- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Hristos condamna fără cruţare abuzurile, dar avea grijă să nu micşoreze în vreun fel obligaţiile ascultătorilor Săi. El mustra egoismul, care storcea şi folosea rău darurile văduvei. Dar, în acelaşi timp, o lăuda pe văduva care-şi aducea darul în tezaurul lui Dumnezeu. Faptul că cineva abuza de daruri nu putea să-l lipsească pe cel care dăruia de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Iisus era în curtea unde se aflau lăzile tezaurului şi-i urmărea pe aceia care veneau să-şi depună darurile. Mulţi dintre cei bogaţi aduceau sume mari, pe care le prezentau ostentativ. Iisus privea cu întristare la ei, dar n-a spus nimic despre darurile lor îmbelşugate. Deodată, faţa Lui s-a luminat când a văzut o văduvă săracă apropiindu-se cu multă sfială, temându-se să nu fie văzută. Când cei bogaţi şi mândri treceau să-şi depună darurile, ea se trăgea cu teamă înapoi, ca şi când nu îndrăznea să se apropie. Şi totuşi ea dorea să facă ceva, cât de puţin, pentru lucrarea pe care o iubea. Se uita la darul din mâna ei. Era foarte mic în comparaţie cu darurile celor din jurul ei, dar era toată avuţia ei. Găsind un moment potrivit, ea a aruncat repede cei doi bănuţi în cutie şi s-a întors în grabă. Dar atunci L-a surprins pe Iisus privind-o insistent.
Mântuitorul i-a chemat pe ucenici la El şi i-a îndemnat să ia aminte la sărăcia văduvei. Apoi la urechile ei au ajuns cuvintele de laudă: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie.” Lacrimi de bucurie i-au umplut ochii când şi-a dat seama că fapta ei a fost înţeleasă şi apreciată. Mulţi ar fi sfătuit-o să păstreze pentru nevoile ei acei puţini bani; daţi în mâna preoţilor iudei bine hrăniţi, ei s-ar fi pierdut din vedere pe lângă multele şi costisitoarele daruri aduse în tezaur. Dar Iisus i-a înţeles motivul. Ea credea că serviciul templului este rânduit de Dumnezeu şi dorea să facă tot ce se poate pentru a-l susţine. Ea a făcut ce a putut şi fapta ei avea să rămână un monument ridicat pentru a-i păstra amintirea de-a lungul veacurilor şi avea să fie bucuria ei pentru veşnicie. Inima a fost dată împreună cu darul; aprecierea lui nu s-a făcut după valoarea bănuţilor, ci după iubirea faţă de Dumnezeu şi interesul pentru lucrarea Lui, care dăduseră naştere acestei fapte.
Iisus a spus despre văduva săracă: „Ea a dat mai mult decât toţi ceilalţi.” Bogaţii dăduseră din prisosul lor şi mulţi făcuseră lucrul acesta ca să fie văzuţi şi onoraţi de oameni. Darurile lor mari nu-i lipsiseră de confortul şi nici chiar de luxul lor; ele nu ceruseră nicio jertfă şi nu puteau să ajungă la aceeaşi valoare cu bănuţul văduvei.
Motivele sunt cele care dau faptelor noastre adevărata lor faţă, pecetluindu-le ca urâciune sau dându-le o înaltă valoare morală. Nu lucrurile mari, pe care le vede fiecare ochi şi le preamăreşte fiecare limbă, sunt socotite de Dumnezeu ca fiind cele mai de preţ. Datoriile mici, îndeplinite cu voie bună, darurile mici, care nu caută să atragă privirile şi care pentru ochii oamenilor pot părea fără valoare, adesea stau pe cea mai înaltă treaptă în ochii Săi. O inimă plină de iubire şi credinţă este mai scumpă lui Dumnezeu decât cel mai preţios dar. Văduva săracă a dat tot ce avea pentru a face puţinul pe care l-a făcut. S-a lipsit de hrană, ca să dea cei doi bănuţi pentru lucrarea pe care o iubea. Şi a făcut lucrul acesta cu credinţă, fiind încrezătoare că Tatăl ei ceresc nu va trece cu vederea lipsa ei cea mare. Tocmai spiritul acesta neegoist şi credinţa ei copilărească au fost apreciate de Mântuitorul.
Printre săraci, sunt mulţi care doresc să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru harul şi adevărul Lui. Ei doresc mult să ia parte cu fraţii lor mai avuţi la susţinerea lucrării Sale. Aceştia n-ar trebui să fie respinşi. Daţi-le prilej să depună bănuţii lor în banca cerului. Dacă sunt daţi cu o inimă plină de iubire pentru Dumnezeu, chiar dacă par un nimic, devin daruri consacrate, jertfe nepreţuite, pentru care Dumnezeu Se bucură şi pe care le binecuvântează.
Când Iisus a spus despre văduvă: „Ea a dat mai mult decât toţi”, cuvintele Lui spuneau adevărul nu numai despre motivaţia dăruirii, dar şi despre rezultatele darului. Cei „doi bănuţi care fac un gologan” au adus în tezaurul lui Dumnezeu sume mult mai mari decât contribuţiile iudeilor bogaţi. Influenţa acelui mic dar a fost asemenea unui râu, mic la început, care s-a lărgit şi s-a adâncit cu cât a curs mai mult prin veacuri. El a ajutat pe mii de căi la susţinerea săracilor şi la răspândirea Evangheliei. Exemplul de jertfire de sine al acestei femei a acţionat iar şi iar asupra a mii de inimi, în fiecare ţară şi în fiecare veac, a făcut apel şi la bogaţi, şi la săraci, şi darurile lor au făcut să crească valoarea darului ei. Binecuvântarea lui Dumnezeu, dată asupra bănuţului văduvei, a făcut din acesta izvorul unor mari binecuvântări. Tot aşa se întâmplă cu orice dar adus şi cu orice faptă îndeplinită cu dorinţa sinceră de a contribui la slava lui Dumnezeu. Ele sunt puse în legătură cu planurile Celui Atotputernic. Niciun om nu le poate măsura urmările spre bine.
