În felul acesta le-a încredinţat Hristos ucenicilor marea lor misiune. El a luat măsuri îndestulătoare pentru săvârşirea lucrării Lui şi a luat asupra Sa răspunderea pentru succesul ei. Atâta vreme cât ascultau de cuvântul Lui şi lucrau în legătură cu El, nu puteau să dea greş. „Mergeţi la toate neamurile”, le spusese El. „Mergeţi până la marginile cele mai îndepărtate ale lumii locuite şi să ştiţi că Eu voi fi acolo. Lucraţi cu credinţă şi încredere, căci nu vă voi părăsi niciodată.”
Însărcinarea pe care Mântuitorul le-a dat-o ucenicilor îi cuprinde pe toţi credincioşii. Îi cuprinde pe toţi cei care vor crede în Hristos până la sfârşitul timpului. Este o mare greşeală să crezi că lucrarea de mântuire a sufletelor depinde numai de predicatorul întărit prin binecuvântare pentru acest lucru. Însărcinarea de a predica Evanghelia le este dată tuturor acelora care au simţit chemarea cerească. Toţi cei care primesc viaţa lui Hristos sunt sfinţiţi pentru lucrarea de mântuire a semenilor lor. Biserica a fost întemeiată pentru lucrarea aceasta, şi toţi aceia care iau asupra lor sfânta ei răspundere se leagă prin aceasta să fie conlucrători cu Hristos.
„Duhul şi mireasa zic: «Vino!» şi cine aude să zică: «Vino!»” (Apocalipsa 22:17). Cel care aude trebuie să repete invitaţia. Oricare ar fi chemarea pe care cineva o are în viaţă, cea dintâi grijă a lui va fi să câştige suflete pentru Hristos. S-ar putea să nu fie în stare să vorbească înaintea unei adunări, dar poate lucra pentru câţiva. Acestora le poate destăinui ce a învăţat de la Domnul său. A servi lui Hristos nu înseamnă numai a predica. Este serv cel care îl ajută pe bolnav şi pe suferind, îl sprijină pe cel nevoiaş şi spune cuvinte de mângâiere pentru cel întristat şi cel cu credinţă slabă. Aproape şi departe, se găsesc oameni copleşiţi de simţul vinovăţiei. Omenirea nu este înjosită de greutăţi, de muncă şi de sărăcie, ci de vinovăţie şi de făptuirea de rele. Lucrul acesta aduce nelinişte şi nemulţumire. Hristos doreşte ca servii Săi să slujească sufletelor bolnave de păcat.
Ucenicii trebuiau să-şi înceapă lucrarea de acolo de unde se aflau. Nici câmpul cel mai puţin promiţător nu trebuia să fie trecut cu vederea. Tot aşa, fiecare lucrător pentru Hristos trebuie să înceapă de acolo de unde se află. Chiar în familia noastră pot fi suflete care flămânzesc după simpatie, care mor de foame din lipsă de pâine a vieţii. Pot fi copii care trebuie să fie educaţi pentru Hristos. Sunt păgâni chiar la poarta noastră. Să facem cu credincioşie lucrarea care este cel mai aproape de noi. Apoi să întindem eforturile noastre până acolo unde ne va conduce mâna lui Dumnezeu. Se poate ca lucrarea multora să pară a fi strâmtorată de împrejurări, dar, oriunde ar fi, dacă e făcută cu credinţă şi sârguinţă, se va simţi până la marginea pământului. Atunci când Hristos Se afla pe pământ, se părea că lucrarea Lui este restrânsă la o regiune mică, dar mulţi din toate locurile au auzit solia Lui. Adesea, Dumnezeu foloseşte mijloacele cele mai simple ca să ajungă la rezultatele cele mai mari. Planul Lui este ca fiecare parte a lucrării Sale să depindă de celelalte, ca roţile unui angrenaj, toate lucrând în armonie. Lucrătorul cel mai umil, dacă este mânat de Duhul Sfânt, va atinge coarde ce nu se văd, ale căror tresăriri vor răsuna până la marginea pământului şi vor da naştere la cântări în decursul veacurilor veşnice.
Dar porunca: „Mergeţi în toată lumea” nu trebuie să fie pierdută din vedere. Noi suntem chemaţi să ne îndreptăm privirile către locurile îndepărtate. Hristos sfărâmă zidurile despărţitoare, prejudecăţile naţionale, care îi deosebesc pe oameni, şi vesteşte iubire pentru toată familia omenească. El îi înalţă pe oameni din cercul strâmt pe care îl prescrie egoismul lor. Desfiinţează toate graniţele şi deosebirile artificiale din societate. Nu face deosebire între vecin şi străin, prieten şi vrăjmaş. Ne învaţă să privim la fiecare suflet împovărat de nevoi ca la fratele nostru, iar lumea să o privim ca fiind câmpul nostru de activitate.
Când a spus: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile”, Mântuitorul a mai zis: „Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede. În Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” Făgăduinţa este tot atât de mult cuprinzătoare ca însărcinarea. Aceasta nu înseamnă că toţi vor primi toate darurile. Duhul „dă fiecăruia în parte cum voieşte” (1 Corinteni 12:11). Darurile Duhului sunt făgăduite fiecărui credincios potrivit cu nevoia lui pentru lucrarea Domnului. Făgăduinţa aceasta este tot atât de puternică şi vrednică de încredere astăzi ca pe timpul apostolilor. „Semnele acestea vor însoţi pe cei ce vor crede.” Acesta este privilegiul copiilor lui Dumnezeu şi credinţa trebuie să ia în stăpânire tot ce poate ca aprobare a credinţei.
„Îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” Lumea aceasta este o uriaşă leprozerie, dar Hristos a venit să vindece pe bolnavi şi să vestească eliberarea celor luaţi captivi de Satana. El era izvorul sănătăţii şi al puterii. Dădea din însăşi viaţa Sa celor bolnavi, suferinzi şi stăpâniţi de demoni. Nu alunga pe nimeni care venea la El după putere vindecătoare. Ştia că aceia care veneau după ajutor îşi atrăseseră singuri boala, cu toate acestea, n-a refuzat să-i vindece. Şi atunci când puterea de la Hristos pătrundea în aceste biete suflete, ele erau convinse de păcat şi mulţi erau vindecaţi atât de boala lor spirituală, cât şi de bolile trupeşti. Evanghelia încă mai păstrează această putere şi pentru ce n-am fi şi noi martori astăzi la aceleaşi rezultate?
Hristos simte durerile fiecărui suferind. Când duhuri rele sfâşie trupul omenesc, Hristos simte nenorocirea. Când febra usucă izvorul vieţii, El simte agonia. Şi astăzi este tot atât de dispus să-i vindece pe bolnavi cum a fost pe vremea când era El Însuşi pe pământ. Servii lui Hristos sunt reprezentanţii Lui, uneltele prin care lucrează. El doreşte ca prin ei să-şi exercite puterea vindecătoare.
În felul de vindecare folosit de Mântuitorul, au fost învăţături pentru ucenicii Săi. Cu o ocazie, El a uns ochii unui orb cu tină şi i-a spus: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului… El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine” (Ioan 9:7). Vindecarea s-ar fi putut face şi numai prin simpla putere a marelui Vindecător, totuşi Hristos a folosit mijloacele simple ale naturii. El nu a încurajat apelul imediat la medicamente, dar a aprobat utilizarea remediilor simple şi naturale.
Multora dintre suferinzii care se vindecau, Hristos le zicea: „Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” (Ioan 5:14). În felul acesta, El ne învaţă că boala este urmarea călcării legilor lui Dumnezeu, atât a celor naturale, cât şi a celor spirituale. Nenorocirea cea mare din lumea aceasta n-ar exista dacă oamenii ar trăi în armonie cu planul Creatorului.
Hristos a fost Călăuza şi Învăţătorul vechiului Israel şi l-a învăţat că sănătatea este răsplata ascultării de legile lui Dumnezeu. Marele Medic care i-a vindecat pe bolnavi în Palestina vorbise poporului Său din stâlpul de nor, arătându-i ce trebuie să facă şi ce va face Dumnezeu pentru el. „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău”, a zis El, „dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni, căci Eu sunt Domnul, care te vindecă” (Exodul 15:26). Hristos le-a dat israeliţilor îndrumări hotărâte asupra felului lor de viaţă şi apoi i-a asigurat: „Domnul va depărta de tine orice boală” (Deuteronomul 7:15). Când au împlinit condiţiile, au văzut că făgăduinţa era întemeiată: „Niciunul n-a şovăit dintre seminţiile Lui” (Psalmii 105:37).
Învăţăturile acestea sunt pentru noi. Toţi cei care vor să-şi păstreze sănătatea trebuie să împlinească anumite condiţii. Toţi trebuie să înveţe şi să cunoască aceste condiţii. Domnul n-are plăcere când oamenii nu cunosc legile Lui, fie cele naturale, fie cele spirituale. Noi trebuie să lucrăm împreună cu Dumnezeu atât pentru vindecarea corporală, cât şi pentru cea sufletească.
Afară de aceasta, ar trebui să-i învăţăm şi pe alţii cum să-şi păstreze şi să-şi refacă sănătatea. Pentru cei bolnavi, ar trebui să folosim remediile pe care Dumnezeu le-a aşezat în natură şi să le îndreptăm mintea către Singurul care poate să vindece. Lucrarea noastră este aceea de a-i aduce pe bolnavi şi pe suferinzi la Hristos pe braţele credinţei noastre. Să-i învăţăm să creadă în marele Vindecător. Să ne prindem puternic de făgăduinţa Lui şi să ne rugăm pentru manifestarea puterii Sale. Însăşi esenţa Evangheliei înseamnă refacere şi Mântuitorul doreşte ca noi să-i îndemnăm pe cei bolnavi, deznădăjduiţi şi suferinzi să se prindă de puterea Lui.
Puterea iubirii se dovedeşte în toate actele Lui de vindecare şi, numai dacă suntem părtaşi, prin credinţă, la această iubire, putem fi unelte pentru lucrarea Lui. Dacă neglijăm să ne unim cu Hristos, curentul de energie dătătoare de viaţă nu poate să se reverse în valuri bogate de la noi la oameni. Au fost locuri unde nici Hristos Însuşi nu a putut să facă multe lucrări mari din pricina necredinţei. Tot astfel și acum, necredinţa desparte biserica de Ajutorul ei divin. Ea nu se prinde cu putere de realităţile veşnice. Din cauza lipsei de credinţă a oamenilor, Dumnezeu este dezamăgit şi jefuit de slava Lui.