Ai terminat de citit capitolul 70 – „Aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Vhk3ntt7UZM4cg326

După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 71 – Un serv al servilor.

Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!

 

În camera de sus a unei locuinţe din Ierusalim, Hristos stătea la masă cu ucenicii. Ei se adunaseră să sărbătorească Paştele. Mântuitorul dorise să petreacă această sărbătoare singur cu cei doisprezece. El ştia că Îi venise ceasul. El Însuşi era adevăratul miel pascal şi, în ziua când se mânca Paştele, El trebuia să fie jertfit. Era gata să bea cupa mâniei; în curând trebuia să primească ultimul botez al suferinţei. Dar Îi mai rămâneau câteva ceasuri liniştite, şi acestea urmau să fie folosite pentru binele iubiţilor Săi ucenici.

Întreaga viaţă a lui Hristos a fost o viaţă de slujire neegoistă. „N-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28) fusese învăţătura dată de fiecare faptă a Lui. Dar ucenicii nu primiseră încă învăţătura. La această ultimă Cină de Paşte, Iisus a repetat învăţătura printr-o ilustraţie pe care le-a întipărit-o pentru totdeauna în minte şi în inimă.

Întâlnirile lui Iisus cu ucenicii, foarte mult apreciate de ei toţi, erau, de obicei, prilejuri de bucurie liniştită. Cina de Paşte se bucurase întotdeauna de un deosebit interes, dar, de data aceasta, Iisus era tulburat. Inima Lui era împovărată şi faţa Îi era umbrită. Când S-a întâlnit cu ucenicii în camera de sus, ei şi-au dat seama că sufletul Îi era adânc împovărat şi, cu toate că nu ştiau cauza, simţeau durerea împreună cu El.

Când erau adunaţi în jurul mesei, El a spus pe un ton de profundă tristeţe: „«Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi, înainte de patima Mea; căci vă spun că, de acum încolo, nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.» Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: «Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi, pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.»”

Hristos ştia că sosise timpul ca El să plece din lumea aceasta, să meargă la Tatăl. Şi, fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. Umbra crucii se lăsa deja peste El, iar inima Îi era chinuită de durere. Ştia că va fi părăsit în ceasul în care va fi trădat. Ştia că va fi omorât prin cel mai umilitor mijloc la care erau supuşi criminalii. Cunoştea nerecunoştinţa şi cruzimea acelora pe care venise să-i salveze. Ştia cât de mare era sacrificiul pe care trebuia să-l facă şi pentru câţi acesta avea să fie în zadar. Ştiind tot ce urma să se întâmple, fără îndoială, ar fi putut să fie apăsat de gândul propriei umilinţe şi suferinţe. Dar El i-a privit pe cei doisprezece care fuseseră cu El ca fiind ai Săi şi care urmau să rămână să lupte în lume, după ce vor fi trecut ocara, întristarea şi chinurile Lui. Gândurile cu privire la ceea ce avea să sufere erau întotdeauna legate de ucenicii Săi. El nu Se gândea la Sine. Mintea Îi era stăpânită mai mult de grija pentru ei.

În această ultimă seară cu ucenicii, Iisus avea să le spună multe. Dacă ar fi fost pregătiţi să primească ce dorea El să le dea, ar fi fost scăpaţi de durerea care le zdrobea inima, de dezamăgire şi de necredinţă. Dar Iisus a văzut că ei nu puteau să suporte ceea ce avea să le spună. În timp ce le privea feţele, cuvintele de avertisment şi de mângâiere I s-au oprit pe buze. Clipele treceau în tăcere. Iisus părea că aşteaptă. Ucenicii erau stingheriţi. Se părea că simpatia şi duioşia trezite în inima lor de durerea lui Hristos trecuseră. Cuvintele Lui triste, care arătau către propria suferinţă, făcuseră o slabă impresie. Privirea cu care se uitau unii la alţii arăta că sunt plini de gelozie şi luptă.