Mântuitorul a mers mai departe cu denunţarea cărturarilor şi a fariseilor. „Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: «Dacă jură cineva pe templu, nu este nimic, dar, dacă jură pe aurul templului, este legat de jurământul lui.» Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau templul, care sfinţeşte aurul? «Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar, dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.» Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul?” Preoţii iudei interpretau cerinţele lui Dumnezeu după măsurile lor strâmte şi mincinoase. Ei se încumetau să facă deosebiri amănunţite în ce priveşte compararea vinovăţiei diferitelor păcate, trecând cu uşurinţă peste unele şi tratând altele, poate de o mai mică importanţă, ca fiind de neiertat. Pentru bani, ei îi dezlegau pe unii de legămintele lor. Iar pentru sume mari, uneori treceau cu vederea fărădelegi grozave. În acelaşi timp, preoţii şi conducătorii aceştia pronunţau judecăţi aspre pentru greşelile de rând.
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.” În aceste cuvinte, Domnul Hristos condamna abuzul în cazul unei datorii sfinte. El n-a dat la o parte obligaţia în sine. Sistemul zecimii era rânduit de Dumnezeu şi a fost împlinit din cele mai vechi timpuri. Avraam, părintele credincioşilor, a plătit zecime din tot ce avea. Conducătorii iudeilor recunoşteau obligaţia de a plăti zecime, şi lucrul acesta era bun, dar nu-i lăsau pe oameni să lucreze după convingerile lor în ce priveşte îndeplinirea acestei datorii. Reguli arbitrare erau puse pentru fiecare caz. Cerinţele deveniseră atât de complicate, încât era cu neputinţă să fie împlinite. Nimeni nu ştia când şi-a făcut datoria. Aşa cum îl dăduse Dumnezeu, principiul era drept şi raţional, dar preoţii şi rabinii făcuseră din el o povară obositoare.
Tot ce porunceşte Dumnezeu are o însemnătate. Hristos a recunoscut plătirea zecimii ca o datorie, dar a arătat că aceasta nu putea să scuze neglijarea altor obligaţii. Fariseii erau foarte scrupuloşi în a da zecime din verdeţurile din grădină, ca de pildă izma, mărarul şi chimenul – lucrul acesta îi costa puţin şi le dădea o reputaţie de oameni scrupuloşi şi sfinţi. În acelaşi timp, restricţiile lor fără rost îi apăsau pe oameni şi distrugeau respectul faţă de principiul sfânt, rânduit chiar de Dumnezeu. Ei ocupau mintea oamenilor cu amănunte lipsite de importanţă şi le îndepărtau atenţia de la adevărurile esenţiale. Lucrurile mai însemnate ale legii – dreptatea, mila şi credincioşia – erau neglijate. „Pe acestea”, zicea Hristos, „trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.”
Şi alte legi fuseseră răstălmăcite de rabini în acelaşi fel. În îndrumările date lor prin Moise, era interzis să se mănânce ceva necurat. Folosirea cărnii de porc şi a cărnii altor animale necurate era oprită, deoarece putea să umple sângele de necurăţii şi să scurteze viaţa. Dar fariseii n-au lăsat aceste restricţii aşa cum le dăduse Dumnezeu. Ei cădeau în extreme nejustificate. Între alte lucruri, li se cerea oamenilor să strecoare toată apa pe care o foloseau, ca nu cumva să conţină vreo insectă, cât de mică, dintre acelea clasificate între animalele necurate. Iisus, arătând contrastul dintre aceste pretenţii privind lucruri neînsemnate şi mărimea păcatelor pe care le săvârşeau, a zis către farisei: „Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie.” După cum mormântul văruit şi frumos împodobit ascundea resturile putrede dinăuntru, tot astfel şi sfinţenia exterioară a preoţilor şi conducătorilor iudei ascundea nelegiuirea. Iisus a continuat:
„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi şi ziceţi: «Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor!» Prin acestea mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe profeţi.” Ca să-şi arate stima faţă de profeţii morţi, iudeii erau foarte zeloşi să le înfrumuseţeze mormintele, dar n-au câştigat nimic din învăţăturile lor, nici nu au luat seama la mustrările lor.
În zilele lui Hristos, se cultiva un respect superstiţios pentru locurile de odihnă ale morţilor şi sume mari erau risipite pentru împodobirea lor. Înaintea lui Dumnezeu, lucrările acestea erau o idolatrie. În respectul lor necuvenit pentru cei morţi, oamenii arătau că nu Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice şi nici pe semenii lor ca pe ei înşişi. Aceeaşi idolatrie se vede pe scară întinsă şi în zilele noastre. Mulţi sunt vinovaţi de neglijarea văduvelor şi a orfanilor, a bolnavilor şi a săracilor, pentru a clădi monumente costisitoare pentru cei morţi. Munca, timpul și banii sunt din belşug folosiți pentru acest scop, în timp ce datoriile pentru cei vii – datorii pe care Hristos le-a poruncit foarte clar – sunt lăsate neîmplinite.
