Ai terminat de citit capitolul 75 – Înaintea lui Ana şi a curţii de judecată a lui Caiafa, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/vuBXJMtW4nnfRidT9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 76 – Iuda.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Istoria vieţii lui Iuda ne prezintă sfârşitul trist al unei vieţi care ar fi putut să fie onorată de Dumnezeu. Dacă ar fi murit mai înainte de ultima lui călătorie la Ierusalim, Iuda ar fi fost privit ca un om vrednic de a ocupa un loc între cei doisprezece apostoli, unul a cărui lipsă ar fi fost foarte mult simţită. Repulsia cu care a fost privit de-a lungul veacurilor n-ar fi existat dacă însuşirile caracterului său n-ar fi fost manifestate la încheierea istoriei vieţii sale. Dar caracterul său a fost descoperit lumii cu un scop: ca să fie o avertizare pentru toţi aceia care, asemenea lui, ar trăda misiunea sacră încredinţată lor.
Cu puţin timp înainte de Paşte, Iuda şi-a reînnoit legăturile pe care le avea cu preoţii, pentru a-L da pe Domnul Hristos în mâinile lor. S-a convenit atunci ca Mântuitorul să fie arestat în unul dintre locurile Sale de meditaţie şi rugăciune. De la ospăţul din casa lui Simon, Iuda avusese ocazia să reflecteze asupra faptelor pe care se legase să le aducă la îndeplinire, dar planul său nu s-a schimbat. Pentru treizeci de arginţi – preţul unui sclav –, el L-a dat ruşinii şi morţii pe Domnul slavei.
Din fire, Iuda era un om foarte iubitor de bani, dar el nu fusese mereu atât de corupt ca să poată face o faptă ca aceasta. El își hrănise acest spirit de avariţie până când acesta a devenit motivul dominant al vieţii sale. Iubirea lui pentru Mamona a fost mai mare decât iubirea pentru Domnul Hristos. Devenind rob al acestui viciu, el s-a predat lui Satana şi avea să fie târât adânc în păcat.
Iuda se alăturase ucenicilor atunci când mulţimile Îl urmau pe Domnul Iisus. Învăţătura Mântuitorului le-a mişcat inimile în timp ce ascultau uimiţi cuvintele Lui rostite în sinagogă, la marginea mării sau pe munte. Iuda i-a văzut pe bolnavi, pe schilozi şi pe orbi venind în număr mare la Domnul Iisus, din oraşe şi sate. I-a văzut pe muribunzi aduşi la picioarele Sale. A fost martor al lucrărilor minunate ale Mântuitorului, manifestate în vindecarea celor bolnavi, în eliberarea de demoni şi învierea din morţi. A simţit chiar în persoana sa dovada puterii Domnului Hristos. A recunoscut învăţăturile Domnului Hristos ca fiind superioare tuturor acelora pe care le auzise vreodată. Îl iubea pe marele Învăţător şi dorea să fie cu El. Avea dorinţa să fie schimbat în caracterul şi viaţa sa, sperând să experimenteze acest lucru prin legătura sa cu Domnul Hristos. Mântuitorul nu l-a respins pe Iuda. El i-a dat un loc printre cei doisprezece. I-a încredinţat lucrarea unui evanghelist. I-a dat puterea de a vindeca bolnavii şi de a scoate demonii. Dar Iuda n-a ajuns să se predea pe deplin Domnului Hristos. El n-a renunţat la ambiţiile lui lumeşti sau la iubirea de bani. Deşi a acceptat poziţia de slujitor al Domnului Hristos, el nu s-a supus puterii divine modelatoare. Considera că putea să aibă propria judecată şi propriile păreri, cultivând predispoziţia de a critica şi acuza.
Iuda era foarte mult apreciat de ceilalţi ucenici şi avea o mare influenţă asupra lor. Chiar el avea o părere foarte bună despre sine şi îi privea pe fraţii săi ca fiindu-i mult inferiori în judecată şi iscusinţă. Ei nu-şi dau seama de ocaziile pe care le au, gândea el, şi nici nu profită de împrejurările care li se oferă. Biserica nu va prospera niciodată cu astfel de conducători limitaţi. Petru era impulsiv şi ar fi acţionat fără prea multă judecată. Ioan, care strângea adevărurile ce porneau de pe buzele Domnului Hristos, era considerat de Iuda ca fiind un om de afaceri nepriceput. Matei, a cărui pregătire l-a învăţat exactitatea în toate lucrurile, era foarte grijuliu atunci când era vorba de cinste, medita întotdeauna la cuvintele Domnului Hristos şi era atât de absorbit de ele, încât, considera Iuda, nu mai inspira încredere atunci când era vorba să facă lucruri iscusite şi larg cuprinzătoare. Iuda i-a etichetat astfel pe toţi ucenicii şi se felicita pentru faptul că era un om important și, dacă n-ar fi fost iscusinţa lui de administrator, biserica ar fi ajuns adesea în încurcături şi necazuri. Iuda se considera cel mai capabil, neputând fi depăşit de nimeni. După părerea lui, prezenţa lui constituia o onoare pentru cauza bisericii şi întotdeauna se prezenta astfel.
