Când Domnul Iisus i-a prezentat tânărului bogat condiţiile uceniciei, lui Iuda nu i-a plăcut acest lucru. El a considerat că se făcuse o greşeală. Dacă astfel de oameni, ca acest conducător, ar fi putut să fie uniţi cu credincioşii, atunci ei ar fi ajutat susţinând cauza lui Hristos. Iuda gândea despre sine că, dacă ar fi fost primit cel puţin ca sfătuitor, atunci ar fi putut da sugestii avantajoase pentru dezvoltarea neînsemnatei biserici. Principiile şi metodele sale ar fi fost diferite întrucâtva de cele ale Domnului Hristos, dar în aceste lucruri el se considera mai înţelept decât El.
În tot ceea ce Domnul Hristos le spunea ucenicilor Săi era câte ceva cu care Iuda nu era de acord în inima lui. Sub influenţa sa, aluatul neascultării îşi făcea foarte repede lucrarea. În toate acestea, ucenicii nu l-au văzut pe adevăratul vinovat, dar Domnul Iisus a văzut că Satana îi transmitea lui Iuda atributele sale şi, în felul acesta, deschidea o cale prin care să-i poată influenţa şi pe ceilalţi ucenici. Cu un an înainte de a fi trădat, Domnul Hristos spusese cu privire la aceasta: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac” (Ioan 6:70).
Cu toate acestea, Iuda nu manifesta făţiş opoziţie faţă de învăţăturile Mântuitorului şi nici nu părea că le pune la îndoială. El n-a dat pe faţă o atitudine de murmurare până la momentul ospăţului din casa lui Simon. Când Maria a uns picioarele Mântuitorului, Iuda şi-a manifestat tendinţele spre lăcomie. Fiind mustrat de Domnul Hristos, spiritul său s-a revoltat. Mândria rănită şi dorinţa de răzbunare au rupt stăvilarele, şi lăcomia nutrită atât de mult a pus stăpânire pe el. Aceasta va fi experienţa tuturor acelora care continuă să se joace cu păcatul. Elementele de decădere cărora nu li se rezistă şi asupra cărora nu s-a câştigat biruinţa răspund ispitirii lui Satana, iar sufletul este robit, supus voinţei lui.
Iuda însă nu era cu totul împietrit. Chiar după ce se angajase în două rânduri să-L vândă pe Mântuitorul, el a mai avut ocazii să se pocăiască. La cina de Paşte, Domnul Hristos Şi-a dovedit divinitatea dând în vileag scopul vânzătorului. Cu gingăşie, El nu l-a trecut cu vederea pe Iuda atunci când le-a slujit ucenicilor. Dar ultimul apel al harului a rămas fără răspuns. Apoi, cazul lui Iuda a fost hotărât şi picioarele pe care Domnul Hristos le-a spălat au plecat să aducă la îndeplinire lucrarea vânzătorului.
Iuda socotea că, dacă Domnul Hristos avea să fie crucificat, atunci evenimentul trebuia să aibă loc oricum. Partea sa în trădarea Mântuitorului n-ar fi schimbat rezultatul. Dar, dacă Domnul Hristos nu trebuia să moară, atunci el nu făcea decât să-L forţeze să Se elibereze. Orice s-ar întâmpla, Iuda avea să câştige ceva de pe urma trădării lui. El a socotit că face o afacere iscusită vânzându-L pe Domnul său.
Cu toate acestea, Iuda nu credea că Domnul Hristos va îngădui să fie arestat. Vânzându-L, planul său era de a-I da o lecţie. El intenţiona să joace un rol care să-L facă pe Mântuitorul să fie mai atent de aici înainte şi să-l trateze cu respectul cuvenit. Iuda însă nu ştia că L-a dat morţii pe Domnul Hristos. De câte ori, când Mântuitorul învăţa în parabole, cărturarii şi fariseii nu fuseseră înfrânţi prin ilustraţiile Lui uimitoare! De câte ori nu se osândiseră singuri! Adesea, când adevărul pătrunsese în inimile lor, ei erau plini de furie şi luau pietre ca să arunce în El, dar mereu şi mereu El scăpase. Deoarece El a scăpat din atât de multe curse, cu siguranţă, gândea Iuda, că nu va îngădui să fie prins.
Iuda s-a hotărât să facă o încercare. Dacă, într-adevăr, Domnul Hristos era Mesia, atunci poporul pentru care El făcuse atât de mult se va strânge în jurul Său şi-L va proclama împărat. Aceasta va face ca mulți oameni care până acum au fost nehotărâți să se hotărască o dată pentru totdeauna. Iuda avea să aibă meritul de a-L fi aşezat pe Împărat pe tronul lui David. Faptul acesta avea să-i asigure în noua împărăţie o poziţie de frunte, după Domnul Hristos.