Fariseii clădeau mormintele profeţilor, le împodobeau gropile şi ziceau unul către altul: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui slujitorului lui Dumnezeu.” Dar, în acelaşi timp, ei plănuiau să ia viaţa Fiului Său. Aceasta ar trebui să fie o învăţătură pentru noi. Ar trebui să ne deschidă ochii faţă de puterea lui Satana de a înşela mintea care se îndepărtează de la lumina adevărului. Mulţi urmează calea fariseilor. Ei îi cinstesc pe aceia care au murit pentru credinţa pe care o aveau. Se miră de orbirea iudeilor care L-au lepădat pe Hristos. Dacă am fi trăit noi în zilele Lui, declară ei, cu mare bucurie am fi primit învăţătura Lui şi nicidecum nu ne-am fi făcut părtaşi la vinovăţia acelora care L-au lepădat pe Mântuitorul. Dar atunci când ascultarea de Dumnezeu cere sacrificiu de sine şi umilinţă, tocmai aceşti oameni îşi înăbuşă convingerile şi refuză să dea ascultare. În felul acesta, ei manifestă acelaşi spirit ca fariseii pe care i-a condamnat Iisus.
Prea puţin îşi dădeau seama iudeii de răspunderea care le revenea datorită faptului că L-au renegat pe Hristos. Din timpul când a fost vărsat pentru prima dată sânge nevinovat, de când neprihănitul Abel a căzut prin mâna lui Cain, s-a repetat aceeaşi istorie, cu o vinovăţie tot mai mare. În fiecare secol, profeţii şi-au înălţat glasul împotriva păcatelor împăraţilor, conducătorilor şi poporului, transmiţând cuvintele pe care le-a dat Dumnezeu şi ascultând de voinţa Lui cu preţul vieţii. Din generaţie în generaţie s-a acumulat o îngrozitoare pedeapsă pentru cei care respingeau lumina şi adevărul. Vrăjmaşii lui Hristos îşi atrăgeau această pedeapsă asupra capului lor. Păcatul preoţilor şi al conducătorilor era mai mare decât al oricărei generaţii de mai înainte. Prin lepădarea Mântuitorului, ei se făceau răspunzători de sângele tuturor oamenilor neprihăniţi, omorâţi de la Abel până la Hristos. Erau gata să umple cupa nelegiuirii. Şi, în curând, avea să se reverse peste capetele lor ca o pedeapsă dreaptă. Despre lucrul acesta, Iisus i-a avertizat:
„Ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între templu şi altar. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta.”
Cărturarii şi fariseii care Îl ascultau pe Iisus ştiau că aceste cuvinte erau adevărate. Ei ştiau cum fusese ucis profetul Zaharia. În timp ce cuvintele de avertizare din partea lui Dumnezeu erau pe buzele lui, o furie demonică l-a apucat pe regele decăzut şi, la porunca lui, profetul a fost omorât. Sângele lui a curs pe pietrele din curtea templului şi n-a putut fi şters, ci a rămas acolo pentru a mărturisi împotriva Israelului apostat. Câtă vreme urma să dureze templul, urma să fie acolo pata aceea de sânge neprihănit, strigând către Dumnezeu după răzbunare. Când Iisus S-a referit la aceste păcate îngrozitoare, un tremur de groază a străbătut prin mulţime.
Privind înainte, Iisus a declarat că nepocăinţa iudeilor şi intoleranţa lor faţă de slujitorii lui Dumnezeu urmau să fie și în viitor la fel cum au fost și în trecut.
„De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate.” Profeţi şi înţelepţi plini de credinţă şi de Duhul Sfânt – Ştefan, Iacov şi mulţi alţii – urmau să fie condamnaţi şi ucişi. Cu mâna ridicată către cer, învăluit în lumină dumnezeiască, Hristos le-a vorbit celor din faţa Lui ca un judecător. Glasul Lui, care se auzise de atâtea ori plin de bunătate şi îndemn, s-a auzit acum în mustrare aspră şi condamnare. Ascultătorii s-au cutremurat. Impresia făcută de cuvintele şi privirea Lui nu avea să fie ştearsă niciodată.
Indignarea lui Hristos era îndreptată împotriva făţărniciei şi a păcatelor grosolane, prin care oamenii îşi distrugeau sufletul, îi înşelau pe semeni şi Îl dezonorau pe Dumnezeu. În raţionamentele amăgitoare şi făţarnice ale preoţilor şi conducătorilor, Iisus a văzut lucrarea trimişilor lui Satana. Felul în care a denunţat păcatul era puternic şi pătrunzător, dar El n-a rostit niciun cuvânt de răzbunare. Avea o mânie sfântă împotriva domnului întunericului, dar n-a manifestat deloc iritare sau lipsă de răbdare. Tot astfel şi creştinul care trăieşte în armonie cu Dumnezeu, având plăcutele însuşiri ale iubirii şi milei, va simţi o dreaptă indignare împotriva păcatului, dar nu va fi mânat de pasiune să îl insulte pe acela pe care-l mustră. Chiar când întâlneşte oameni care, mânaţi de o putere din adânc, susţin minciuna, în Hristos, creştinul îşi va păstra liniştea şi stăpânirea de sine.
