Domnul Hristos i-ar fi putut adresa lui Irod cuvinte care să-i străpungă urechile împietrite. El ar fi putut să-l înspăimânte şi să-l facă să tremure, punându-i înainte toată nelegiuirea vieţii lui, precum şi groaza apropierii zilei judecăţii pentru el. Dar tăcerea Sa a fost cea mai aspră mustrare pe care o putea rosti. Irod respinsese adevărul care i-a fost adresat de către cel mai mare dintre profeţi şi de aceea nu avea să mai primească nicio altă solie. Pentru el, Maiestatea cerului nu mai avea niciun cuvânt. Urechea aceea care fusese întotdeauna deschisă faţă de nenorocirile omeneşti nu mai avea acum niciun loc pentru poruncile lui Irod. Ochii aceia care întotdeauna fuseseră aţintiţi cu o iubire plină de milă şi iertare asupra păcătosului pocăit nu mai aveau acum nicio privire pe care să i-o acorde lui Irod. Buzele acelea care rostiseră cele mai impresionante adevăruri şi care, în accente pline de gingăşie, au pledat pe lângă cel mai decăzut şi mai degradat păcătos erau acum închise faţă de trufaşul rege, care nu simţea nevoia de un Mântuitor.
Faţa lui Irod s-a întunecat de furie. Întorcându-se spre mulţime, L-a denunţat cu mânie pe Domnul Hristos ca fiind un impostor. Apoi, adresându-se Domnului Hristos, I-a spus: „Dacă nu vei aduce nicio dovadă pentru demonstrarea pretenţiilor Tale, atunci am să Te dau în mâinile soldaţilor şi gloatei. Ei poate că vor reuşi să Te facă să vorbeşti. Dacă eşti un impostor, atunci moartea din mâinile lor nu este decât ceea ce meriţi; dacă eşti însă Fiul lui Dumnezeu, atunci salvează-Te, săvârşind o minune.”
Nici n-a terminat bine de rostit aceste cuvinte, că mulţimea a şi năvălit asupra Domnului Hristos. Asemenea unor fiare sălbatice, cei din mulţime s-au aruncat asupra prăzii. Domnul Hristos a fost târât când într-o parte, când în alta, iar Irod s-a alăturat gloatei şi a căutat să-L umilească pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi intervenit soldaţii romani, obligând gloata cuprinsă de nebunie să se dea înapoi, Mântuitorul ar fi fost sfâşiat în bucăţi.
„Irod cu ostaşii lui de pază, se purtau cu El cu dispreţ şi, după ce şi-au bătut joc de El, L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare” (Luca 23:11). Soldaţii romani s-au alăturat implicându-se în această maltratare a Domnului Hristos. Tot ceea ce aceşti soldaţi răi şi corupţi, încurajaţi fiind de Irod şi de conducătorii iudei, puteau născoci era folosit împotriva Mântuitorului. Şi cu toate acestea, răbdarea Sa divină n-a cedat.
Persecutorii Domnului Hristos încercaseră să măsoare caracterul Său după caracterul lor; ei Îl prezentaseră ca pe un netrebnic, cum erau ei. Dar, dincolo de toată această scenă, un alt tablou se înfăţişa privirii – o scenă pe care, într-o zi, ei o vor vedea în toată slava. Erau unii care tremurau în prezenţa Domnului Hristos. În timp ce gloata necioplită se pleca în batjocură înaintea Lui, unii dintre cei ce veniseră cu acelaşi scop s-au întors înspăimântaţi şi tăcuţi. Irod a fost convins. Ultimele raze ale harului au strălucit asupra inimii lui împietrite de păcat. El şi-a dat seama că Acesta nu era un om obişnuit, căci divinitatea străfulgera prin corpul Său omenesc. Chiar în timpul acela în care Domnul Hristos era înconjurat de batjocoritori, de oameni adulteri şi criminali, Irod şi-a dat seama că privea un Dumnezeu pe tronul Său.