Între ei „s-a iscat şi o ceartă, ca să ştie care din ei avea să fie socotit cel mai mare”. Această luptă, dusă în faţa lui Hristos, Îl întrista şi-L rănea. Ucenicii se agăţau de ideea lor preferată, aceea că Hristos Îşi va arăta puterea şi va lua tronul lui David. Fiecare nutrea în inimă dorinţa de a avea locul cel mai de seamă din împărăţie. Ei se comparau unii cu alţii şi fiecare se considera ca fiind cel mai bun, în loc să-i privească pe fraţii lui ca fiind mai de preţ. Cererea lui Iacov şi a lui Ioan de a sta la dreapta şi la stânga tronului lui Hristos trezise nemulţumirea celorlalţi. Faptul că cei doi fraţi îndrăzniseră să ceară poziţia cea mai înaltă îi iritase atât de mult pe cei zece, încât erau ameninţaţi cu înstrăinarea de grup. Li se părea că erau judecaţi greşit şi că atât credincioşia, cât şi talentele lor nu erau preţuite. Iuda era cel mai aspru cu Iacov şi Ioan.

Când ucenicii au intrat în camera cinei, inima lor era plină de resentimente. Iuda s-a înghesuit lângă Hristos, la stânga; Ioan era în dreapta. Dacă era un loc mai de frunte, Iuda era hotărât să-l aibă, şi locul cel mai de frunte era considerat a fi cel de lângă Hristos. Dar Iuda era un trădător.

Se mai ridicase o cauză de neînţelegere. Era obiceiul ca, la zilele de sărbătoare, un slujitor să spele picioarele oaspeţilor. Şi de data aceasta se făcuseră pregătiri pentru slujire. Vasul cu apă, ligheanul şi ştergarul erau acolo, gata pentru spălarea picioarelor, dar nu era niciun slujitor de faţă şi ar fi trebuit ca ucenicii să facă lucrul acesta. Însă fiecare dintre ei, mânat de mândria lui rănită, s-a hotărât să nu facă lucrarea de slujitor. Toţi se arătau nepăsători, ca şi când n-ar fi ştiut că aveau ceva de făcut. Prin tăcerea lor, refuzau să se umilească.

Cum putea să aducă Hristos aceste biete suflete la acea stare în care Satana să nu poată să câştige o biruinţă definitivă asupra lor? Cum putea El să le arate că o simplă mărturisire a uceniciei nu făcea din ei adevăraţi ucenici şi nici nu le asigura un loc în Împărăţia Lui? Cum putea El să le arate că adevărata măreţie constă în slujire din iubire, într-o reală umilinţă? Cum putea El să aprindă iubirea în inima lor şi să-i facă în stare să înţeleagă ce dorea să le spună?

Ucenicii nu făceau nicio mişcare pentru a sluji unul altuia. Iisus a aşteptat un timp să vadă ce vor face. Apoi El, Învăţătorul ceresc, S-a ridicat de la masă. Lăsând la o parte veşmântul care I-ar fi împiedicat mişcările, a luat ştergarul şi S-a încins. Ucenicii priveau surprinşi şi plini de interes şi, în tăcere, aşteptau să vadă ce va urma. „Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” Fapta aceasta a deschis ochii ucenicilor. O ruşine şi o amară umilinţă le-au umplut inima. Au înţeles mustrarea nerostită şi s-au văzut într-o lumină cu totul nouă.

În felul acesta Şi-a arătat Hristos iubirea faţă de ucenici. Spiritul lor egoist L-a umplut de întristare, dar n-a intrat în dispută cu ei cu privire la problema lor. În schimb, le-a dat un exemplu pe care ei să nu-l uite niciodată. Iubirea Lui pentru ei nu putea fi tulburată prea uşor, nici stinsă. El ştia că Tatăl dăduse toate lucrurile în mâinile Lui şi că El Însuşi venea de la Dumnezeu şi Se ducea la Dumnezeu. Era deplin conştient de divinitatea Sa, dar a lăsat la o parte coroana împărătească şi îmbrăcămintea de domn şi a luat chip de rob. Una dintre ultimele fapte pe care le-a făcut cât a trăit pe pământ a fost aceea de a Se încinge şi de a face o lucrare de rob.