O milă dumnezeiască s-a arătat pe faţa Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă privire de regret asupra templului şi apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea înecată de durere şi de lacrimi amare, a exclamat: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Aceasta este lupta dinaintea despărţirii. În plângerile lui Iisus se revărsa însăşi inima lui Dumnezeu. Acesta fusese tainicul rămas-bun al iubirii îndelung răbdătoare a Dumnezeirii.
Fariseii şi saducheii amuţiseră şi ei. Iisus i-a chemat pe ucenici şi S-a pregătit să părăsească templul nu ca unul înfrânt şi silit să plece din faţa adversarilor Lui, ci ca unul care-Şi terminase lucrarea. S-a retras din luptă ca biruitor.
Mărgăritarele de adevăr care au căzut de pe buzele lui Hristos în ziua aceea plină de evenimente au fost adunate ca o comoară în multe inimi. Din ele, au prins viaţă gânduri noi, s-au născut noi aspiraţii şi o nouă istorie a început. După răstignirea şi învierea lui Hristos, aceşti oameni au păşit în faţă şi au împlinit misiunea pe care le-a încredinţat-o Cerul, cu o râvnă şi o înţelepciune pe măsura măreţiei lucrării. Au adus o solie care a mişcat inimile, spulberând vechile superstiţii care atâta vreme piperniciseră viaţa a mii de oameni. În faţa mărturiei lor, teoriile şi filosofiile omeneşti rămâneau ca nişte simple poveşti. Mari au fost rezultatele cuvintelor Mântuitorului rostite către mulţimea aceea uimită şi îngrozită din Templul de la Ierusalim.
Dar Israel, ca naţiune, se despărţise de Dumnezeu. Ramurile naturale ale măslinului fuseseră rupte. Privind pentru ultima dată la interiorul templului, Iisus a spus cu multă jale: „Iată că vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.»” Până acum, El dăduse templului numele de „Casa Tatălui Său”, dar acum, când Fiul lui Dumnezeu trebuia să plece dintre zidurile lui, prezenţa lui Dumnezeu urma să se retragă pentru totdeauna din templul clădit pentru slava Lui. De aici înainte, ceremoniile lui aveau să-şi piardă orice semnificaţie, iar slujbele lui aveau să ajungă o batjocură.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 67 – Vaiuri pentru farisei, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/QmswJ6PXAHuRb1L86
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 68 – În curtea de afară.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Nişte greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileei, l-au rugat şi au zis: «Domnule, am vrea să vedem pe Iisus.» Filip s-a dus şi a spus lui Andrei, apoi Andrei şi Filip au spus lui Iisus.”
În vremea aceea, se părea că lucrarea lui Hristos suferise o grozavă înfrângere. El biruise în discuţia cu preoţii şi fariseii, dar se vedea bine că ei nu-L vor primi ca Mesia. Despărţirea definitivă venise. Pentru ucenici, situaţia părea deznădăjduită. Dar Hristos Se apropia de încheierea lucrării Sale. Marele eveniment, care îi interesa nu numai pe iudei, ci lumea întreagă, era gata să aibă loc. Când Hristos a auzit cererea stăruitoare: „Vrem să vedem pe Iisus”, ca un ecou al strigătului lumii flămânde, faţa Lui s-a luminat şi a zis: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului.” În cererea grecilor, El a văzut primele roade aduse de jertfa Sa cea mare.
Oamenii aceştia veneau din Apus să-L caute pe Mântuitorul la sfârşitul vieţii Lui, aşa cum la început, magii veniseră din Răsărit. Pe vremea naşterii lui Hristos, iudeii erau atât de adânciţi în planurile lor ambiţioase, încât nu ştiau nimic despre venirea Lui. Magii dintr-o ţară păgână au venit la staul cu darurile lor, pentru a se închina Mântuitorului. Tot astfel, aceşti greci, reprezentând naţiunile, seminţiile şi popoarele lumii, au venit să-L vadă pe Iisus. În felul acesta, oamenii din toate ţările şi din toate timpurile urmau să fie atraşi de crucea Mântuitorului. La fel „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11).
Grecii auziseră despre intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. Unii îşi închipuiseră şi răspândiseră vestea că El îi izgonise pe preoţi şi pe conducători din templu şi că urma să ia în stăpânire tronul lui David şi să domnească în Israel ca rege. Grecii doreau să cunoască adevărul cu privire la misiunea Lui. „Vrem să vedem pe Iisus”, au spus ei. Dorinţa le-a fost îndeplinită. Când cererea a fost adusă la Iisus, El Se afla în acea parte a templului unde numai iudeii aveau voie să intre, dar El a mers la greci, în curtea exterioară, şi a vorbit personal cu ei.
Venise ceasul proslăvirii lui Hristos. El Se afla deja în umbra crucii, iar cererea grecilor Îi arăta că jertfa pe care El urma să o aducă avea să-i atragă pe mulţi la Dumnezeu. Ştia că grecii Îl vor vedea în curând într-o situaţie pe care nici n-o visau atunci. Ei urmau să-L vadă pus alături de Baraba, un tâlhar şi un criminal, şi că acesta avea să fie preferat pentru a fi eliberat în locul Fiului lui Dumnezeu. Ei aveau să audă cum oamenii, instigaţi de preoţi şi conducători, făceau alegerea. Şi la întrebarea: „Dar ce să fac cu Iisus, care Se numeşte Hristos?”, răspunsul urma să fie: „Să fie răstignit” (Matei 27:22). Hristos ştia că făcând această ispăşire pentru păcatele oamenilor, Împărăţia Lui va fi instaurată şi se va extinde, cuprinzând întregul pământ. El urma să lucreze ca Unul care reface, şi Spiritul Lui avea să biruiască. Pentru o clipă, El a privit în viitor şi a auzit glasurile celor ce vor vesti pe întregul pământ: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). El a văzut în străinii aceştia făgăduinţa unui seceriş bogat când despărţirea dintre iudei şi neamuri urma să fie dată la o parte şi când toate neamurile, limbile şi popoarele urmau să audă solia mântuirii. Ca o anticipare a acestora, ca o împlinire a nădejdii Sale, a rostit cuvintele: „A sosit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit!” Dar Hristos nu uita deloc modul în care trebuia să aibă loc această proslăvire. Adunarea neevreilor trebuia să vină după apropiata Lui moarte. Numai prin moartea Lui putea să fie mântuită lumea. Ca o sămânţă de grâu, Fiul omului trebuia să fie aruncat în pământ, să moară şi să fie înmormântat departe de oameni, dar avea să învie.
