Petru încerca să arate că nu este deloc interesat de judecarea Învăţătorului său, dar inima lui era chinuită de durere atunci când auzea ocara crudă şi vedea maltratările pe care le îndura. Chiar mai mult, el era surprins şi mânios că Domnul Iisus trebuia să Se umilească pe Sine şi să-i umilească şi pe urmaşii Săi, supunându-Se unui astfel de tratament. Pentru a-şi ascunde adevăratele sentimente, el a căutat să se alăture persecutorilor Domnului Iisus şi batjocurilor lor nepotrivite. Dar înfăţişarea sa era nenaturală. El se comporta în mod fals şi, în timp ce căuta să vorbească nepăsător, nu putea să-şi reţină expresiile de indignare faţă de abuzurile la care era supus Învăţătorul său.
Pentru a doua oară i-a fost atrasă atenţia şi a fost din nou acuzat că este un urmaş al lui Iisus. Acum, el a declarat cu jurământ: „Nu-L cunosc pe omul acesta!” Încă o ocazie i-a fost dată. După o oră, unul dintre slujitorii marelui-preot, o rudă apropiată a omului căruia Petru îi tăiase urechea, l-a întrebat: „Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” „Nu mai încape îndoială că eşti unul din oamenii aceia, căci eşti galileean, şi graiul tău seamănă cu al lor.” De astă dată, Petru s-a umplut de mânie. Ucenicii Domnului Iisus erau cunoscuţi pentru curăţia vorbirii lor, dar, pentru a-i înşela întru totul pe cei care l-au întrebat, precum şi pentru a pune în evidenţă falsa identitate pe care şi-o asumase, Petru s-a lepădat acum de Învăţătorul său blestemând şi jurând. Şi cocoşul a cântat din nou. Auzindu-l, Petru şi-a amintit de cuvintele Domnului Iisus: „Înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori” (Marcu 14:30).
În timp ce blestemele înjositoare erau încă pe buzele lui Petru, iar cântatul pătrunzător al cocoşului îi răsuna încă în urechi, privirea Mântuitorului s-a întors de la judecătorii încruntaţi spre sărmanul Său ucenic. În acelaşi timp, privirea lui Petru a fost atrasă de Învăţătorul său. În privirea aceea blândă, el a citit milă profundă şi întristare, dar nu se afla în ea nicio umbră de mânie.
Vederea acelei feţe palide şi suferinde, privirea aceea plină de compasiune şi iertare au străpuns inima lui Petru asemenea unei săgeţi. Conştiinţa i-a fost trezită. Memoria i s-a împrospătat. Petru şi-a amintit de făgăduinţa pe care o făcuse cu câteva ore înainte, că va merge cu Domnul său la închisoare şi la moarte. Şi-a amintit de amărăciunea sa atunci când Mântuitorul i-a spus în camera de sus că, în aceeaşi noapte, se va dezice de trei ori de Domnul său. Petru tocmai declarase că nu-L cunoaşte pe Iisus, dar acum el şi-a dat seama cu o chinuitoare durere cât de bine îl cunoştea Domnul său şi cât de bine citise Domnul în inima lui falsitatea care îi era chiar şi lui necunoscută.
Un val de amintiri l-a cuprins. Mila plină de gingăşie a Mântuitorului, bunătatea şi îndelunga Lui răbdare, blândeţea şi răbdarea Sa manifestate faţă de ucenicii Săi greşiţi – toate îi veneau în minte. Şi-a adus aminte de avertizarea: „Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22:31,32). S-a gândit cu groază la propria nerecunoştinţă, la falsitatea sa şi la jurământul său fals. A privit încă o dată la Învăţătorul său şi a văzut cum o mână profanatoare se ridică să-L lovească în faţă. Nemaiputând să îndure scena, a fugit din sala de judecată cu inima zdrobită.
În singurătate şi întuneric, el a mers înainte fără să ştie şi fără să-i pese încotro merge. În cele din urmă, s-a pomenit în Grădina Ghetsimani. Scena petrecută cu câteva ore în urmă i-a apărut în mod viu în minte. Faţa suferindă a Domnului său, pătată de sudoare de sânge şi frământată de suferinţă, i-a apărut în memorie. El şi-a adus aminte, cu remuşcări amare, că Domnul Iisus a plâns şi a fost în agonie, singur, în rugăciune, în timp ce aceia care ar fi trebuit să-I fie aproape în ceasul încercării Sale dormeau. El şi-a adus aminte de solemna însărcinare: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită” (Matei 26:41). Petru a fost din nou martor al scenei din sala de judecată. Pentru inima sângerândă, era o tortură să ştie că a adăugat cea mai grea povară umilirii şi durerii Mântuitorului. Chiar în locul acela în care Domnul Hristos Îşi revărsase sufletul în agonie înaintea Tatălui, Petru a căzut cu faţa la pământ şi a dorit să moară.
Atunci când dormea, deşi Domnul Hristos îl îndemnase să vegheze şi să se roage, Petru şi-a pregătit calea pentru păcatul său cel mare. Toţi ucenicii care au dormit în acel moment crucial au suferit o mare pierdere. Domnul Hristos cunoştea teribila încercare prin care ei aveau să treacă. El cunoştea modul în care avea să lucreze Satana pentru a le paraliza judecata, aşa încât să nu poată fi pregătiţi pentru timpul încercării. Pentru acest motiv, El i-a avertizat atunci. Dacă orele petrecute în grădină ar fi fost de veghere şi rugăciune, atunci Petru n-ar fi fost lăsat să depindă numai de slaba sa putere. El nu L-ar fi tăgăduit pe Domnul său. Dacă ar fi vegheat împreună cu Domnul Hristos în agonia Sa, ucenicii ar fi fost pregătiţi să privească suferinţele Sale pe crucea Golgotei. Ei ar fi înţeles, într-o măsură însemnată, natura suferinţelor Sale zdrobitoare. Ei ar fi fost în stare să-şi aducă aminte de cuvintele Sale care profetizau suferinţele, moartea şi învierea Sa. În mijlocul întunecimii celui mai crucial ceas, raze de speranţă ar fi luminat în întuneric şi le-ar fi susţinut credinţa.
