Numai când lucrează pentru Hristos, biserica are făgăduinţa că El este cu ea. Mergeţi „şi faceţi ucenici din toate neamurile și învățați-i”, a zis El. „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Una dintre primele condiţii pentru a primi puterea Lui este aceea de a lua jugul Lui. Însăşi viaţa bisericii depinde de credincioşia cu care îndeplineşte această însărcinare dată de Domnul. Neglijarea acestei lucrări este un mod sigur de a invita slăbiciunea şi decăderea. Acolo unde nu este lucrare vie pentru alţii, iubirea se stinge și credinţa slăbeşte.

Hristos vrea ca servii Săi să fie educatori ai bisericii în lucrarea de răspândire a Evangheliei. Ei trebuie să-i înveţe pe membrii bisericii cum să caute şi să mântuiască ce este pierdut. Dar fac ei această lucrare? Vai, cât de mulţi caută să ţină trează scânteia de viaţă din comunitatea care este gata să moară! Cât de multe comunităţi sunt îngrijite ca nişte mieluşei bolnavi de către aceia care ar trebui să caute oile pierdute! Şi, în timpul acesta, milioane şi milioane de oameni pier fără Hristos.

Iubirea dumnezeiască a fost mişcată până în adâncul ei de nepătruns de preocuparea pentru binele oamenilor şi îngerii se miră când îi văd pe cei care au primit o iubire atât de mare cum au o recunoştinţă atât de superficială. Îngerii se miră cât de puţin apreciază oamenii iubirea lui Dumnezeu. Cerul este indignat de neglijenţa dovedită faţă de sufletele oamenilor. Am vrea să ştim cum o priveşte Hristos? Ce ar simţi o mamă şi un tată dacă ar şti că fiul lor, pierdut în zăpadă şi frig, a fost trecut cu vederea şi lăsat să piară de aceia care ar fi putut să-l salveze? N-ar fi întristaţi îngrozitor şi peste măsură de indignaţi? Nu i-ar denunţa ei pe ucigaşii aceia cu o mânie aprinsă ca lacrimile lor şi fierbinte ca iubirea lor? Suferinţele oricărui om sunt suferinţele copilului lui Dumnezeu şi aceia care nu întind o mână de ajutor semenilor lor gata să piară provoacă mânia Lui îndreptăţită. Aceasta este mânia Mielului. Acelora care spun că au părtăşie cu Hristos, dar sunt indiferenţi faţă de nevoile semenilor lor, El le va zice în ziua judecăţii: „Nu ştiu de unde sunteţi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi lucrătorii fărădelegii” (Luca 13:27).

În misiunea pe care le-a încredințat-o ucenicilor Săi, Hristos nu numai că a schiţat lucrarea lor, dar le-a dat şi o solie. „Învăţaţi pe oameni”, a zis El, „să păzească tot ce v-am poruncit”. Ucenicii trebuiau să vestească ce îi învăţase Hristos. Se cuprinde aici nu numai ce spusese El în persoană, ci şi ce spusese prin toţi profeţii şi învăţătorii Vechiului Testament. Învăţătura omenească este exclusă. Nu e loc pentru tradiţie, pentru teoriile şi concluziile omului sau pentru legislaţia bisericească. În însărcinarea aceasta nu sunt cuprinse legile rânduite de autoritatea ecleziastică. Servii lui Hristos nu trebuie să predea nimic din toate acestea. „Legea şi profeţii”, împreună cu tot ce ne e raportat din cuvintele şi faptele Lui, formează comoara încredinţată ucenicilor pentru a fi predată lumii. Numele lui Hristos este deviza lor, semnul lor distinctiv, legătura lor de unire, autoritatea care hotărăşte felul lor de purtare şi izvorul izbânzii lor. Împărăţia Lui nu va recunoaşte nimic din ceea ce nu are inscripţia Lui.

Evanghelia trebuie să fie vestită nu ca o teorie lipsită de viaţă, ci ca o putere vie, care schimbă viaţa. Dumnezeu doreşte ca primitorii harului Său să fie martori ai puterii Lui. El îi primeşte cu plăcere chiar pe aceia a căror purtare L-a supărat mai mult; dacă se pocăiesc, El le dă Duhul Său cel Sfânt, îi pune în locurile de încredere cele mai însemnate şi-i trimite în tabăra celor necredincioşi, pentru a vesti mila Lui nemărginită. El ar vrea ca slujitorii Săi să dea mărturie despre faptul că, prin harul Său, oamenii pot avea un caracter asemenea cu al lui Hristos şi se pot bucura de asigurarea marii Lui iubiri. Ar vrea ca noi să dăm mărturie despre faptul că El nu poate să fie mulţumit până când neamul omenesc nu este recâştigat şi repus în sfintele drepturi de copii ai Lui.