Hristos S-a servit de lucrurile din natură pentru a prezenta viitorul Său, astfel încât ucenicii să poată înţelege. Adevăratele rezultate ale lucrării Sale aveau să se realizeze prin moartea Sa. „Adevărat, adevărat vă spun”, a zis El, „că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar, dacă moare, aduce mult rod.” După ce cade pe pământ şi moare, grăuntele de grâu răsare şi aduce rod. Tot astfel şi moartea lui Hristos urma să aibă ca rezultat roade pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Potrivit cu legea din lumea plantelor, viaţa trebuia să fie rezultatul morţii Lui.
Cei care lucrează pământul au mereu ilustraţia aceasta în faţă. An după an, omul îşi păstrează provizia de grâu, aruncând, aparent, partea cea mai aleasă. Pentru un timp, aceasta trebuie să fie ascunsă sub brazdă, unde numai Domnul îi poartă de grijă. Întâi, se arată firul verde, apoi spicul şi, în cele din urmă, grâul deplin în spic. Dar dezvoltarea aceasta nu poate să aibă loc decât dacă grăuntele e îngropat pentru a nu fi văzut, e ascuns şi, după toate aparenţele, pierdut.
Sămânţa îngropată în pământ produce rod, şi acesta, la rândul lui, e semănat. În felul acesta sporeşte recolta. Tot astfel şi moartea lui Hristos pe crucea Golgotei va aduce rod pentru viaţa veşnică. Contemplarea acestei jertfe va fi slava acelora care, ca rod al Lui, vor trăi în veacuri veşnice.
Grăuntele de grâu care-şi păstrează viaţa nu poate aduce rod. Rămâne singur. Hristos putea, dacă alegea aceasta, să-Şi cruţe viaţa şi să nu moară. Dar, dacă ar fi făcut aşa, ar fi rămas singur. N-ar fi putut aduce fii şi fiice la Dumnezeu. Numai dându-Şi viaţa putea să dea viaţă omenirii. Numai căzând pe pământ pentru a muri, putea să devină sămânţă pentru acea nemăsurată recoltă – mulţimea aceea, care este mântuită pentru Dumnezeu din orice naţiune, seminţie, limbă şi popor.
Hristos pune acest adevăr în legătură cu învăţătura jertfirii de sine, pe care toţi trebuie să o înveţe: „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.” Toţi cei care doresc să aducă roade ca împreună-lucrători cu Hristos trebuie mai întâi să cadă pe pământ şi să moară. Viaţa trebuie să fie aruncată în brazda nevoilor lumii. Iubirea de sine, interesul egoist trebuie să piară. Legea jertfirii de sine este în acelaşi timp legea păstrării de sine. Gospodarul îşi păstrează grăunţele aruncându-le. Tot aşa este şi în viaţa omului. A da înseamnă a trăi. Viaţa care va fi păstrată este viaţa dăruită cu generozitate în serviciul lui Dumnezeu şi al omului. Aceia care, pentru numele lui Hristos, îşi vor jertfi viaţa în lumea aceasta o vor păstra pentru viaţa veşnică.
Viaţa trăită pentru sine e ca un grăunte mâncat. Dispare, dar nu sporeşte. Un om poate să adune cât se poate de mult pentru sine, el poate trăi, gândi şi plănui pentru sine; dar viaţa lui piere şi nu-i mai rămâne nimic. Legea slujirii eului este legea distrugerii de sine.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
„Dacă Îmi slujeşte cineva”, a zis Iisus, „să Mă urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.” Toţi cei care au purtat împreună cu Hristos crucea sacrificiului vor fi părtaşi cu El la slavă. Bucuria lui Hristos, atunci când era umilit şi în chinuri, era că ucenicii vor fi proslăviţi împreună cu El. Ei sunt roadele jertfei Sale. Reproducerea caracterului şi a spiritului Său în ei este răsplata Lui şi va fi bucuria Lui în toată veşnicia. Ei împărtăşesc bucuria aceasta cu El atunci când rodul lucrării şi jertfei lor se vede în inima şi viaţa altora. Ei sunt împreună-lucrători cu Hristos, şi Tatăl îi va onora aşa cum Îl onorează pe Fiul Său.