Înainte de Paşte, Iuda se întâlnise pentru a doua oară cu preoţii şi cărturarii şi se înţeleseseră să-L dea pe Iisus în mâinile lor. Totuşi, după aceea, s-a amestecat cu ceilalţi ucenici, ca şi cum n-ar fi fost vinovat de nimic, şi se interesa de lucrările de pregătire pentru sărbătoare. Ucenicii nu ştiau nimic despre planurile lui Iuda. Numai Iisus putea să-i cunoască taina. Cu toate acestea, nu l-a demascat. Iisus îl iubea din toată inima. Simţea pentru el aceeaşi povară ca pentru Ierusalim, când a plâns pentru cetatea nepocăită. Inima Lui plângea: „Cum pot să te părăsesc?” Puterea constrângătoare a acestei iubiri a fost simţită de Iuda. Când mâinile Mântuitorului i-au spălat picioarele murdare şi le-au şters cu ştergarul, inima lui Iuda s-a cutremurat de dorinţa ca atunci şi acolo să-şi mărturisească păcatul. Dar n-a vrut să se umilească. Şi-a împietrit inima şi nu s-a pocăit, iar vechile porniri, date pentru o clipă la o parte, au ajuns din nou să-l stăpânească. Iuda s-a simţit jignit de faptul că Hristos le spăla picioarele ucenicilor. Dacă Iisus Se putea umili în felul acesta, gândea el, nu putea să fie împăratul lui Israel. Toate speranţele de a fi onorat într-o împărăţie pământească erau acum spulberate. Iuda era mulţumit că nu se putea câştiga nimic urmându-L pe Hristos. După ce L-a văzut că Se înjoseşte, cum credea el, s-a decis să se dezică de El şi să susţină că s-a înşelat. Era stăpânit de un demon şi s-a hotărât să ducă până la capăt lucrarea pe care o acceptase, de a-L trăda pe Domnul său.

Alegându-şi locul la masă, Iuda a încercat să se aşeze în frunte, iar Hristos, ca slujitor, l-a servit primul. Ioan, împotriva căruia Iuda avusese atâta necaz, a fost lăsat la urmă. Dar Ioan n-a luat lucrul acesta ca pe o mustrare sau o lipsă de consideraţie. Ucenicii au fost foarte mult mişcaţi, urmărind lucrarea lui Hristos. Când a venit rândul lui Petru, el I-a zis înmărmurit: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Umilinţa lui Hristos i-a sfâşiat inima. Se simţea cuprins de o mare ruşine la gândul că niciunul dintre ucenici nu făcuse serviciul acesta. „Ce fac Eu”, i-a zis Hristos, „tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” Petru nu putea suporta să-L vadă pe Domnul său, pe care-L considera Fiul lui Dumnezeu, îndeplinind lucrarea unui slujitor. Tot sufletul lui s-a ridicat împotriva acestei umilinţe. El nu-şi dădea seama că tocmai pentru aceasta venise Hristos în lume. Cu glasul hotărât, el a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!”

Hristos i-a zis lui Petru cu solemnitate: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” Serviciul pe care-l refuza Petru preînchipuia o curăţire mai înaltă. Hristos venise să spele inima întinată de păcat. Nelăsându-L pe Hristos să-i spele picioarele, Petru refuza curăţirea mai înaltă, cuprinsă în cea umilă. De fapt, el Îl renega pe Domnul său. Nu este o umilinţă pentru Domnul, dacă este lăsat să lucreze pentru curăţirea noastră. Adevărata umilinţă este să primeşti cu inima recunoscătoare orice lucrare făcută în favoarea ta şi să lucrezi cu sârguinţă în slujba lui Hristos.

La cuvintele: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”, Petru a renunţat la mândria şi încăpăţânarea sa. El nu putea să suporte gândul despărţirii de Hristos – aceasta ar fi însemnat pentru el moarte. „Nu numai picioarele”, a zis el, „dar şi mâinile, şi capul.” Iisus i-a zis: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot.”