Sfârşit de oboseală şi plin de răni, Domnul Hristos a fost luat şi biciuit în faţa mulţimii. „Ostaşii dregătorului L-au dus pe Iisus în pretoriu şi au adunat în jurul Lui toată ceata ostaşilor. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap. […] Apoi, îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul iudeilor.» Şi scuipau asupra Lui.” Din când în când, câte o mână nelegiuită smulgea trestia ce-I fusese aşezată în mână şi lovea cu ea coroana de spini de pe fruntea Sa, făcând ca spinii să se înfigă în tâmplele Sale, iar sângele să se prelingă pe faţa şi pe barba Sa.
Minunaţi-vă, o, ceruri, şi rămâi încremenit, pământule! Priveşte pe asupritor şi pe Cel asuprit! O gloată înnebunită L-a înconjurat pe Mântuitorul acestei lumi. Cuvintele de batjocură se amestecau cu blesteme josnice şi pline de hulă. Naşterea Sa din clasa de jos şi viaţa Lui umilă erau discutate de mulţimea nesimţitoare. Declaraţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu era luată în râs şi glume grosolane şi rânjete batjocoritoare se înmulțeau de la unii la alții.
Satana era acela care conducea mulţimea cea crudă în comportarea ei abuzivă faţă de Mântuitorul. Era scopul lui Satana acela de a-L provoca – dacă era posibil – să Se răzbune sau de a-L determina să facă o minune pentru a Se elibera singur, nimicind astfel planul de mântuire. O singură pată asupra vieţii Sale omeneşti, o singură greşeală a naturii Sale omeneşti de a îndura teribila încercare, şi Mielul lui Dumnezeu avea să fie o jertfă nedesăvârşită, iar mântuirea omului, un eşec. Dar El, care printr-o poruncă putea aduce în ajutorul Său oştile cereşti care ar fi putut alunga mulţimea îngrozită din faţa Sa, prin străfulgerarea maiestăţii divine, S-a supus cu un calm desăvârşit celor mai jalnice insulte şi batjocuri.
Vrăjmaşii Domnului Hristos ceruseră o minune ca dovadă a divinităţii Sale. Ei aveau dovezi cu mult mai mari decât cele pe care le căutau. După cum cruzimea i-a degradat pe chinuitorii Săi, făcându-i neoameni, făcându-i asemenea lui Satana, tot astfel umilinţa şi răbdarea L-au înălţat pe Domnul Hristos mai presus de oameni, dovedind originea Sa dumnezeiască. Umilinţa Sa era garanţia înălţării Lui. Picurii de sânge ai agoniei Sale, ce se scurgeau pe faţa şi pe barba Lui din rănile făcute în tâmple, erau garanţia ungerii Sale cu „un untdelemn de bucurie” (Evrei 1:9), ca minunatul nostru Mare-Preot.
Furia lui Satana era mare văzând că toate violenţele la care a fost supus Mântuitorul n-au putut stoarce nici cel mai mic murmur de pe buzele Sale. Deşi luase asupra Sa natura omului, El a suportat totul cu o răbdare dumnezeiască şi nu S-a abătut cu nimic de la voinţa Tatălui Său.
Când L-a dat pe Iisus să fie biciuit şi batjocorit, Pilat s-a gândit că, făcând astfel, va trezi mila celor din mulţime. El spera că ei vor socoti că pedeapsa aceasta era suficientă. Chiar răutatea preoţilor, gândea el, avea să fie acum satisfăcută. Dar, cu puterea lor ascuţită de observaţie, iudeii au văzut slăbiciunea unei astfel de pedepsiri a unui Om care fusese declarat nevinovat. Ei ştiau că Pilat căuta să salveze viaţa Arestatului şi erau hotărâţi ca Iisus să nu fie eliberat. Pilat a pus să-L biciuiască pentru a fi pe placul nostru, să ne dea satisfacţie, gândeau ei, şi dacă vom forţa lucrurile ca să se ia o hotărâre, atunci cu siguranţă vom obţine ceea ce dorim.
Pilat a trimis după Baraba, să fie adus înaintea tribunalului. Apoi, el i-a înfăţişat mulţimii pe cei doi arestaţi, unul lângă altul, şi, arătând spre Mântuitorul, a spus cu o voce solemnă, stăruind: „Iată Omul”. „Iată că vi-L aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nicio vină în El” (Ioan 19:4,5).
Fiul lui Dumnezeu Se găsea acolo, purtând haina batjocurii şi cununa de spini. Dezgolit până la brâu, pe spatele Său se vedeau dungile lungi şi nemiloase ale loviturilor de bici, din care sângele curgea din belşug. Faţa Sa era pătată de sânge şi avea întipărite pe ea urmele istovirii şi ale durerii, dar niciodată nu fusese mai frumoasă ca acum. Faţa Mântuitorului n-a fost desfigurată pe când Se afla înaintea vrăjmaşilor Săi. Fiecare trăsătură a feţei exprima bunătate şi resemnare, precum şi mila cea mai profundă pentru cruzii Săi vrăjmaşi. În comportarea Sa nu se vedea nicio slăbiciune pornită din laşitate, ci tăria şi demnitatea îndelungatei suferinţe. Într-un izbitor contrast se înfăţişa deţinutul de lângă El. Fiecare trăsătură a feţei lui Baraba îl arăta a fi un tâlhar împietrit, ceea ce, de fapt, şi era. Contrastul acesta era grăitor pentru oricine privea la ei. Unii dintre cei ce priveau scena plângeau. Privind la Domnul Hristos, inimile lor erau pline de simpatie pentru El. Chiar preoţii şi conducătorii erau convinşi de faptul că El era exact ceea ce spunea că este.
