă ei ar fi aruncat vina asupra lui, el putea să le spună: „Nu v-am spus să-L ţineţi bine?”
Iuda a privit la cei care-L prindeau pe Domnul Hristos, acţionând la cuvintele lui şi legându-L strâns. Plin de uimire, el a văzut că Mântuitorul a îngăduit să fie legat şi dus. Nerăbdător, el L-a urmat din grădină până la judecarea Lui, în faţa conducătorilor iudei. În fiecare moment, aştepta ca Iisus să-Şi uimească vrăjmaşii apărând înaintea lor ca Fiu al lui Dumnezeu, spulberând toate comploturile şi toată puterea lor. Cum însă ceasurile treceau unul după altul, şi Domnul Hristos Se supunea tuturor abuzurilor ce au fost îngrămădite asupra Lui, o teamă teribilă a venit asupra vânzătorului pentru faptul că L-a vândut pe Învăţătorul său ca să fie dat morţii.
Cum judecata se apropia de sfârşit, Iuda n-a mai putut îndura tortura conştiinţei sale vinovate. Deodată, o voce răguşită a răsunat din sala de judecată, făcând ca un fior de groază să pună stăpânire pe toate inimile: „Este nevinovat. Cruţă-L, Caiafa!”
Făptura înaltă a lui Iuda era văzută acum făcându-şi loc prin mulţimea înmărmurită. Faţa sa era palidă şi descompusă şi stropi mari de sudoare se vedeau pe fruntea lui. Repezindu-se spre scaunul de judecată, el a aruncat, înaintea marelui-preot, monedele de argint care fuseseră preţul vânzării Domnului său. Apucând nerăbdător haina lui Caiafa, Iuda l-a implorat să-L elibereze pe Iisus, declarând că nu făcuse nimic vrednic de moarte. Mâniat, Caiafa l-a îndepărtat, dar a rămas încurcat, neştiind ce să spună. Perfidia preoţilor a fost dată pe faţă. Era evident că ei îl mituiseră pe ucenic ca să-şi vândă Învăţătorul.
„Am păcătuit”, strigă din nou Iuda, „căci am vândut sânge nevinovat.” Dar marele-preot, recâştigându-şi stăpânirea de sine, răspunse batjocoritor: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta” (Matei 27:4). Preoţii fuseseră dispuşi să facă din Iuda unealta lor, dar îi dispreţuiau josnicia. Când el a venit la ei ca să-şi mărturisească vina, l-au luat în râs.
Iuda s-a aruncat apoi la picioarele Domnului Hristos, recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu şi rugându-L să Se elibereze. Mântuitorul nu i-a reproşat nimic vânzătorului Său. El ştia că Iuda nu se pocăise. Mărturisirea sa era stoarsă din sufletul său vinovat de sentimentul îngrozitor al condamnării şi al judecăţii viitoare, dar el nu simţea o durere profundă şi zdrobitoare de inimă pentru că Îl vânduse pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi că se lepădase de Sfântul lui Israel. Cu toate acestea, Domnul Hristos n-a rostit niciun cuvânt de condamnare. El a privit cu multă milă la Iuda şi a spus: „Pentru ceasul acesta am venit în lume.”
Un murmur de surprindere a străbătut adunarea. Cu uimire, cei ce erau acolo au văzut răbdarea Domnului Hristos faţă de vânzătorul Său. Din nou a pus stăpânire pe ei convingerea că acest Om era mai mult decât un muritor. Dar, dacă El era Fiul lui Dumnezeu, se întrebau ei, de ce nu-Şi desface legăturile şi nu triumfă asupra acuzatorilor Săi?
Iuda s-a convins că toate stăruinţele lui erau zadarnice şi a fugit din sala de judecată exclamând: „E prea târziu! E prea târziu!” El simţea că nu va putea trăi să-L vadă pe Iisus crucificat şi, în disperarea lui, s-a dus şi s-a spânzurat.
Mai târziu, în aceeaşi zi, pe drumul de la sala de judecată a lui Pilat la Golgota, strigătele şi batjocurile mulţimii nelegiuite care Îl ducea pe Domnul Hristos la locul răstignirii au încetat subit. Pe când treceau pe lângă un loc retras, cei din gloată au văzut, la rădăcina unui copac uscat, trupul lui Iuda. A fost o privelişte dintre cele mai dezgustătoare, cutremurătoare. Greutatea corpului său rupsese frânghia cu care se spânzurase de copac. În cădere, trupul său fusese mutilat în mod oribil, iar câinii mâncau acum din el. Resturile lui au fost repede îngropate, ca să nu se mai vadă, dar mulţimea batjocorea mai puţin acum şi multe feţe palide dădeau pe faţă gândurile care le frământau sufletul. Se părea că răsplata începea să le fie dată acelora care se făceau vinovaţi de sângele lui Iisus.