Ai terminat de citit capitolul 77 – În sala de judecată a lui Pilat, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/MV4wTXwHp475266A7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 78 – Golgota.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Când au ajuns la locul numit «Căpăţâna», L-au răstignit acolo.” „De aceea şi Iisus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă” (Evrei 13:12). Din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Adam şi Eva au fost izgoniţi din Grădina Edenului. Domnul Hristos, Înlocuitorul nostru, trebuia să sufere dincolo de hotarele Ierusalimului. El a murit dincolo de poartă, acolo unde erau executaţi tâlharii şi ucigaşii. Pline de însemnătate sunt aceste cuvinte: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13).
O mare mulţime L-a urmat pe Iisus de la sala de judecată la Golgota. Vestea cu privire la condamnarea Sa se răspândise în tot Ierusalimul şi oameni din toate clasele s-au îndreptat cu grămada spre locul crucificării. Preoţii şi conducătorii se legaseră printr-o înţelegere să nu le facă nimic urmaşilor Domnului Hristos dacă El avea să fie dat în mâinile lor şi de aceea ucenicii şi credincioşii din oraş şi din împrejurimi s-au alăturat mulţimii care Îl urma pe Mântuitorul.
Când Domnul Iisus a trecut de poarta curţii lui Pilat, crucea care fusese pregătită pentru Baraba a fost pusă pe umerii Săi zdrobiţi, care sângerau. Doi tovarăşi de tâlhărie ai lui Baraba aveau să sufere moartea odată cu Domnul Hristos şi asupra lor au fost, de asemenea, puse crucile pregătite pentru ei. Povara Mântuitorului era prea grea pentru El, în starea Lui de slăbiciune şi suferinţă. De la Cina Paştelui luată cu ucenicii Săi, El nu mâncase şi nu băuse nimic. În conflictul cu forţele satanice din Grădina Ghetsimani, El fusese în agonie. Îndurase durerea teribilă a trădării şi îi văzuse pe ucenicii Săi părăsindu-L, fugind de El. Fusese dus la Ana, apoi la Caiafa şi la Pilat. De la Pilat, fusese trimis la Irod şi înapoi la Pilat. Din insultă în insultă şi din batjocură în batjocură; de două ori torturat, bătut cu bice – toată noaptea avuseseră loc scene după scene de un caracter atât de aspru, încât ar fi fost o încercare extremă pentru oricine. Domnul Hristos însă n-a cedat. El n-a rostit niciun cuvânt, decât pentru slava lui Dumnezeu. În tot timpul acelei dezgustătoare farse a procesului, El S-a comportat cu statornicie şi demnitate. Dar când, după ce a fost a doua oară bătut cu bice, a fost pusă crucea asupra Sa, natura omenească n-a mai putut suporta. El a leşinat sub povara ei.
Mulţimea care Îl urma pe Mântuitorul a văzut paşii Săi slabi ce se clătinau, dar n-a manifestat niciun pic de milă faţă de El. Oamenii îşi băteau joc, pentru că nu putea să ducă acea cruce grea. Din nou povara a fost pusă asupra Sa şi El iarăşi a căzut la pământ sub greutatea ei. Persecutorii Săi au văzut că Îi era imposibil să-Şi ducă mai departe povara. Ei erau în încurcătură, neştiind pe cine să găsească să ducă mai departe povara aceea umilitoare. Iudeii nu puteau face lucrul acesta, pentru că întinarea avea să-i împiedice să ia parte la Sărbătoarea Paştelui. Nimeni deci, nici măcar gloata care Îl urma, nu era de acord să poarte crucea.
În acest moment, un străin, Simon din Cirene, venind de la ţară, se întâlneşte cu mulţimea. El aude batjocurile şi înjurăturile gloatei; aude repetându-se cuvintele dispreţuitoare: „Faceţi loc pentru Împăratul iudeilor!” Se opreşte plin de uimire în faţa scenei şi, în timp ce îşi exprimă compasiunea, îl prind şi pun crucea pe umerii săi.
Simon auzise despre Hristos. Fiii săi credeau în Mântuitorul, dar el însuşi nu era un ucenic al Său. Purtarea crucii spre Golgota a fost o binecuvântare pentru Simon şi, de aici înainte, el avea să fie întotdeauna recunoscător pentru această providenţă. Faptul acesta l-a făcut să considere luarea crucii Domnului Hristos ca o favoare şi a rămas întotdeauna cu bucurie sub povara ei.
Nu puţine femei se aflau în mulţimea care Îl urma pe Cel nevinovat la locul execuţiei. Atenţia lor era aţintită asupra Domnului Hristos. Unele dintre ele Îl văzuseră mai înainte. Altele îi aduseseră la El pe bolnavii şi suferinzii lor. Altele fuseseră ele însele vindecate. Acum se făceau auzite istorisiri ale celor petrecute. Ele erau uimite de ura pe care mulţimea o manifesta faţă de Cel pentru care inimile lor erau înduioşate şi zdrobite. Şi, în ciuda acţiunii gloatei turbate şi a cuvintelor pline de mânie ale preoţilor şi conducătorilor, aceste femei au dat glas simpatiei lor. Şi, în timp ce Domnul Hristos cădea leşinat sub povara crucii, ele izbucneau în vaiete jalnice.