Falsul ucenic şi-a îndeplinit partea în vinderea lui Iisus. În grădină, când le-a spus conducătorilor mulţimii: „Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El!” (Matei 26:48), Iuda era pe deplin convins că Domnul Hristos va scăpa din mâinile lor. Apoi, dacă ei ar fi aruncat vina asupra lui, el putea să le spună: „Nu v-am spus să-L ţineţi bine?”
Iuda a privit la cei care-L prindeau pe Domnul Hristos, acţionând la cuvintele lui şi legându-L strâns. Plin de uimire, el a văzut că Mântuitorul a îngăduit să fie legat şi dus. Nerăbdător, el L-a urmat din grădină până la judecarea Lui, în faţa conducătorilor iudei. În fiecare moment, aştepta ca Iisus să-Şi uimească vrăjmaşii apărând înaintea lor ca Fiu al lui Dumnezeu, spulberând toate comploturile şi toată puterea lor. Cum însă ceasurile treceau unul după altul, şi Domnul Hristos Se supunea tuturor abuzurilor ce au fost îngrămădite asupra Lui, o teamă teribilă a venit asupra vânzătorului pentru faptul că L-a vândut pe Învăţătorul său ca să fie dat morţii.
Cum judecata se apropia de sfârşit, Iuda n-a mai putut îndura tortura conştiinţei sale vinovate. Deodată, o voce răguşită a răsunat din sala de judecată, făcând ca un fior de groază să pună stăpânire pe toate inimile: „Este nevinovat. Cruţă-L, Caiafa!”
Făptura înaltă a lui Iuda era văzută acum făcându-şi loc prin mulţimea înmărmurită. Faţa sa era palidă şi descompusă şi stropi mari de sudoare se vedeau pe fruntea lui. Repezindu-se spre scaunul de judecată, el a aruncat, înaintea marelui-preot, monedele de argint care fuseseră preţul vânzării Domnului său. Apucând nerăbdător haina lui Caiafa, Iuda l-a implorat să-L elibereze pe Iisus, declarând că nu făcuse nimic vrednic de moarte. Mâniat, Caiafa l-a îndepărtat, dar a rămas încurcat, neştiind ce să spună. Perfidia preoţilor a fost dată pe faţă. Era evident că ei îl mituiseră pe ucenic ca să-şi vândă Învăţătorul.
„Am păcătuit”, strigă din nou Iuda, „căci am vândut sânge nevinovat.” Dar marele-preot, recâştigându-şi stăpânirea de sine, răspunse batjocoritor: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta” (Matei 27:4). Preoţii fuseseră dispuşi să facă din Iuda unealta lor, dar îi dispreţuiau josnicia. Când el a venit la ei ca să-şi mărturisească vina, l-au luat în râs.
Iuda s-a aruncat apoi la picioarele Domnului Hristos, recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu şi rugându-L să Se elibereze. Mântuitorul nu i-a reproşat nimic vânzătorului Său. El ştia că Iuda nu se pocăise. Mărturisirea sa era stoarsă din sufletul său vinovat de sentimentul îngrozitor al condamnării şi al judecăţii viitoare, dar el nu simţea o durere profundă şi zdrobitoare de inimă pentru că Îl vânduse pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi că se lepădase de Sfântul lui Israel. Cu toate acestea, Domnul Hristos n-a rostit niciun cuvânt de condamnare. El a privit cu multă milă la Iuda şi a spus: „Pentru ceasul acesta am venit în lume.”
Un murmur de surprindere a străbătut adunarea. Cu uimire, cei ce erau acolo au văzut răbdarea Domnului Hristos faţă de vânzătorul Său. Din nou a pus stăpânire pe ei convingerea că acest Om era mai mult decât un muritor. Dar, dacă El era Fiul lui Dumnezeu, se întrebau ei, de ce nu-Şi desface legăturile şi nu triumfă asupra acuzatorilor Săi?
Iuda s-a convins că toate stăruinţele lui erau zadarnice şi a fugit din sala de judecată exclamând: „E prea târziu! E prea târziu!” El simţea că nu va putea trăi să-L vadă pe Iisus crucificat şi, în disperarea lui, s-a dus şi s-a spânzurat.
Mai târziu, în aceeaşi zi, pe drumul de la sala de judecată a lui Pilat la Golgota, strigătele şi batjocurile mulţimii nelegiuite care Îl ducea pe Domnul Hristos la locul răstignirii au încetat subit. Pe când treceau pe lângă un loc retras, cei din gloată au văzut, la rădăcina unui copac uscat, trupul lui Iuda. A fost o privelişte dintre cele mai dezgustătoare, cutremurătoare. Greutatea corpului său rupsese frânghia cu care se spânzurase de copac. În cădere, trupul său fusese mutilat în mod oribil, iar câinii mâncau acum din el. Resturile lui au fost repede îngropate, ca să nu se mai vadă, dar mulţimea batjocorea mai puţin acum şi multe feţe palide dădeau pe faţă gândurile care le frământau sufletul. Se părea că răsplata începea să le fie dată acelora care se făceau vinovaţi de sângele lui Iisus.