Nu toţi soldaţii romani care Îl înconjurau pe Domnul Hristos erau cu inima împietrită; unii dintre ei căutau cu stăruinţă să găsească o dovadă că El nu este un criminal sau o persoană periculoasă. Din când în când, ei se întorceau să arunce o privire plină de dispreţ asupra lui Baraba. Nu era nevoie de o minte pătrunzătoare pentru a-l cunoaşte pe deplin. Apoi din nou se întorceau spre Cel judecat. Ei priveau la divinul Suferind cu simţăminte de profundă milă. Supunerea tăcută a Domnului Hristos a fixat în mintea lor scena, pentru a nu mai fi ştearsă niciodată, până când, fie că Îl vor recunoaşte ca fiind Hristosul, fie că se vor lepăda de El, îşi vor hotărî pentru totdeauna destinul.
Pilat era uluit în faţa răbdării pline de resemnare a Mântuitorului. El nu s-a îndoit de faptul că înfăţişarea acestui Om, în contrast cu aceea a lui Baraba, avea să le trezească iudeilor simpatie pentru El. Dar n-a înţeles ura fanatică a preoţilor împotriva Aceluia care, ca Lumină a lumii, a făcut ca întunericul şi abaterile lor să iasă în evidenţă. Ei au aţâţat gloata cuprinsă de o furie turbată şi din nou preoţii, conducătorii şi mulţimea şi-au ridicat glasul acela înspăimântător: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” În cele din urmă, pierzându-şi cu totul răbdarea faţă de cruzimea lor lipsită de orice raţiune, Pilat a strigat disperat: „Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci nu găsesc nicio vină în El.”
Guvernatorul roman, deşi obişnuit cu astfel de scene pline de cruzime, a fost mişcat şi plin de simpatie pentru Suferindul arestat, care, condamnat şi biciuit, cu fruntea însângerată şi spinarea numai răni deschise, avea încă înfăţişarea unui împărat pe tronul său. Dar preoţii au răspuns: „Noi avem o lege, şi după legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu.”
Pilat era contrariat. El n-avea o idee clară despre Hristos şi misiunea Lui, dar avea o credinţă nedefinită în Dumnezeu şi în fiinţe superioare celor omeneşti. Un gând, care cândva îi trecuse prin minte, lua acum o formă mult mai precisă. El se întreba dacă nu cumva Cel ce stătea în faţa sa, îmbrăcat în haina purpurie a batjocurii şi purtând pe cap cununa de spini, era o Fiinţă divină.
S-a întors iarăşi în sala de judecată şi I-a zis lui Iisus: „De unde eşti Tu?” Domnul Hristos nu i-a dat niciun răspuns. Mântuitorul vorbise deschis cu Pilat, explicându-i lucrarea Sa, aceea de a da mărturie despre adevăr. Dar Pilat a nesocotit lumina primită. El a abuzat de înalta sa funcţie de judecător prin aceea că, în faţa cererilor gloatei, a renunţat la principiile şi autoritatea sa. De aceea, Domnul Hristos nu mai avea pentru el nicio altă lumină. Ofensat de tăcerea Sa, Pilat spuse cu aroganţă:
„Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc şi am putere să-Ţi dau drumul?”
Domnul Hristos a răspuns: „N-ai avea nicio putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.”
Astfel, milostivul Mântuitor, în mijlocul suferinţei şi al durerii Sale teribile, a căutat să scuze atât cât a fost posibil acţiunea guvernatorului roman care L-a dat să fie crucificat. Ce scenă a fost aceasta, care a fost transmisă lumii din toate timpurile! Ce lumină aruncă ea asupra caracterului Aceluia care este Judecător al întregului pământ!
„Cine Mă dă în mâinile tale”, a spus Domnul Hristos, „are un mai mare păcat.” Prin aceasta, Domnul Hristos îl viza pe Caiafa, care, ca mare-preot, reprezenta naţiunea iudaică. Iudeii cunoşteau principiile cu care guvernau autorităţile romane. Avuseseră lumină în profeţiile care mărturiseau despre Hristos, precum şi în învăţăturile şi minunile Sale. Judecătorii iudei au avut dovezi incontestabile despre divinitatea Aceluia pe care ei L-au condamnat la moarte. Şi vor fi judecaţi după lumina pe care au avut-o.
Vina cea mai mare şi răspunderea cea mai grea zăceau asupra acelora care se aflau în poziţiile cele mai înalte ale naţiunii, care erau depozitari ai datoriilor sacre, pe care le trădau acum atât de josnic. În comparaţie cu aceştia, Pilat, Irod şi soldaţii romani aproape că nu-L cunoşteau pe Iisus. Ei căutau să fie pe placul preoţilor şi al conducătorilor atunci când se comportau violent faţă de Domnul Hristos. Nu aveau lumina pe care naţiunea iudaică o primise din abundenţă. Dacă această lumină le-ar fi fost dată şi soldaţilor, atunci aceştia nu L-ar fi tratat pe Domnul Hristos atât de crud cum L-au tratat.
Din nou Pilat a propus ca Mântuitorul să fie eliberat. „Dar iudeii strigau: «Dacă dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu cezarul.»” Astfel, aceşti ipocriţi se prefăceau că sunt zeloşi în ceea ce priveşte autoritatea cezarului. Dintre toţi adversarii conducerii romane, iudeii erau cei mai înverşunaţi. Când le venea bine, ei erau cei mai tirani în a impune cerinţele lor naţionale şi religioase, dar, când urmăreau îndeplinirea unor scopuri pline de cruzime, atunci înălţau puterea cezarului. Pentru a aduce la îndeplinire nimicirea Domnului Hristos, ei erau gata să facă declaraţii de loialitate faţă de cârmuirea străină pe care o urau.