Însă Iuda era orb faţă de propriile slăbiciuni de caracter, iar Domnul Hristos l-a aşezat acolo unde putea să aibă ocazia să le vadă şi să se corecteze. Fiind casier pentru ucenici, avea datoria să se îngrijească de nevoile micului grup şi să le acorde ajutorul necesar celor săraci. La Paşte, în camera de sus, când Domnul Iisus i-a zis: „Ce ai să faci, fă repede” (Ioan 13:27), ucenicii gândeau că El îi ceruse să cumpere cele necesare pentru nevoile praznicului sau să le dea ceva celor săraci. Slujind altora, Iuda ar fi putut să-şi dezvolte un spirit neegoist. Dar, în timp ce asculta zilnic învăţăturile Domnului Hristos şi era martor al vieţii Sale neegoiste, Iuda s-a lăsat în voia dispoziţiilor sale spre lăcomie. Sumele mici care treceau prin mâinile lui erau o continuă ispită. Deseori, când făcea un mic serviciu pentru Domnul Hristos sau folosea din timpul său pentru scopuri religioase, el se plătea pe sine, luând din acest fond sărăcăcios. În ochii săi, aceste pretexte serveau ca scuză pentru acţiunile sale, dar înaintea lui Dumnezeu era un hoţ.
Declaraţia mereu repetată a Domnului Hristos că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta l-a iritat pe Iuda. El făcuse un plan şi se aştepta ca Domnul Iisus să lucreze după el. El plănuise ca Ioan Botezătorul să fie eliberat din închisoare. Dar, vai, Ioan a fost lăsat să fie decapitat! Iar Domnul Hristos, în loc să-Şi revendice drepturile Sale regale şi să răzbune moartea lui Ioan, S-a retras cu ucenicii Săi într-un loc la ţară. Iuda dorea o atitudine mult mai agresivă. Considera că, dacă Domnul Iisus nu i-ar împiedica pe ucenici să-şi aducă la îndeplinire planurile lor, lucrarea ar fi mult mai plină de succes. El a observat vrăjmăşia crescândă a conducătorilor iudei şi a văzut faptul că cerinţa lor n-a fost ascultată atunci când au cerut un semn din ceruri din partea Domnului Hristos. Inima lui Iuda era deschisă necredinţei, iar vrăjmaşul adăuga gânduri de îndoială şi revoltă. De ce oare Domnul Iisus Se ocupa atât de mult de ceva ce era aşa de descurajator? De ce oare prevestea El încercări şi persecuţii pentru Sine şi pentru ucenicii Săi? Perspectiva de a avea un loc de frunte în noua împărăţie l-a făcut pe Iuda să sprijine cauza lui Iisus. Oare să fie dezamăgit în speranţele lui? Iuda nu respingea ideea că Domnul Iisus era Fiul lui Dumnezeu, dar avea îndoieli şi căuta să găsească vreo explicaţie a lucrărilor Sale minunate.
În ciuda învăţăturilor Mântuitorului, Iuda avansa mereu ideea că Domnul Hristos va domni ca împărat în Ierusalim. Cu ocazia hrănirii celor cinci mii, el a încercat să aducă la îndeplinire acest lucru. Atunci, Iuda a ajutat la împărţirea hranei mulţimii flămânde. El a avut ocazia să vadă binele pe care putea să-l facă în favoarea altora. A simţit satisfacţia pe care o ai întotdeauna în slujba lui Dumnezeu. A ajutat să fie aduşi la Hristos bolnavii şi suferinzii din mulţime. A văzut câtă alinare, câtă bucurie şi fericire aducea în inimile omeneşti puterea vindecătoare a Răscumpărătorului. El ar fi putut să înţeleagă metodele de lucru ale Domnului Hristos. Dar era orbit de propriile dorinţe egoiste. Iuda a fost primul care a folosit entuziasmul declanşat de minunea înmulţirii pâinilor. El a fost acela care a pus la cale planul de a-L lua cu forţa pe Domnul Iisus şi a-L face împărat. Năzuinţele lui erau foarte înalte, dar dezamăgirea i-a fost amară.
Cuvântarea Domnului Hristos în sinagogă cu privire la pâinea vieţii a fost punctul de cotitură în istoria vieţii lui Iuda. El a auzit cuvintele: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă” (Ioan 6:53). El a văzut că Domnul Hristos oferea mai degrabă bunuri spirituale decât bunuri lumeşti. El considera că poate vedea mai departe şi că a ajuns la înţelegerea faptului că Iisus nu va avea onoruri şi nu le va putea da urmaşilor Săi poziţii înalte. El s-a hotărât să nu se unească atât de strâns cu Hristos, încât să nu se mai poată desface. S-a decis să urmărească atent lucrurile. Și le-a urmărit.
Din acel moment, el a început să exprime îndoieli care îi puneau pe ucenici în încurcătură. Semăna controverse şi sentimente ce duceau în rătăcire, repetând argumentele exprimate de cărturari şi farisei împotriva susţinerilor Domnului Hristos. Toate necazurile, mici şi mari, supărările, greutăţile şi aparentele piedici în calea înaintării Evangheliei erau interpretate de Iuda ca dovezi împotriva temeiniciei ei. El aducea texte din Sfânta Scriptură care nu aveau nicio legătură cu adevărurile pe care le prezenta Domnul Hristos. Aceste texte, scoase din contextul lor, îi puneau pe ucenici în încurcătură şi făceau să crească descurajarea care-i cuprindea adesea. Totuşi toate acestea au fost făcute de Iuda într-un astfel de mod, încât să apară că era un om conştiincios. Şi în timp ce ucenicii căutau dovezi care să confirme cuvintele Marelui Învăţător, Iuda îi conducea aproape imperceptibil pe un alt drum. Şi astfel, într-un mod foarte religios şi în aparenţă foarte înţelept, el prezenta problemele într-o lumină diferită de aceea în care le prezentase Domnul Hristos, alăturând cuvintelor Lui un înţeles pe care El niciodată nu-l dăduse. Sugestiile lui aţâţau întotdeauna dorinţe ambiţioase după realizări pământeşti, îndepărtându-i astfel pe ucenici de la lucrurile importante cărora aceştia trebuiau să le acorde atenţia cuvenită. Neînţelegerile cu privire la cine să fie mai mare dintre ei erau în mare măsură generate de Iuda.