În Hristos se vede duioşia păstorului, iubirea părintelui şi mila nemărginită a unui Mântuitor plin de îndurare. El prezintă binecuvântările Sale în cuvintele cele mai îmbietoare. El nu e mulţumit numai să înşire binecuvântările Sale, ci le prezintă în chipul cel mai atrăgător, pentru a trezi dorinţa de a le avea. Tot în felul acesta trebuie să prezinte şi servii Lui bogăţiile slavei Darului nemărginit de mare. Iubirea minunată a lui Hristos va înduioşa şi va supune inimile acolo unde simpla înşirare a doctrinei nu va izbuti nimic. „«Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru.” „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru!… El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui»” (Isaia 40:1,9-11). Vorbiţi-le oamenilor despre Acela care este „întâiul între mii” şi a cărui fiinţă este „plină de farmec” (Cântarea cântărilor 5:10,16). Numai cuvintele nu pot să dea adevărata descriere. Faceţi ca aceasta să se reflecte în caracter şi să se manifeste în viaţă. Hristos stă ca model pentru a I se reproduce portretul în fiecare creştin. Dumnezeu a predestinat pe oricine „să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:29). În fiecare om trebuie să se manifeste faţă de lume iubirea cea îndelung răbdătoare a lui Hristos, sfinţenia, blândeţea, îndurarea şi adevărul Lui.

Primii ucenici au plecat şi au vestit Cuvântul. Ei L-au descoperit lumii pe Hristos în viaţa lor. Iar Domnul lucra împreună cu ei „şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Marcu 16:20). Ucenicii aceştia s-au pregătit pentru lucrare. Înainte de Cincizecime, ei s-au adunat şi au îndepărtat orice divergenţă. Erau o inimă şi un gând. Ei au crezut făgăduinţa lui Hristos că le va da binecuvântarea şi s-au rugat în credinţă. Au cerut nu numai ca ei să fie binecuvântaţi; ei erau apăsaţi de povara pentru salvarea sufletelor. Evanghelia trebuia să fie dusă până la marginile pământului şi ei au cerut revărsarea puterii lui Hristos, care fusese făgăduită. Atunci S-a revărsat Duhul Sfânt şi mii de suflete s-au convertit într-o zi.

Aşa poate să fie şi acum. În loc de a fi predicate speculaţiile omeneşti, să se predice Cuvântul lui Dumnezeu. Creştinii să îndepărteze neînţelegerile dintre ei şi să se predea lui Dumnezeu pentru mântuirea celor pierduţi. În credinţă, să ceară binecuvântarea, şi ea va veni. Revărsarea Duhului pe timpul apostolilor a fost „ploaia timpurie”, şi urmările ei au fost măreţe. Dar „ploaia târzie” va fi mai îmbelşugată (Ioel 2:23).

Toţi aceia care Îi predau lui Dumnezeu sufletul, trupul şi spiritul lor vor primi fără încetare noi valuri de puteri corporale şi mintale. Depozitele inepuizabile ale cerului le stau la dispoziţie. Hristos le insuflă duh din duhul Său, viaţă din viaţa Sa. Duhul Sfânt scoate la iveală puterile Lui cele mai de seamă pentru a lucra asupra inimii şi minţii. Harul lui Dumnezeu sporeşte şi înmulţeşte însuşirile lor şi orice desăvârşire a naturii dumnezeieşti vine în ajutorul lor în lucrarea de salvare a sufletelor. Prin conlucrarea cu Hristos, ei sunt desăvârşiţi în El şi, în slăbiciunea lor omenească, sunt făcuţi în stare să facă faptele Atotputerniciei.

Mântuitorul doreşte să manifeste harul Său şi să imprime caracterul Lui asupra lumii întregi. Ea este stăpânirea răscumpărată de El şi Iisus doreşte să-i facă pe oameni liberi, curaţi şi sfinţi. Deşi Satana caută să împiedice acest lucru, prin sângele care s-a vărsat pentru oameni, urmează să se câştige biruinţe care vor aduce slavă lui Dumnezeu şi Mielului. Hristos nu va fi mulţumit până când biruinţa nu va fi desăvârşită şi „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va înviora” (Isaia 53:11). Toate popoarele de pe pământ vor auzi Evanghelia harului Său. Nu toţi vor primi harul Său, dar „o sămânţă de oameni Îi va sluji şi se va vorbi despre Domnul către cei ce vor veni după ei” (Psalmii 22:30). „Domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt” şi „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă.” „Atunci se vor teme de Numele Domnului cei de la apus, şi de slava Lui cei de la răsăritul soarelui” (Daniel 7:27; Isaia 11:9; 59:19).

„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!» […] Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături... Căci Domnul mângâie pe poporul Său... Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt înaintea tuturor neamurilor şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru” (Isaia 52:7-10).