Acesta a fost singurul lucru care a atras atenţia Domnului Hristos. Deşi copleşit de suferinţă, în timp ce purta păcatele lumii, El nu era indiferent faţă de această exprimare a durerii. A privit la aceste femei cu o delicată simpatie – ele nu credeau în El; ştia că ele nu-L plângeau ca pe Cineva trimis de Dumnezeu, ci erau mişcate de sentimente de milă omenească. Dar n-a dispreţuit simpatia lor, ci faptul acesta a trezit în inima Sa o profundă milă: „Fiice ale Ierusalimului”, a spus El, „nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri.” De la scena din faţa Sa, Domnul Hristos a privit în viitor, la timpul nimicirii Ierusalimului. În scena teribilă, multe dintre femeile care Îl plângeau acum aveau să piară împreună cu copiii lor.
De la căderea Ierusalimului, gândurile Domnului Hristos au trecut la o judecată mai amplă. În distrugerea oraşului plin de nelegiuire, El a văzut un simbol al nimicirii finale ce avea să vină asupra lumii. El spusese: „Atunci vor începe să zică munţilor: «Cădeţi peste noi!» şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!» Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” Prin copacul verde, Domnul Hristos Se reprezenta pe Sine, Răscumpărătorul nevinovat. Dumnezeu a îngăduit ca mânia Sa manifestată împotriva păcatului să se abată asupra Fiului Său iubit. Domnul Hristos avea să fie crucificat pentru păcatele oamenilor. Ce suferinţă va suporta atunci păcătosul care stăruie în păcat? Toţi cei nepocăiţi şi necredincioşi vor cunoaşte necazul şi suferinţa pe care nicio limbă nu le poate exprima.
Din mulţimea care-L urma pe Mântuitorul la Golgota, mulţi Îl însoţiseră cu osanale pline de bucurie şi fluturaseră ramuri de palmier atunci când a intrat triumfător în Ierusalim. Dar nu puţini dintre cei care-I adresaseră osanale, pentru că atunci aşa făceau toţi, acum se alăturau strigătului: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Când Domnul Hristos a intrat în Ierusalim, speranţele ucenicilor crescuseră în cel mai înalt grad. Ei stătuseră strâns lângă Învăţătorul lor, considerând că era o mare onoare să fie în legătură cu El. Acum însă, când era umilit, ei Îl urmau de la distanţă. Erau plini de durere şi zdrobiţi, dezamăgiţi în speranţele lor. Cât de exact se împlineau cuvintele Domnului Hristos: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: «Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite»” (Matei 26:31).
Sosind la locul execuţiei, osândiţii au fost legaţi de instrumentele de tortură. Cei doi tâlhari se zbăteau în mâinile celor care-i aşezau pe cruce, dar Domnul Hristos n-a opus nicio rezistenţă. Mama Domnului Hristos, sprijinită de Ioan, ucenicul iubit, urmase paşii Fiului ei în drum spre Golgota. Ea Îl văzuse căzând sub povara crucii şi dorise foarte mult să-I sprijine cu mâna capul rănit şi să-I şteargă fruntea care cândva se odihnise la pieptul ei. Dar nu i s-a îngăduit acest dureros privilegiu. Asemenea ucenicilor, ea încă mai nutrea speranţa că Domnul Hristos avea să-Şi manifeste puterea şi să Se elibereze din mâinile vrăjmaşilor Săi. Din nou inima i s-a strâns când şi-a adus aminte de cuvintele prin care El prevestise chiar scenele ce aveau loc atunci. În timp ce tâlharii erau legaţi de cruce, ea privea scena într-o aşteptare chinuitoare. Va îngădui oare El, care dăduse viaţă morţilor, să fie răstignit? Va îngădui oare Fiul lui Dumnezeu să fie ucis într-un mod atât de crud? Oare va trebui ea să renunţe la credinţa că Iisus este Mesia? Va trebui oare să fie martoră a ocării şi durerii Lui, fără să aibă măcar privilegiul de a-L ajuta în durerea Lui? Ea a văzut cum mâinile Sale se întind pe cruce; ciocanul şi cuiele fuseseră aduse, erau acolo. Şi, în timp ce piroanele erau bătute în carnea moale, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus departe de scena aceea plină de cruzime trupul leşinat al mamei lui Iisus.
Mântuitorul n-a scos niciun murmur de durere. Faţa Sa a rămas calmă şi senină, dar stropi mari de sudoare erau pe fruntea Lui. Nu s-a găsit atunci nicio mână milostivă care să şteargă sudoarea morţii de pe faţa Sa, niciun cuvânt de simpatie sau de credincioşie neclintită care să mângâie inima Sa omenească. În timp ce soldaţii îşi aduceau la îndeplinire îngrozitoarea lor lucrare, Domnul Hristos Se ruga pentru vrăjmaşii Săi: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” Mintea Lui trecea dincolo de propria suferinţă, la păcatul persecutorilor Săi şi la plata teribilă care va fi partea lor. Niciun blestem n-a fost rostit asupra soldaţilor care-L tratau atât de aspru. Nicio răzbunare n-a fost invocată asupra preoţilor şi conducătorilor, care jubilau la vederea împlinirii planurilor lor. Domnului Hristos I-a fost milă de ei, în ignoranţa şi vinovăţia lor. El şopti, pentru iertarea lor, scuza „căci nu ştiu ce fac”.