Scena însă a trecut, s-a şters repede din viziunea preotului. Cuvintele Domnului Hristos l-au lovit pe saducheu în inimă. Caiafa negase doctrina învierii din morţi, a judecăţii şi a vieţii viitoare. Acum, el era cuprins de o furie satanică. Oare acest Om, un arestat ce stătea înaintea sa, să-i atace cea mai iubită teorie? Rupându-şi veşmântul pentru ca poporul să vadă pretinsa lui groază, el a cerut ca, fără să se mai continue cercetările, Arestatul să fie condamnat pentru blasfemie. „Ce nevoie mai avem de martori?” a spus el. „Iată că acum aţi auzit hula Lui” (Matei 26:65). Şi toţi L-au condamnat.
Conştienţa vinovăţiei şi pasiunea l-au făcut pe Caiafa să facă ceea ce a făcut. El era furios pe sine pentru că a crezut cuvintele Domnului Hristos şi, în loc să-şi sfâşie inima ca urmare a unui profund simţământ al adevărului şi să mărturisească faptul că Iisus era Mesia, el şi-a sfâşiat hainele preoţeşti, ca semn al unei împotriviri categorice. Acest act al său avea profunde semnificaţii. Însă puţin şi-a dat seama Caiafa de însemnătatea lui. În acest act, făcut spre a-i influenţa pe judecători şi pentru a obţine astfel condamnarea Domnului Hristos, marele-preot s-a condamnat pe sine. Prin legea dată de Dumnezeu, s-a descalificat pentru slujba preoţiei. Făcând astfel, el pronunţase asupră-şi sentinţa de condamnare la moarte.
Un mare-preot nu trebuia să-şi rupă hainele. Prin legea levitică, acest lucru era interzis sub pedeapsa condamnării la moarte. În nicio împrejurare, în nicio ocazie, preotul nu trebuia să-şi rupă hainele. Printre iudei era obiceiul ca oamenii să-şi rupă veşmintele la moartea unor prieteni, dar preoţii nu trebuiau să respecte acest obicei. Domnul Hristos îi dăduse poruncă expresă lui Moise cu privire la acest lucru (Leviticul 10:6).
Tot ce purta preotul trebuia să fie întreg şi fără cusur. Prin acele frumoase veşminte era reprezentat caracterul marelui Model, Iisus Hristos. Nimic altceva decât desăvârşirea în îmbrăcăminte şi purtare, în cuvânt şi spirit nu putea să fie primit de Dumnezeu. El este sfânt, iar slava şi desăvârşirea Sa trebuie să fie reprezentate în serviciile de pe pământ. Numai desăvârşirea putea să reprezinte în mod cuvenit sfinţenia serviciilor cereşti. Omul mărginit poate să-şi sfâşie propria inimă, dând astfel dovadă de un duh zdrobit şi smerit. Dumnezeu va recunoaşte acest lucru. Dar veşmintele preoţeşti nu trebuiau să fie nicidecum sfâşiate, căci aceasta ar fi stricat reprezentarea lucrurilor cereşti. Marele-preot care ar fi îndrăznit să vină la slujba cea sfântă şi să ia parte la serviciul din sanctuar cu veşmintele sfâşiate ar fi fost considerat ca unul care era despărţit de Dumnezeu. Rupându-şi veşmintele, el a încetat să mai fie un personaj reprezentativ. El nu mai era acceptat de Dumnezeu ca un preot activ, care putea sluji. Acest fel de purtare, aşa cum se vedea la Caiafa, dădea pe faţă patimă şi nedesăvârşire omenească.
Sfâşiindu-şi veşmintele, Caiafa a călcat legea dată de Dumnezeu, pentru a urma tradiţia oamenilor. O lege omenească prevedea că, în caz de blasfemie, un preot putea să-şi sfâşie veşmintele în semn de groază faţă de păcat, şi totuşi să fie nevinovat. În acest fel, Legea lui Dumnezeu era anulată de legi omeneşti.
Fiecare acţiune a marelui-preot era privită cu mult interes de popor, iar Caiafa, pentru a impresiona, a căutat să facă o demonstraţie de sfinţenie. Dar în actul acesta, destinat să fie o acuzaţie împotriva Domnului Hristos, el arunca ocara asupra Aceluia despre care Dumnezeu a zis: „Numele Meu este în El” (Exodul 23:21). Astfel, chiar el era acela care comitea o blasfemie. Fiind el însuşi condamnat de Dumnezeu, Caiafa a pronunţat sentinţa de condamnare asupra Domnului Hristos ca un hulitor.
Când Caiafa şi-a rupt hainele, actul său a fost semnificativ în legătură cu locul pe care poporul iudeu avea să-l ocupe de aici înainte ca naţiune, faţă de Dumnezeu. Cândva, popor ales al lui Dumnezeu, se despărţea acum de El şi devenea foarte repede un popor care nu-I mai aparţinea lui Iehova. Când, pe cruce fiind, Domnul Hristos a strigat: „S-a sfârșit!”, iar catapeteasma templului s-a rupt în două, Veghetorul cel sfânt a declarat că poporul iudeu Îl respinsese pe Acela care era marele Original al tuturor simbolurilor, realitatea tuturor umbrelor acelora. Israel s-a despărţit de Dumnezeu. Caiafa putea deci să-şi rupă veşmântul său oficial, care arăta că el se pretindea a fi un reprezentant al adevăratului Mare-Preot, căci hainele nu mai aveau nicio însemnătate nici pentru el, nici pentru popor. Marele-preot putea mai degrabă să-şi rupă veşmintele de groază, din pricina situaţiei lui şi a naţiunii iudaice.
