Ai terminat de citit capitolul 74 – Ghetsimani, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/b6mjq5B1DjjDfoeh7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 75 – Înaintea lui Ana şi a curţii de judecată a lui Caiafa.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
În mare grabă, ei L-au dus pe Iisus peste pârâul Chedron, au trecut prin grădini şi dumbrăvi cu măslini şi pe străzile liniştite ale oraşului adormit. De acum, era trecut de miezul nopţii şi strigătele gloatei batjocoritoare, care Îl urma, au străpuns strident liniştea nopţii. Mântuitorul era legat, păzit cu străşnicie şi mişcările Îi provocau durere. În graba nepotolită, cei ce L-au prins L-au dus la palatul lui Ana, fostul mare-preot.
Ana era capul familiei preoţilor ce slujeau şi, din respect pentru vârsta sa, el era recunoscut de popor ca mare-preot. Sfatul său era căutat şi adus la îndeplinire ca fiind vocea lui Dumnezeu. El trebuia să fie primul care Îl vedea pe Iisus captiv, la discreţia puterii preoţeşti. El trebuia să fie prezent la anchetarea celui arestat, de teamă ca nu cumva Caiafa, mai puţin experimentat, să dea greş în a obţine ceea ce ei doreau. Cu această ocazie, era nevoie de iscusinţa, viclenia şi subtilitatea sa, căci condamnarea lui Hristos trebuia obţinută cu orice chip.
Legal, Domnul Hristos trebuia să fie judecat de Sinedriu, dar, adus înaintea lui Ana, El a fost supus unei judecăţi preliminare. Sub dominaţia romană, Sinedriul nu putea să pronunţe definitiv sentinţa la moarte. El nu putea decât să judece un deţinut, iar sentinţa dată trebuia supusă spre ratificare autorităţilor romane. Era deci necesar să se aducă împotriva Domnului Hristos acuzaţii care să fie considerate de către romani ca fiind criminale. De asemenea, trebuia găsită o acuzaţie care să-L condamne şi în faţa iudeilor. Un mare număr de preoţi şi conducători fuseseră convinşi de învăţătura Domnului Hristos şi numai teama de excomunicare i-a împiedicat să mărturisească aceasta. Preoţii îşi aminteau foarte bine de întrebarea lui Nicodim: „Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?” (Ioan 7:51). Această întrebare a dus atunci la dezbinarea consiliului, iar planurile lor au fost zădărnicite. Acum, Iosif din Arimateea şi Nicodim nu aveau să mai fie invitaţi, dar erau alţii care puteau îndrăzni să vorbească în favoarea dreptăţii. Judecata trebuia condusă în aşa fel încât să-i unească pe membrii Sinedriului împotriva Domnului Hristos. Erau două acuzaţii pe care preoţii doreau să le aducă. Dacă Domnul Hristos ar fi fost dovedit ca hulitor, atunci ar fi fost condamnat de iudei. Dacă ar fi fost acuzat de revoltă, atunci s-ar fi asigurat condamnarea din partea romanilor. Ana a încercat să stabilească cel de-al doilea cap de acuzare. El L-a cercetat pe Domnul Hristos cu privire la ucenicii Săi şi cu privire la doctrina Sa, sperând ca Arestatul să spună ceva care să poată fi interpretat în direcția așteptată. El a căutat să stoarcă nişte declaraţii prin care să dovedească faptul că Iisus căuta să înfiinţeze o societate secretă, cu scopul de a stabili o nouă împărăţie. Atunci, preoţii ar fi putut să-L dea în mâinile romanilor, ca pe unul care tulbură pacea şi conduce la răzvrătire.
Ca într-o carte deschisă, Domnul Hristos a citit gândurile preotului. Ca şi când ar fi citit în sufletul celui care-L interoga, Iisus a negat faptul că între El şi urmaşii Săi ar exista vreo înţelegere secretă sau că El i-ar fi strâns în secret într-un loc întunecos, pentru a-Şi ascunde planurile. În ceea ce priveşte planurile şi învăţătura Sa, El nu avea niciun secret. „Eu am vorbit lumii pe faţă”, a răspuns El. Eu „totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii, şi n-am spus nimic în ascuns”.
Domnul Hristos punea propriul mod de a lucra în contrast cu metodele acuzatorilor Săi. Timp de luni de zile, ei Îl urmăriseră, străduindu-se să-L prindă în cursă şi să-L aducă înaintea unui tribunal secret, unde, prin jurământ fals, să obţină ceva ce era imposibil să obţină prin mijloace cinstite. Acum, ei îşi aduceau la îndeplinire planurile. Prinderea Lui în miez de noapte de către o gloată de oameni, batjocura şi abuzurile comise asupra Lui mai înainte de a fi condamnat sau chiar acuzaţia erau modul lor de a lucra, şi nu al Lui. Acţiunea lor era de fapt o violare a legii. Rânduielile lor prevedeau că fiecare om trebuie să fie considerat şi tratat ca nevinovat până când i se dovedea vinovăţia. Preoţii erau astfel condamnaţi de propriile rânduieli.
Întorcându-Se spre anchetatorul Său, Domnul Hristos a spus: „Pentru ce Mă întrebi pe Mine?” Nu trimiseseră oare preoţii şi mai-marii norodului spioni care să-I supravegheze toate mişcările şi să le raporteze fiecare cuvânt spus de El? N-au fost oare aceştia prezenţi la orice întâlnire a Sa cu oamenii şi nu le-au dus ei preoţilor informaţii cu privire la tot ceea ce a spus şi a făcut El? „Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit”, a răspuns Iisus; „iată, aceia ştiu ce am spus” (Ioan 18:21).