De îndată ce s-a făcut ziuă, Sinedriul s-a adunat din nou şi Domnul Hristos a fost adus iarăşi în sala de judecată. El declarase că este Fiul lui Dumnezeu, dar Sinedriul a transformat cuvintele Sale într-o acuzaţie împotriva Sa. Dar nu-L puteau condamna numai pe baza acestei declaraţii, pentru că mulţi membri nu fuseseră prezenţi la şedinţa din cursul nopţii şi nu auziseră cuvintele Sale. De asemenea, ei ştiau că tribunalul roman nu ar fi găsit în ele nimic vrednic de moarte. Dar, dacă ar fi auzit toţi de pe buzele Sale repetarea acelor cuvinte, atunci obiectivul lor ar fi fost atins. Susţinerea Domnului Iisus că El este Mesia putea fi transformată într-o declaraţie de revoltă politică.
„Dacă eşti Tu Hristosul”, au zis ei, „spune-ne.” Dar Domnul Hristos tăcea. Ei au continuat să-I pună întrebări. În cele din urmă, cu o voce tristă, El a răspuns: „Dacă vă voi spune, nu veţi crede; şi dacă vă voi întreba, nu-Mi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi da drumul.” Dar, ca să poată fi lăsaţi fără scuză, El a adăugat solemna avertizare: „De acum încolo, Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui Dumnezeu.”
„Eşti Tu dar Fiul lui Dumnezeu?” au întrebat ei într-un glas. Şi El le-a răspuns: „Aşa cum o spuneţi; da, sunt.” Atunci ei au început să strige: „Ce nevoie mai avem de mărturie? Noi înşine am auzit-o din gura Lui.”
Şi astfel, în conformitate cu a treia condamnare din partea autorităţilor iudaice, Domnul Iisus trebuia să moară. Tot ceea ce mai trebuia făcut acum, gândeau ei, era ca romanii să ratifice această condamnare şi să-L dea în mâna lor.
A urmat apoi cea de-a treia scenă de abuzuri şi batjocuri, chiar mai rea decât aceea pe care a primit-o din partea mulţimii ignorante. Şi ea a avut loc chiar în prezenţa preoţilor şi a conducătorilor, cu aprobarea lor. Orice sentiment de simpatie şi omenie dispăruse din inimile lor. Dacă argumentele lor erau slabe şi nu-L puteau reduce la tăcere, atunci aveau alte arme, pe acelea pe care cei puternici le-au folosit în toate veacurile pentru a-i reduce la tăcere pe eretici – suferinţa, violenţa şi moartea.
Când judecătorii au pronunţat condamnarea Domnului Hristos, o furie satanică a pus stăpânire pe gloată. Urletul vocilor semăna cu urletul fiarelor sălbatice. Mulţimea s-a repezit spre Domnul Hristos, strigând: „Este vinovat, la moarte cu El!” Dacă n-ar fi fost soldaţii romani, Domnul Hristos n-ar mai fi trăit ca să fie bătut în cuie pe crucea Golgotei. El ar fi fost rupt în bucăţi înaintea judecătorilor Săi dacă autoritatea romană n-ar fi intervenit şi, prin forţa armelor, n-ar fi ţinut în frâu violenţa gloatei.
Păgânii aceia erau furioşi la vederea tratamentului brutal faţă de Cineva împotriva căruia nu se dovedise nimic. Ofiţerii romani au declarat că, pronunţând condamnarea Domnului Iisus, iudeii încălcau autoritatea romană şi că era chiar contrar legii iudaice să condamne un om la moarte numai pe baza mărturiei lui. Această intervenţie a adus o clipă de linişte în desfăşurarea procesului, dar conducătorii iudei erau insensibili, morţi faţă de milă şi ruşine.
Preoţii şi conducătorii au uitat demnitatea slujbei lor şi şi-au bătut joc de Fiul lui Dumnezeu, folosind epitete dezgustătoare. L-au luat în derâdere, reproşându-I cu dispreţ naşterea Lui. Spuneau că îndrăzneala Sa de a Se proclama Mesia era suficientă pentru a merita moartea cea mai dezonorantă, cea mai ruşinoasă. Oamenii cei mai stricaţi erau aceia care aruncau ocara cea mai infamă asupra Mântuitorului. O haină veche a fost aruncată peste capul Său şi persecutorii L-au lovit peste faţă, spunând: „Hristoase, proroceşte-ne – cine Te-a lovit?” Când haina a fost luată de pe capul Său, un păcătos înrăit L-a scuipat în faţă.
Îngerii lui Dumnezeu au înregistrat cu credincioşie orice privire insultătoare, orice cuvânt şi orice act săvârşite împotriva iubitului lor Conducător. Într-o zi, oamenii aceştia stricaţi, care şi-au bătut joc şi au scuipat faţa calmă şi palidă a Domnului Hristos, o vor privi în slava ei, strălucind mai tare decât soarele.