Sinedriul hotărâse că Domnul Hristos este vrednic de moarte, dar era împotriva legii iudaice să judece noaptea un arestat. Ca să fie legală, o condamnare nu putea fi pronunţată decât la lumina zilei şi înaintea întregului consiliu în sesiune. Cu toate acestea, Mântuitorul era tratat acum ca un criminal condamnat şi lăsat în seama celor mai josnice şi a celor mai stricate fiinţe omeneşti, să fie batjocorit. Palatul marelui-preot era înconjurat de o curte deschisă, în care se strânseseră soldaţii şi o mulţime de oameni. Prin această curte a fost dus Domnul Hristos spre camera gărzii, fiind întâmpinat şi dintr-o parte, şi din alta cu batjocură, făcându-se referinţă la declaraţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele Sale „şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu” şi „venind pe norii cerului” erau repetate în bătaie de joc. În timp ce Se afla în camera gărzii, aşteptând judecarea Sa legală, El n-a fost apărat. Gloata neştiutoare fusese martoră la cruzimea cu care fusese tratat în faţa consiliului şi de aceea oamenii şi-au luat libertatea de a-şi manifesta toate elementele satanice ale naturii lor. Înfăţişarea nobilă şi dumnezeiască a Domnului Hristos îi aţâţa la nebunie. Blândeţea Sa, inocenţa şi răbdarea Sa maiestuoasă îi umpleau de ura ce pornea de la Satana. Mila şi dreptatea erau călcate în picioare. Niciodată n-a fost tratat un criminal într-un mod atât de inuman cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu.
Dar un chin sufletesc şi mai puternic sfâşia inima Domnului Hristos, o lovitură care a produs cea mai profundă durere şi pe care nicio mână vrăjmaşă n-o putea produce. În timp ce era supus batjocurii cercetării în faţa lui Caiafa, Domnul Hristos a fost tăgăduit de unul dintre propriii ucenici.
După ce L-au părăsit pe Învăţătorul lor în grădină, doi dintre ucenici se aventuraseră să urmeze, de la distanţă, gloata care pusese mâna pe Domnul Hristos. Aceşti ucenici erau Petru şi Ioan. Preoţii l-au remarcat pe Ioan ca pe un ucenic bine cunoscut al lui Hristos şi l-au admis în sala de judecată, sperând că, fiind martor al umilirii Conducătorului său, va ajunge să dispreţuiască ideea că Unul ca acesta ar fi Fiul lui Dumnezeu. Ioan a vorbit în favoarea lui Petru şi a obţinut şi pentru el aprobarea să intre.
În curte se aprinsese un foc, căci era cea mai rece oră din noapte, chiar înainte de revărsatul zorilor. Un grup de oameni s-a apropiat de foc şi Petru, plin de încumetare, i s-a alăturat. El nu dorea să fie recunoscut ca ucenic al lui Hristos. Amestecându-se nepăsător prin mulţime, el spera să fie luat drept unul dintre cei care Îl aduseseră pe Domnul Hristos în sala de judecată.
Dar, când focul a luminat faţa lui Petru, femeia care stătea de pază la uşă a aruncat o privire cercetătoare asupra lui. Ea a reţinut faptul că el venise împreună cu Ioan, a observat privirea lui dezamăgită şi şi-a zis că trebuie să fie un ucenic al lui Hristos. Ea era una dintre slujnicele din casa lui Caiafa şi era curioasă să afle adevărul. Ea i-a zis lui Petru: „Nu cumva şi tu eşti unul dintre ucenicii omului acestuia?” Petru a fost surprins şi tulburat. Ochii oamenilor s-au fixat imediat asupra lui. El se făcea că nu înţelege, dar femeia era insistentă şi le-a spus celor din jurul său că acest om fusese cu Iisus. Petru s-a văzut nevoit să răspundă şi a spus supărat: „Femeie, nu-L cunosc.” Aceasta a fost prima tăgăduire şi imediat a cântat cocoşul. O, Petre, atât de curând te-ai ruşinat de Învăţătorul tău! Atât de repede L-ai tăgăduit pe Domnul tău!
Ucenicul Ioan, intrând în sala de judecată, n-a încercat să ascundă faptul că era urmaş al Domnului Hristos. El nu s-a amestecat cu gloata crudă care Îl batjocorea pe Învăţătorul său. El n-a fost întrebat, pentru că nu şi-a asumat un caracter fals, dând astfel prilej să poată fi bănuit. El a căutat un colţ retras, ferit de privirea mulţimii, dar cât mai aproape cu putinţă de Iisus. De aici, el putea vedea şi auzi tot ce se spunea la judecarea Domnului.
Nu fusese în planul lui Petru ca adevăratul său caracter să fie cunoscut. Luându-şi un aer de indiferenţă, el se aşezase singur pe terenul vrăjmaşului şi devenise astfel o pradă uşoară în fața ispitei. Dacă i s-ar fi cerut să lupte pentru Învăţătorul său, ar fi fost un soldat curajos, dar când degetul batjocurii s-a îndreptat spre el, Petru s-a dovedit a fi un laş. Mulţi dintre cei care nu se dau înapoi de la o luptă îndârjită pentru Domnul lor ajung să-şi tăgăduiască credinţa dacă sunt luaţi în râs. Asociindu-se cu aceia pe care ar fi trebuit să-i evite, se aşază singuri în calea ispitei. Ei îl invită pe vrăjmaş să-i ispitească şi sunt determinaţi să spună şi să facă lucruri de care, în alte împrejurări, nu s-ar fi făcut niciodată vinovaţi. Ucenicul Domnului Hristos care, în zilele noastre, îşi ascunde credinţa de teama suferinţei sau a ruşinii Îl tăgăduieşte pe Domnul lui tot aşa cum L-a tăgăduit Petru în sala de judecată.