Felicitări pentru consecvență! Ai ajuns la ultimul capitol al cărții Viața lui Isus!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 86 – „Duceţi-vă şi învăţaţi toate neamurile!”, nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/9dds4myczCVexmNUA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 87 – „La Tatăl Meu şi Tatăl vostru”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Venise timpul ca Domnul Hristos să Se înalţe la tronul Tatălui Său. Ca un biruitor dumnezeiesc, El era gata să Se întoarcă în curţile cereşti cu trofeele biruinţei. Înainte de moartea Sa, El spusese înaintea Tatălui Său: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). După înviere, a mai zăbovit un timp pe pământ, pentru ca ucenicii să se poată obişnui cu El în trupul Său înviat şi proslăvit. Acum era gata să-Şi ia rămas-bun. El dovedise faptul că este un Mântuitor viu. Ucenicii Lui nu mai trebuiau să vorbească despre El ca fiind în mormânt. Ei puteau să se gândească la El ca la o Persoană proslăvită înaintea universului ceresc.
Ca loc pentru înălţarea Sa, Iisus a ales acel colţişor de atâtea ori sfinţit de prezenţa Lui, pe când locuia printre oameni. Nici muntele Sion, locul cetăţii lui David, nici muntele Moria, locul unde se găsea templul nu avea să fie cinstit în felul acesta. În locurile acelea, Domnul Hristos fusese batjocorit şi lepădat. Acolo, valurile milei, deşi veneau printr-o tot mai crescândă revărsare a dragostei, au fost respinse de inimi tari ca stânca. Din locurile acelea, Domnul Hristos, istovit şi împovărat, plecase să găsească odihnă pe Muntele Măslinilor. Sfânta Şechină, înainte de a se îndepărta de cel dintâi templu, se oprise pe muntele din răsărit, ca şi cum i-ar fi părut rău să părăsească cetatea aleasă; tot aşa, Domnul Hristos S-a oprit la Măsliniș, privind la Ierusalim cu inima plină de dor. Dumbrăvile şi vâlcelele muntelui fuseseră sfinţite de rugăciunile şi de lacrimile Lui. Văile lui răsunaseră de strigătele de biruinţă ale mulţimii care-L proclama împărat. Pe coastele lui, de cealaltă parte, găsise un adăpost în casa lui Lazăr din Betania. În Grădina Ghetsimani, situată la poalele muntelui, El Se rugase şi Se chinuise singur. De pe muntele acesta urma să Se înalţe la cer. Şi tot pe vârful acestuia se vor odihni picioarele Sale când va veni a doua oară. El va sta pe Muntele Măslinilor nu ca un om al durerilor, ci ca un împărat plin de slavă şi biruitor, în timp ce strigătele de aleluia ale evreilor se vor contopi cu osanalele neamurilor, iar glasurile celor răscumpăraţi, întocmai ca o oaste numeroasă, vor face să răsune puternic aclamaţia: „Încoronaţi-L ca Domn al tuturor!”
Şi acum, împreună cu cei unsprezece ucenici, Iisus înainta către munte. Pe când treceau prin poarta Ierusalimului, multe priviri mirate se îndreptau către mica grupă, condusă de Acela pe care, cu câteva săptămâni mai înainte, conducătorii Îl condamnaseră şi-L crucificaseră. Ucenicii nu ştiau că aceasta avea să fie ultima lor întâlnire cu Învăţătorul. Iisus a petrecut timpul vorbind cu ei, repetând învăţăturile Sale de altădată. Pe când se apropiau de Ghetsimani, El S-a oprit ca ei să-şi poată reaminti învăţăturile pe care li le dăduse în noaptea marelui Său chin sufletesc. A privit din nou la viţa prin care înfăţişase legătura dintre biserica Sa, El şi Tatăl Său; din nou a repetat adevărurile pe care le explicase mai înainte. Totul în jurul Său amintea de iubirea Sa nerăsplătită. Chiar şi ucenicii, care erau atât de scumpi inimii Sale, Îl tăgăduiseră şi Îl părăsiseră în ceasul umilinţei Sale.