Aşa împietrit cum era, Irod n-a îndrăznit să ratifice condamnarea Domnului Hristos. El a dorit să scape de această teribilă răspundere şi L-a trimis pe Domnul Hristos înapoi, în sala romană de judecată.
Pilat a fost dezamăgit şi foarte nemulţumit. Când iudeii s-au întors, aducându-L pe Arestat, Pilat i-a întrebat nervos ce anume vor să-I facă. Le-a amintit că-L cercetase deja pe Hristos şi că nu găsise nicio vină în El; le-a amintit faptul că ei au adus acuzaţii împotriva Lui, dar că n-au fost în stare să aducă probe nici măcar pentru o acuzaţie. El Îl trimisese pe Iisus la Irod, tetrarhul Galileei, unul din neamul lor, dar nici el nu L-a găsit vrednic de moarte. „Eu deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul”, a spus Pilat.
Aici Pilat şi-a dat pe faţă slăbiciunea. El declarase că Domnul Hristos era nevinovat şi, cu toate acestea, era dispus să pună să-L biciuiască, numai pentru a-i linişti pe acuzatorii Lui. El avea să sacrifice dreptatea şi principialitatea numai pentru a fi pe placul mulţimii. Acest lucru l-a pus într-o situaţie critică. Mulţimea, dându-şi seama de nehotărârea lui, a cerut mai insistent viaţa celui arestat. Dacă ar fi rămas de la început hotărât, refuzând să condamne un Om pe care L-a găsit nevinovat, Pilat ar fi rupt atunci lanţul fatal care avea să-l lege în remuşcare şi vinovăţie cât timp avea să mai trăiască. Dacă ar fi adus la îndeplinire convingerile lui despre dreptate, atunci iudeii n-ar fi îndrăznit să-i dicteze. Domnul Hristos ar fi fost dat morţii, dar vina nu avea să cadă asupra lui Pilat. Pas cu pas, Pilat a păşit pe drumul violării conştiinţei sale. El s-a sustras judecăţii după dreptate şi adevăr şi acum s-a trezit aproape fără putere în mâinile preoţilor şi conducătorilor. Nehotărârea lui i-a adus ruina.
Chiar şi în situaţia aceasta, Pilat n-a fost lăsat să acţioneze orbeşte. Un mesaj din partea lui Dumnezeu l-a avertizat despre fapta pe care era gata s-o comită. Ca răspuns la rugăciunea Domnului Hristos, soţia lui Pilat a fost vizitată de un înger din ceruri şi, într-un vis, ea L-a văzut pe Mântuitorul şi a vorbit cu El. Soţia lui Pilat nu era din neamul iudeilor, dar, privind în vis la Domnul Hristos, nu s-a îndoit nicidecum de caracterul şi misiunea Sa. Ea ştia că El este Prinţul lui Dumnezeu. L-a văzut în sala de judecată pe când era judecat. I-a văzut mâinile strâns legate, ca mâinile unui criminal. I-a văzut pe Irod şi pe ostaşii lui cum îndeplineau oribila lor lucrare. I-a auzit pe preoţi şi pe conducători, plini de mânie şi răutate, acuzându-L nebuneşte. A auzit cuvintele: „Noi avem o lege, şi după legea aceasta El trebuie să moară.” L-a văzut pe Pilat, dându-L pe Iisus să fie biciuit după ce a declarat că nu găseşte nicio vină în El. L-a auzit pe Pilat pronunţând condamnarea şi l-a văzut predându-L pe Domnul Hristos omorâtorilor Săi. A văzut crucea ridicată pe Golgota. A văzut pământul cuprins de întuneric şi a auzit misteriosul strigăt: „S-a sfârşit!” Privirea ei a mai văzut însă și un alt tablou. Ea L-a văzut pe Domnul Hristos stând pe un nor mare şi alb, în timp ce pământul se învârtea în spaţiu, iar omorâtorii Lui fugeau din faţa slavei Sale. Cu un strigăt de groază s-a trezit şi de îndată i-a scris lui Pilat câteva cuvinte de avertizare.
