Dar, mai înainte de toate, trebuia găsit un cap de acuzare împotriva Lui. Până acum însă, ei nu găsiseră nimic. Ana a poruncit ca Domnul Hristos să fie dus la Caiafa. Acesta aparţinea partidei saducheilor, dintre care unii erau cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Domnului Hristos. El însuşi, deşi era mai slab în ceea ce priveşte puterea caracterului, era tot atât de aspru, fără inimă şi fără scrupule ca Ana. El n-ar fi lăsat niciun mijloc nefolosit pentru a-L nimici pe Iisus. Era dis-de-dimineaţă şi încă întuneric. La lumina torţelor şi a felinarelor, gloata înarmată şi Prizonierul ei au pornit spre palatul marelui-preot. Aici, în timp ce membrii Sinedriului se adunau, Ana şi Caiafa L-au interogat din nou pe Domnul Hristos, dar fără succes.

Când consiliul s-a adunat în sala de judecată, Caiafa şi-a ocupat locul de preşedinte al Sinedriului. De o parte şi de alta erau judecătorii şi cei care erau în mod deosebit interesaţi în acest proces. Soldaţii romani au fost aşezaţi pe platformă, mai jos de tron. La picioarele tronului marelui-preot stătea Domnul Hristos. Asupra Lui erau fixate privirile întregii mulţimi. Agitaţia era mare. În toată acea mulţime, numai El era calm şi senin. Chiar atmosfera din jurul Său părea cuprinsă de o influenţă sfântă.

Caiafa L-a privit pe Domnul Hristos ca pe un rival al său. Nerăbdarea oamenilor de a-L auzi pe Mântuitorul şi aparenta lor grabă de a accepta învăţăturile Lui treziseră gelozia amară a marelui-preot. Dar acum, privind la Cel arestat, Caiafa era plin de admiraţie pentru înfăţişarea Sa nobilă şi demnă. O convingere plana asupra lui, şi anume că Omul acesta era la fel ca Dumnezeu. În clipa următoare însă, în mod dispreţuitor, a alungat acest gând. De îndată, vocea lui s-a auzit plină de ironie şi aroganţă, cerându-I Domnului Iisus să facă una dintre marile Lui minuni înaintea lor. Dar Mântuitorul parcă nici nu auzise cuvintele lui. Poporul a putut face comparaţie între comportamentul nervos şi răutăcios al lui Ana şi al lui Caiafa şi comportarea maiestuoasă, calmă, a Domnului Hristos. Chiar şi în mintea acelei mulţimi înrăite s-a ridicat întrebarea: „Trebuie oare ca Acest Om cu o înfăţişare dumnezeiască să fie condamnat ca un criminal?”

Caiafa, conştient de influenţa pe care Iisus o câştiga, a grăbit judecata. Vrăjmaşii Domnului Hristos erau în mare încurcătură. Ei erau preocupaţi să obţină condamnarea Lui, dar nu ştiau cum să realizeze lucrul acesta. Membrii Sinedriului erau împărţiţi în farisei şi saduchei. Între ei erau mari animozităţi şi controverse; nici nu îndrăzneau să abordeze unele puncte de discuţie, de teamă să nu se certe. Cu câteva cuvinte, Domnul Hristos ar fi putut să le stârnească prejudecăţile unii împotriva altora şi, în acest fel, să le abată mânia de la El. Caiafa ştia acest lucru şi dorea să evite începerea unei dispute. Erau foarte mulţi martori care ar fi putut dovedi că Domnul Hristos îi denunţase pe preoţi şi pe cărturari şi că îi caracterizase ca fiind ipocriţi şi ucigaşi, dar nu era în avantajul lor să aducă această mărturie. Saducheii, în lupta lor ascuţită cu fariseii, folosiseră un limbaj asemănător. O astfel de mărturie nu avea greutate în faţa romanilor, care erau şi aşa dezgustaţi de pretenţiile fariseilor. Erau foarte multe dovezi că Domnul Hristos nesocotise tradiţiile iudaice şi vorbise nerespectuos despre multe din rânduielile lor, dar, în ceea ce priveşte tradiţia, fariseii şi saducheii erau la cuţite, iar pentru romani, această acuzaţie nu avea nicio valoare. Vrăjmaşii Domnului Hristos nu îndrăzneau să-L acuze de călcarea Sabatului, căci o examinare a acestei probleme ar fi descoperit caracterul lucrării Sale. Dacă minunile Sale de vindecare erau aduse la lumină, atunci însuşi scopul pe care preoţii îl urmăreau avea să fie anihilat, înfrânt.

Fuseseră plătiţi martori mincinoşi care să-L acuze pe Domnul Hristos de incitare la rebeliune, de încercarea de a stabili o conducere de stat separată. Dar mărturiile lor s-au dovedit a fi vagi şi contradictorii. Cercetaţi în amănunt, ei şi-au falsificat propriile declaraţii.