Ana a fost redus la tăcere de răspunsul categoric pe care l-a primit. Temându-se ca nu cumva Domnul Hristos să spună ceva cu privire la felul său de comportare, pe care prefera să-l ţină ascuns, Ana nu I-a mai spus nimic atunci. Unul dintre aprozii săi, plin de mânie, când l-a văzut pe Ana redus la tăcere, L-a lovit pe Domnul Hristos peste faţă, spunând: „Aşa răspunzi marelui-preot?”
Cu un calm profund, Hristos a răspuns: „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, dar, dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18:20-23). El n-a rostit niciun cuvânt aspru, de răzbunare. Răspunsul Său calm izvora dintr-o inimă fără păcat, răbdătoare şi blândă, care nu putea fi provocată.
Domnul Hristos a suferit nespus din cauza abuzurilor şi insultelor la care era supus. Din mâinile fiinţelor pe care El le crease şi pentru care făcea un sacrificiu infinit de mare, El a primit orice umilire. Şi a suferit într-un raport direct proporţional cu desăvârşirea sfinţeniei Sale şi cu ura Sa faţă de păcat. Judecarea Sa de către oamenii care se comportau ca nişte diavoli era pentru El un continuu sacrificiu. A fi înconjurat de fiinţe omeneşti care se aflau sub controlul lui Satana era pentru El nespus de revoltător. El era conştient de faptul că, într-un moment, printr-o străfulgerare a puterii Sale divine, i-ar fi putut transforma în ţărână pe cruzii Săi chinuitori. Acest lucru făcea ca judecata să fie şi mai greu de suportat.
Iudeii aşteptau un Mesia care să Se manifeste printr-o forţă exterioară. Îl aşteptau ca pe cineva cu o voinţă extraordinară, care să schimbe modul de gândire al oamenilor şi să obţină de la ei, prin forţă, o recunoaştere a supremaţiei şi, în acelaşi timp, să satisfacă şi speranţele lor ambiţioase. Astfel, când Domnul Hristos era tratat cu dispreţ, o mare ispită Îl încerca, şi anume aceea de a manifesta caracterul Său divin. Printr-un cuvânt, printr-o privire, El ar fi putut să-i oblige pe persecutorii Săi să mărturisească faptul că El era Domn, mai presus de împăraţi şi conducători, de preoţi şi templu. Dar dificila Lui sarcină era aceea de a rămâne în poziţia pe care Şi-o alesese, de a fi una cu neamul omenesc.
Îngerii cerului erau martori, urmărind fiecare mişcare ce se făcea împotriva iubitului lor Conducător. Ei doreau nespus de mult să-L elibereze pe Hristos. Sub conducerea lui Dumnezeu, îngerii sunt atotputernici. Cu o ocazie, ascultând de porunca Domnului Hristos, ei au ucis într-o noapte o armată asiriană de o sută optzeci şi cinci de mii de oameni. Cât de uşor ar fi putut îngerii, privind ruşinoasa scenă a judecării Domnului Hristos, să-şi manifeste indignarea, mistuindu-i pe vrăjmaşii lui Dumnezeu! Dar nu li se poruncise să facă acest lucru. Acela care ar fi putut să-i osândească la moarte pe vrăjmaşii Săi a suportat cruzimea lor. Iubirea pentru Tatăl Său şi angajamentul Său, luat de la întemeierea lumii, că va deveni Purtător al păcatului, L-au făcut să îndure fără să Se plângă de tratamentul barbar al celor pe care venise să-i mântuiască. Era o parte a misiunii Sale aceea de a suporta, în natura Sa omenească, toate loviturile şi batjocurile pe care oamenii le puteau îngrămădi asupra Lui. Singura nădejde a omenirii era în această supunere a Domnului Hristos la toate chinurile pe care I le puteau produce mâinile şi inimile oamenilor.
Domnul Hristos nu spusese nimic care să le poată da acuzatorilor Săi vreun câştig de cauză, şi totuşi El era legat, ceea ce însemna că fusese deja condamnat. Trebuia să existe totuşi o formă de justiţie. Era necesar să se apeleze la forma unui proces legal. Autorităţile erau hotărâte să grăbească înfăptuirea acestui lucru. Ele erau conştiente de consideraţia de care Se bucura Domnul Hristos în popor şi se temeau că, dacă se făcea vâlvă de arestarea Lui, oamenii vor încerca să-L elibereze. De asemenea, dacă judecarea şi executarea nu se realizau în acelaşi timp, atunci s-ar fi amânat cu o săptămână din cauza sărbătorii Paştelui. Faptul acesta însă le-ar fi dat peste cap planurile. Pentru a obţine condamnarea lui Hristos, depindeau în mare măsură de gălăgia mulţimii, care era formată în mare parte din pleava Ierusalimului. Dacă s-ar fi întârziat o săptămână, entuziasmul ar fi scăzut şi nu era exclus să aibă loc o reacţie inversă. Atunci, cea mai bună parte din norod s-ar fi ridicat în favoarea Domnului Hristos; mulţi ar fi putut să aducă mărturie în apărarea Lui, arătând marile lucrări pe care El le făcuse. Aceasta ar fi trezit indignarea poporului împotriva Sinedriului. Modul în care ei au procedat ar fi fost condamnat, iar Domnul Hristos ar fi fost eliberat, pentru a primi iarăşi închinare din partea mulţimii. De aceea, preoţii şi mai-marii norodului au hotărât ca Hristos să fie dat în mâinile romanilor înainte ca planurile lor să fie cunoscute.