În timp ce Pilat ezita, neştiind ce să facă, un sol îşi făcu loc prin mulţime şi îi înmână scrisoarea din partea soţiei sale, care spunea: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui.”
Faţa lui Pilat a devenit palidă. El era confuz din cauza propriilor emoţii care se luptau între ele. Dar, în timp ce amâna luarea unei hotărâri, preoţii şi mai-marii norodului aţâţau mai departe minţile oamenilor. Pilat a fost forţat să acţioneze. El s-a gândit la un obicei de care se putea folosi pentru a asigura eliberarea Domnului Hristos. Era obiceiul ca la această sărbătoare să fie eliberat un arestat ales de popor. Acest obicei era o invenţie păgână; în el nu se afla nici măcar o umbră de dreptate, dar era foarte mult apreciat de iudei. Autorităţile romane aveau la data aceea un deţinut numit Baraba, care era condamnat la moarte. Acest om pretinsese că este Mesia. El îşi arogase autoritatea de a stabili o nouă ordine a lucrurilor pentru a îndrepta lumea. Amăgit fiind de Satana, el pretindea că tot ce obţinea prin furt şi jaf era proprietatea lui. Prin mijloace satanice, el făcuse lucruri extraordinare, îşi câştigase simpatia poporului şi stârnise revolta împotriva conducerii romane. Sub masca entuziasmului religios, era un tâlhar gata de orice şi împietrit, dedat la răscoală şi cruzime. Dându-le oamenilor ocazia de a alege între acest om şi nevinovatul Mântuitor, Pilat a crezut că le trezeşte simţul dreptăţii. În opoziţie cu preoţii şi mai-marii norodului, el spera să le câştige simpatia pentru Hristos. Astfel, întorcându-se spre mulţime, el spuse cu mare seriozitate: „Pe care… voiţi să vi-l slobozesc? Pe Baraba sau pe Iisus, care este numit Hristos?”
Răspunsul gloatei veni asemenea răcnetului fiarelor sălbatice: „Slobozeşte-ne pe Baraba!” Din ce în ce mai tare creştea strigătul: Baraba! Baraba! Gândind că mulţimea n-a înţeles întrebarea, Pilat a spus: „Vreţi să vă slobozesc pe Împăratul iudeilor?” Dar ei au strigat din nou: „La moarte cu omul acesta şi slobozeşte-ne pe Baraba!” „Dar ce să fac cu Iisus, care Se numeşte Hristos?” a întrebat Pilat. Din nou mulţimea agitată a început să urle ca demonii. Chiar demoni în chip omenesc se aflau acolo, în mulţime, şi ce altceva putea fi aşteptat decât răspunsul: „Să fie răstignit”?
Pilat era tulburat. Nu gândise că lucrurile vor ieşi astfel. El ezita să predea un Om nevinovat celei mai ruşinoase şi mai crude morţi din câte puteau fi. După ce urletul vocilor s-a domolit, el s-a întors spre mulţime, spunând: „De ce, ce rău a făcut?” Dar lucrurile merseseră prea departe pentru a se mai putea aduce argumente. Ei nu doreau să vadă dovada nevinovăţiei Domnului Hristos, ci osândirea Lui.
Pilat încă se străduia să-L elibereze. „El le-a spus pentru a treia oară: «Dar ce rău a făcut? Eu n-am găsit nicio vină de moarte în El. Aşa că, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul.»” Însă numai menţionarea faptului că I se va da drumul i-a aţâţat pe oameni de zece ori mai mult. „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” au strigat cu toţii. Mai tare şi tot mai tare creştea furtuna pe care o dezlănţuise nehotărârea lui Pilat.