Solia grecilor, prefigurând adunarea neevreilor, aducea în mintea lui Hristos întreaga Sa misiune. El a revăzut lucrarea de mântuire din momentul în care s-a făcut planul în cer până la moartea Sa, care era acum atât de aproape. Un nor tainic părea că-L învăluie pe Fiul lui Dumnezeu. Apăsarea Lui a fost simţită de cei care-I erau aproape. El era adâncit în gânduri. În cele din urmă, tăcerea a fost ruptă de glasul Lui îndurerat. „Acum, sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?” Hristos începuse deja să bea din cupa amărăciunii. Natura Sa omenească se cutremura în faţa ceasului în care avea să fie părăsit, când, în aparenţă, avea să fie lepădat chiar şi de Dumnezeu, când toţi aveau să-L vadă lovit, bătut de Dumnezeu şi în suferinţă. El Se cutremura la gândul că va fi o privelişte pentru lume, că va fi tratat mai rău decât un criminal şi că va avea o moarte ruşinoasă şi dezonorantă. Presentimentul luptei Sale cu puterile întunericului, un simţ al grozavei poveri a nelegiuirii omeneşti şi a mâniei Tatălui din cauza păcatului făceau duhul lui Hristos să slăbească şi paloarea morţii să se întindă pe faţa Lui.
A urmat atunci supunerea faţă de voinţa Tatălui Său. „Tocmai pentru aceasta”, a zis El, „am venit până la ceasul acesta. Tată, proslăveşte Numele Tău!” Numai prin moartea lui Hristos putea să fie răsturnată domnia lui Satana. Numai în felul acesta putea să fie răscumpărat omul, iar Dumnezeu să fie proslăvit. Iisus a consimţit să sufere, a acceptat jertfa. Maiestatea cerului a consimţit să sufere ca Purtător de păcate. „Tată, proslăveşte Numele Tău!” a zis El. În timp ce Hristos a rostit aceste cuvinte, din norul care plutea deasupra Lui a venit un răspuns: „L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi.” În întreaga Sa viaţă, de la staul până la momentul când se rosteau aceste cuvinte, El Îl proslăvise pe Dumnezeu, iar în încercarea ce urma să vină, suferinţele Sale divino-umane aveau cu adevărat să proslăvească numele Tatălui.
Când s-a auzit glasul, o lumină s-a coborât din nor şi L-a înconjurat pe Hristos, ca şi cum braţele Puterii nemărginite ar fi fost întinse în jurul Lui ca un zid de foc. Oamenii priveau scena aceasta cu groază şi uimire. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Amuţiţi şi cu respiraţia tăiată, toţi stăteau cu ochii ţintă la Iisus. După ce s-a dat mărturia Tatălui, norul s-a ridicat şi s-a împrăştiat pe cer. Pentru un timp, legătura vizibilă între Tatăl şi Fiul a fost întreruptă.
„Norodul care stătea acolo şi care auzise glasul a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: «Un înger a vorbit cu El.»” Dar grecii veniţi să-L caute pe Iisus au văzut norul, au auzit vocea, au înţeles însemnătatea ei, şi L-au recunoscut pe Hristos – lor le-a fost descoperit ca fiind Trimisul lui Dumnezeu.
Glasul lui Dumnezeu se auzise la botezul lui Iisus, la începutul lucrării Lui, şi din nou, pe munte, cu ocazia schimbării la faţă. Acum, la încheierea lucrării, a fost auzit pentru a treia oară, de un număr mai mare de oameni şi în împrejurări deosebite. Iisus tocmai rostise cel mai solemn adevăr cu privire la starea iudeilor. El făcuse ultimul apel şi pronunţase sentinţa. Acum, Dumnezeu a pus din nou sigiliul asupra misiunii Fiului Său. El L-a recunoscut pe Acela pe care Israel Îl lepădase. „Nu pentru Mine”, a zis Iisus, „s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi.” Era dovada supremă a mesianităţii Lui, semn de la Tatăl că Iisus spunea adevărul şi că era Fiul lui Dumnezeu.
„Acum are loc judecata lumii acesteia”, a continuat Hristos, „acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.” Aceasta era criza lumii. Dacă Eu devin ispăşire pentru păcatele oamenilor, lumea va fi luminată. Stăpânirea lui Satana asupra sufletelor oamenilor va fi zdrobită. Chipul lui Dumnezeu în oameni, deformat din cauza păcatului, va fi refăcut şi o familie de sfinţi credincioşi va moşteni în cele din urmă căminul ceresc. Aceasta avea să fie urmarea morţii lui Hristos. Mântuitorul era adâncit în contemplarea scenei de triumf aduse în faţa Lui. El vedea crucea, cruda şi înjositoarea cruce, strălucind de slavă în ciuda grozăviei ei.
Dar lucrarea de mântuire a oamenilor nu e singurul lucru realizat prin cruce. Iubirea lui Dumnezeu se manifestă în univers. Domnul acestei lumi este alungat. Acuzaţiile aduse de Satana împotriva lui Dumnezeu se dovedesc a fi mincinoase. Ocara pe care el o aruncase este îndepărtată pentru totdeauna. Atât îngerii, cât şi oamenii sunt atraşi către Mântuitorul. „După ce voi fi înălţat de pe pământ”, a zis El, „voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”
Mulţi oameni erau în jurul lui Hristos, când a spus cuvintele acestea, şi unul a zis: „«Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac, cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al omului?» Iisus le-a zis: «Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi lumina între voi, credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii.»”
„Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.” Ei Îl întrebaseră odată pe Mântuitorul: „Ce semn faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine?” (Ioan 6:30). Se dăduseră semne nenumărate, dar ei închiseseră ochii şi îşi împietriseră inima. Acum, când Însuşi Tatăl vorbise şi nu mai puteau cere un alt semn, tot refuzau să creadă.
„Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El, dar, de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă.” Ei preferau onoarea oamenilor decât aprobarea lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de ocară şi ruşine, tăgăduiau pe Hristos şi lepădau darul vieţii veşnice. Şi câţi n-au făcut la fel de-a lungul veacurilor! Lor li se adresează toate cuvintele de avertisment ale Mântuitorului: „Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde.” „Pe cine Mă nesocoteşte”, a zis Iisus, „şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi” (Ioan 12:48).
Vai de cei care n-au cunoscut timpul cercetării lor! Încet şi cu părere de rău, Hristos a părăsit pentru totdeauna locul unde se afla templul.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 68 – În curtea de afară, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/eHH7X1b1CZe5ttbh6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 69 – Pe Muntele Măslinilor.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Cuvintele adresate de Hristos preoţilor şi conducătorilor: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23:38) au stârnit groază în inima lor. Ei se arătau nepăsători, dar în mintea lor persista întrebarea cu privire la importanţa acestor cuvinte. Părea că-i ameninţă o primejdie nevăzută. Era oare posibil ca templul măreţ, slava naţiunii, să fie curând prefăcut într-o ruină? Temerea de ceva rău era împărtăşită şi de ucenici şi, nerăbdători, ei aşteptau o declaraţie mai clară din partea lui Iisus. Când au ieşit din templu, I-au atras atenţia asupra trăiniciei şi frumuseţii lui. Pietrele templului erau din marmura cea mai curată, de un alb nepătat, şi, unele dintre ele, de o mărime grandioasă. O parte din zid rezistase atacurilor oştirii lui Nebucadneţar. Clădirea avea o structură perfectă şi părea construită dintr-o singură piatră solidă, tăiată întreagă din carieră. Ucenicii nu puteau să înţeleagă cum s-ar fi putut dărâma aceste ziduri puternice.
Care vor fi fost oare gândurile neexprimate ale lui Hristos, Cel lepădat, când I s-a atras atenţia asupra măreţiei templului? Cu adevărat, priveliştea din faţa Lui era frumoasă, dar El a zis cu tristeţe: Văd totul. Zidurile sunt cu adevărat minunate. Voi arătaţi la zidurile acestea care, în aparenţă, sunt indestructibile, dar ascultaţi cuvintele Mele: Vine ziua când „nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată”.
Hristos vorbise unei mulţimi de oameni, dar, când a rămas singur, Petru, Ioan, Iacov şi Andrei au venit la El, pe când stăteau pe Muntele Măslinilor, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” Iisus le-a răspuns ucenicilor fără să facă vreo deosebire între distrugerea Ierusalimului şi ziua cea mare a venirii Sale. El a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, aşa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta priveliştea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor două mari crize, lăsându-i pe ucenici să cerceteze ei înşişi înţelesul. Făcând aluzie la distrugerea Ierusalimului, cuvintele Lui profetice au trecut de la acest eveniment la lupta finală, care va avea loc în ziua când Domnul Se va ridica din locul Său să pedepsească lumea pentru nelegiuirea ei şi când pământul va lăsa să se vadă sângele lui şi nu-şi va mai acoperi morţii. Toată această cuvântare a fost ţinută nu numai pentru ucenici, ci şi pentru aceia care vor trăi în timpul ultimelor momente ale istoriei pământului.
Întorcându-Se către ucenici, Hristos a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva! Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi.” Mulţi hristoşi mincinoşi se vor arăta, pretinzând că fac minuni şi declarând că a sosit timpul eliberării naţiunii iudeilor. Aceştia îi vor duce pe mulţi în rătăcire. Cuvintele lui Hristos s-au împlinit. Între moartea Sa şi asediul Ierusalimului, s-au arătat mulţi hristoşi mincinoşi. Dar avertismentele au fost date şi pentru aceia care trăiesc în vremea de azi. Aceleaşi înşelăciuni care au fost înainte de distrugerea Ierusalimului au fost practicate de-a lungul veacurilor şi vor fi practicate din nou.
„Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul nu va fi atunci.” Înainte de distrugerea Ierusalimului, oamenii se luptau pentru supremaţie. Împăraţii erau omorâţi. Aceia despre care se credea că sunt mai aproape de tron erau ucişi. Erau războaie şi veneau veşti de războaie. „Toate aceste lucruri trebuie să se întâmple”, spunea Hristos, „dar sfârşitul [poporului iudeu ca naţiune] tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” Hristos a spus că atunci când vor vedea aceste semne, rabinii vor spune că sunt judecăţile trimise de Dumnezeu asupra naţiunilor, pentru că îl ţin în robie pe poporul Său ales. Ei vor declara că acestea sunt semnele venirii lui Mesia. Nu vă înşelaţi: ele sunt începutul judecăţilor Lui. Oamenii nu s-au gândit decât la ei înşişi. Nu s-au pocăit şi nu s-au convertit ca Hristos să-i vindece. Semnele pe care ei le socotesc dovezile eliberării lor din sclavie sunt semnele nimicirii lor.
„Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.” Toate acestea le-au suferit creştinii. Taţii şi mamele şi-au trădat copiii. Copiii şi-au trădat părinţii. Oamenii i-au dat pe mâna Sinedriului pe prietenii lor. Persecutorii şi-au împlinit scopul, omorându-i pe Ştefan, pe Iacov şi pe alţi creştini.