Hristos locuise în lume treizeci şi trei de ani; El suferise dispreţul, insultele şi batjocura ei; fusese lepădat şi răstignit. Acum, când era gata să Se înalţe la tronul slavei Sale, în timp ce privea din nou la nerecunoştinţa oamenilor pe care venise să-i salveze, nu cumva va retrage de la ei simpatia şi iubirea Sa? Nu cumva afecţiunea Sa va fi concentrată asupra acelui loc unde este preţuit şi unde îngeri nevinovaţi aşteaptă să facă ce le spune El? Nu! Făgăduinţa Sa pentru cei iubiţi, pe care-i lasă pe pământ, este: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Ajungând la Muntele Măslinilor, Iisus i-a condus pe drum, dincolo de vârful muntelui, până în apropiere de Betania. Aici S-a oprit, iar ucenicii se adunară în jurul Său. Raze de lumină păreau că pornesc de la faţa Sa pe când privea plin de iubire la ei. Nu i-a certat pentru greşelile şi vinovăţiile lor; ultimele cuvinte rostite de Domnul lor au fost cuvinte de cea mai dulce duioşie. Cu mâinile întinse pentru binecuvântare, ca şi cum i-ar fi asigurat de grija Sa protectoare, El Se înălţa încet din mijlocul lor, atras către cer de o putere mai mare decât orice atracţie pământească. Pe când Se ridica spre cer, ucenicii, înmărmuriţi, urmăreau cu ochii încordaţi să poată prinde şi cele din urmă raze de la Domnul lor care Se înălţa. Un nor de slavă L-a ascuns de privirea lor şi, când carul de nor al îngerilor L-a primit, ei au auzit cuvintele: „Și iată că Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” În acelaşi timp, au ajuns la ei undele celei mai dulci şi mai vesele muzici cântate de corul îngerilor.
În timp ce ucenicii priveau încă spre cer, li s-au adresat nişte glasuri plăcute, asemenea unei muzici frumoase. S-au întors şi au văzut doi îngeri în chip de oameni, care le-au vorbit, zicându-le: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”
Îngerii aceştia erau din ceata care aşteptase într-un nor strălucitor să-L însoţească pe Iisus către casa Lui cerească. Fiind cei mai de frunte din ceata îngerilor, ei erau cei doi care veniseră la mormântul lui Hristos, la învierea Sa, şi care fuseseră cu El în tot cursul vieţii Sale pe pământ. Cu dorinţă arzătoare, tot cerul aşteptase să se termine şederea Sa într-o lume pervertită de blestemul păcatului. Venise timpul ca universul ceresc să-L primească pe Împăratul lui. Oare cei doi îngeri nu doreau şi ei să fie în mulţimea celor care Îl salutau pe Iisus? Dar, din simpatie şi iubire pentru aceia pe care El îi părăsise, au mai zăbovit ca să-i mângâie. „Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1:14).
Hristos Se înălţase la cer având chip de om. Ucenicii văzuseră norul care-L primise. Acelaşi Iisus care umblase, vorbise şi Se rugase cu ei, care frânsese pâinea împreună cu ei, care fusese cu ei în bărcile lor pe lac şi care în ziua aceea Se ostenise urcând împreună cu ei Muntele Măslinilor – acelaşi Iisus mergea acum să şadă pe tron cu Tatăl Său. Şi îngerii i-au asigurat că Acelaşi pe care ei L-au văzut mergând la cer va reveni tot aşa cum S-a înălţat. El va veni „pe nori; şi orice ochi Îl va vedea” (Apocalipsa 1:7). „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos” (1 Tesaloniceni 4:16). „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale” (Matei 25:31). În felul acesta, se va împlini însăşi făgăduinţa dată de Domnul ucenicilor Săi: „Și, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). De aceea, ucenicii se puteau bucura pe deplin în nădejdea revenirii Domnului lor.