La începutul lucrării Sale, Domnul Hristos a spus: „Stricaţi templul acesta şi, în trei zile, îl voi ridica.” Într-un limbaj profetic figurat, El profetizase despre moartea şi învierea Sa. „El le vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:19,21). Iudeii înţeleseseră aceste cuvinte într-un sens literal, ca referindu-se la Templul din Ierusalim. Din tot ceea ce spusese Domnul Hristos, preoţii n-au putut găsi nimic spre a folosi împotriva Lui, în afară de această declaraţie. Prezentând într-un mod greşit aceste cuvinte, ei sperau să aibă câştig de cauză. Romanii fuseseră şi ei angajaţi în reconstruirea şi înfrumuseţarea templului şi erau foarte mândri de el; orice dispreţ manifestat faţă de el, cu siguranţă, le-ar fi trezit indignarea. Aici, în acest punct, romanii şi iudeii, fariseii şi saducheii se puteau uni, căci toţi priveau templul cu multă veneraţie. În legătură cu acest fapt au fost găsiţi doi martori, ale căror mărturii n-au fost chiar atât de contradictorii ca ale celorlalţi. Unul dintre ei, care fusese mituit să-L acuze pe Iisus, a declarat: „Acesta a zis: «Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile.»” În acest fel, cuvintele Domnului Hristos au fost prezentate în mod greşit. Dacă ar fi fost spuse exact aşa cum au fost rostite de El, ei n-ar fi putut să obţină condamnarea nici chiar de către Sinedriu. Dacă Domnul Hristos ar fi fost numai om, aşa cum pretindeau iudeii, declaraţia Sa n-ar fi făcut decât să evidenţieze un spirit iraţional, lăudăros, dar nu putea fi transformată în hulă. Chiar în modul tendenţios în care au fost prezentate de martorii falşi, cuvintele Sale n-au conţinut nimic care să fie considerat de către romani o crimă vrednică de moarte.

Cu multă răbdare, Domnul Hristos a ascultat declaraţiile ce se băteau cap în cap. El n-a scos niciun cuvânt în apărarea Sa. În cele din urmă, acuzatorii Săi au fost încurcaţi, confuzi şi înnebuniţi. Judecata nu făcea deloc progrese; se părea că tot complotul lor avea să dea greş. Caiafa era disperat. Mai rămânea o singură scăpare: Hristos trebuia determinat să Se condamne singur. Marele-preot s-a ridicat de pe scaunul său de judecată cu faţa schimonosită de patimă, vocea şi comportamentul său arătând în mod clar că, dacă ar fi stat în puterea sa, L-ar fi doborât la pământ pe Arestat. „Nu răspunzi nimic?” a exclamat el. „Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?”

Iisus Şi-a păstrat pacea. „Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund; n-a deschis gura” (Isaia 53:7).

În cele din urmă, Caiafa, ridicând braţul drept spre ceruri, s-a adresat Domnului Iisus ca şi când ar fi rostit un jurământ solemn: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!”

La acest apel, Domnul Hristos nu mai putea rămâne tăcut. Este un timp când trebuie să taci şi unul când trebuie să vorbeşti. El n-a vorbit până când n-a fost întrebat în mod direct. El ştia că, dacă răspundea acum, aceasta avea să însemne cu certitudine moartea Sa. Dar apelul acesta a fost făcut de cea mai înaltă autoritate recunoscută a naţiunii şi în numele Celui Preaînalt. Domnul Hristos nu putea să nu arate respectul cuvenit Legii. Mai mult decât atât, legătura Sa cu Tatăl era pusă acum sub semnul întrebării. El trebuia să declare în mod clar caracterul şi misiunea Sa. Domnul Hristos le spusese ucenicilor Săi: „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:32). Acum, prin propriul exemplu, El a repetat învăţătura.

Toate urechile erau foarte atente ca să asculte şi toţi ochii erau aţintiţi asupra feţei Sale atunci când El a răspuns: „Da, sunt!” O lumină cerească părea că luminează înfăţişarea Sa palidă atunci când a adăugat: „Ba mai mult, vă spun că, de acum încolo, veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64).

Pentru un moment, divinitatea Domnului Hristos a străfulgerat prin veşmântul Său omenesc. Marele-preot tremura sub privirea pătrunzătoare a Mântuitorului. Privirea aceea părea că citeşte gândurile lui ascunse şi îl ardea până la inimă. Niciodată în viaţa pe care a mai avut-o de trăit, n-a uitat privirea aceea cercetătoare a Fiului lui Dumnezeu, persecutat înaintea lui.

„Ba mai mult”, a spus Domnul Hristos, „vă spun că, de acum încolo, veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos a prezentat reversul scenei care avea loc atunci. El, Domnul vieţii şi al slavei, avea să stea la dreapta lui Dumnezeu. El va fi Judecătorul a tot pământul şi la hotărârea Lui nu se va mai putea face recurs. Atunci, orice lucru tainic avea să fie aşezat în lumina feţei lui Dumnezeu, iar judecata avea să se facă asupra fiecărui om, şi fiecare avea să fie judecat după faptele sale.

Cuvintele Domnului Hristos l-au speriat pe marele-preot. Gândul că avea să fie o înviere a morţilor, când toţi vor sta la bara judecăţii lui Dumnezeu, pentru a fi răsplătiţi după faptele lor, era pentru Caiafa un gând plin de groază. Scenele judecăţii finale au trecut cu repeziciune, ca o panoramă, pe dinaintea sa. Pentru o clipă, el a văzut spectacolul îngrozitor al mormintelor ce-şi eliberau morţii, cu secretele care, spera el, au fost pentru totdeauna ascunse. Pentru un moment, el a avut simţământul că stă în faţa Judecătorului celui veşnic, ai cărui ochi, care văd totul, citeau în sufletul său, aducând la lumină taine pe care el le considera ascunse odată cu cei morţi.