Prin servii Săi, Dumnezeu le-a dat iudeilor o ultimă ocazie de a se pocăi. El S-a manifestat prin martorii Săi când au fost arestaţi, judecaţi şi închişi. Cu toate acestea, judecătorii i-au condamnat la moarte. Aceşti credincioşi erau oameni de care lumea nu era vrednică şi, omorându-i, iudeii Îl răstigneau din nou pe Fiul lui Dumnezeu. Lucrurile acestea se vor petrece din nou. Autorităţile vor face legi pentru a restrânge libertatea religioasă. Ele îşi vor însuşi un drept pe care numai Dumnezeu îl are. Vor crede că pot constrânge conştiinţa, pe care numai Dumnezeu o poate stăpâni. Au început deja să facă lucrul acesta şi vor continua până vor ajunge la o limită peste care nu vor putea trece. Dumnezeu va interveni pentru poporul Său credincios, care păzeşte poruncile.
De fiecare dată când are loc o persecuţie, cei care sunt martori la ea se hotărăsc fie pentru Hristos, fie împotriva Lui. Aceia care îşi arată simpatia pentru cei condamnaţi pe nedrept dovedesc legătura lor cu Hristos. Alţii nu se simt bine, pentru că principiile adevărului constituie o piedică în calea lor. Mulţi se poticnesc şi cad, depărtându-se de credinţa pe care odată au apărat-o. Aceia care cad de la credinţă în vremuri de încercare, pentru a fi ei în siguranţă, vor aduce mărturie mincinoasă şi îi vor trăda pe fraţii lor. Hristos ne-a avertizat cu privire la aceasta, ca să nu fim surprinşi de puterea nefirească şi crudă a celor care resping lumina.
Hristos le-a dat ucenicilor un semn al prăpădului care avea să vină asupra Ierusalimului şi le-a spus cum să scape: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce e scris.” Acest avertisment a fost dat ca să se ţină seama de el după patruzeci de ani, la distrugerea Ierusalimului. Creştinii au ţinut seama de avertisment şi niciunul n-a pierit la căderea cetăţii.
„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat”, a zis Hristos. Acela care a făcut Sabatul nu l-a desfiinţat, ţintuindu-l pe cruce. Sabatul n-a fost anulat şi nu şi-a pierdut valoarea prin moartea Lui. La patruzeci de ani după răstignire, trebuia să fie păstrat încă sfânt. Timp de patruzeci de ani, ucenicii trebuiau să se roage ca fuga lor să nu aibă loc într-o zi de Sabat.
De la distrugerea Ierusalimului, Hristos a trecut repede la un eveniment mai mare, ultimul inel din lanţul istoriei acestui pământ – venirea Fiului lui Dumnezeu în mărire şi slavă. Între aceste două evenimente s-au deschis privirii lui Hristos îndelungate secole de întuneric, secole care, pentru biserica Lui, sunt însemnate cu sânge, lacrimi şi chinuri. Ucenicii nu erau pregătiţi atunci să privească aceste scene, şi Iisus a trecut peste ele, amintindu-le doar pe scurt. „Atunci va fi un necaz aşa de mare”, a zis El, „cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa, dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.” O persecuţie cum lumea nu mai văzuse niciodată trebuia să vină asupra urmaşilor lui Hristos, iar ea urma să dureze mai mult de o mie de ani. Milioane şi milioane de martori credincioşi ai Lui aveau să fie ucişi. Dacă Dumnezeu n-ar fi întins mâna să-l apere pe poporul Său, toţi ar fi pierit. „Dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate.”
În continuare, Domnul nostru vorbeşte în cuvinte clare despre a doua venire şi vesteşte pericolele care Îi vor preceda venirea în lume. „Dacă vă va spune cineva: «Iată, Hristosul este aici sau acolo!», să nu-l credeţi. Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-l în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-l în odăiţe ascunse», să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi venirea Fiului omului.” După cum anunţase distrugerea Ierusalimului, Hristos a arătat şi acest semn: „Se vor scula mulţi profeţi mincinoşi şi vor înşela pe mulţi.” Proroci mincinoşi s-au ridicat şi i-au înşelat pe oameni, ducând un mare număr în pustie. Magi şi vrăjitori, susţinând că au puteri miraculoase, i-au atras pe oameni după ei prin pustietățile munţilor. Dar profeţia aceasta a fost dată şi pentru zilele din urmă. Semnul acesta este dat ca o dovadă a celei de a doua veniri. Chiar acum, hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi fac semne şi minuni ca să-i înşele pe ucenicii Lui. Nu auzim strigarea: „Iată-l în pustie”? N-au mers mii de oameni în pustie, sperând să-L găsească pe Hristos? Şi din nenumărate întruniri, în care oamenii pretind că au legătură cu spiritele celor morţi, nu se aduce chemarea: „Iată-L în odăiţe ascunse”? Chiar aceasta este pretenţia spiritismului. Dar ce zice Hristos? „Să nu credeţi. Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi venirea Fiului omului.”
Mântuitorul arată semnele venirii Sale şi, chiar mai mult, fixează timpul când va apărea primul semn. „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă.”
Hristos a declarat că, la sfârşitul persecuţiei papale, soarele avea să se întunece, iar luna să nu-şi mai dea lumina. Apoi, stelele aveau să cadă din cer. El spune: „De la smochin, învăţaţi pilda lui. Când îi frăgezeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24:32,33).
Hristos a arătat semnele venirii Lui. El declară că noi putem şti când este aproape, chiar la uşi. El spune despre aceia care văd aceste semne: „Nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla aceste lucruri.” Semnele acestea s-au arătat. Acum ştim cu siguranţă că a doua venire este aproape. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”, a zis El.