Ai terminat de citit capitolul 39 – „Daţi-le voi să mănânce”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Zo9VMB24Yg5Vhroi7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 40 – O noapte pe lac.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Şezând pe câmpia înverzită, în amurgul serii de primăvară, oamenii au mâncat din hrana pe care le-o dăduse Hristos. Cuvintele pe care le auziseră în ziua aceea ajunseseră la ei ca glasul lui Dumnezeu. Numai puterea divină reușea să îndeplinească lucrările de vindecare la care ei fuseseră martori. Dar minunea cu pâinile i-a mişcat pe toţi oamenii din această mare mulţime. Toţi fuseseră părtaşi la binecuvântările ei. În zilele lui Moise, Dumnezeu îl hrănise pe Israel cu mană în pustie, dar cine era Cel care-i hrănise în ziua aceea, dacă nu Mesia despre care prorocise Moise? Nicio putere omenească n-ar fi reușit să facă din cinci pâini de orz şi din doi peştişori atâta hrană, pentru a sătura mii de oameni înfometaţi. Şi au spus unul către altul: „Cu adevărat, acesta este prorocul cel aşteptat în lume.”
Toată ziua, convingerea aceasta sporise şi căpătase putere. Actul acesta suprem era asigurarea că mult aşteptatul Eliberator era între ei. Speranțele oamenilor creşteau mereu şi mereu. Acesta este Cel care va face din Iudeea un paradis pământesc, o ţară în care să curgă lapte şi miere. El poate să împlinească orice dorinţă. El poate să sfărâme puterea romanilor atât de detestaţi. El poate să elibereze Iuda şi Ierusalimul. El poate să-i vindece pe soldaţii răniţi în luptă. El poate să asigure hrană pentru oşti întregi. El poate să cucerească popoare şi să-i dea lui Israel stăpânirea de mult căutată.
În entuziasmul lor, oamenii sunt gata să-L încoroneze ca împărat. Ei văd însă că El nu face niciun efort pentru a atrage atenţia sau pentru a-Şi atrage onorurile mulţimii. Aici Se deosebeşte cu totul de preoţi şi de mai-mari, iar oamenii se tem că El nu va cere niciodată să ia tronul lui David. După ce s-au sfătuit, s-au înţeles să-L ia cu forţa şi să-L proclame împărat al lui Israel. Ucenicii se unesc cu mulţimea, declarând că tronul lui David Îi revine de drept Domnului lor. Numai modestia, ziceau ei, Îl face pe Hristos să refuze o asemenea onoare. Însă oamenii trebuie să-L înalţe ca Eliberator al lor. Preoţii aroganţi şi mai-marii trebuie să fie constrânşi să-L onoreze pe Acela care vine îmbrăcat cu autoritatea lui Dumnezeu.
Cu nerăbdare se pregătesc să-şi aducă planul la îndeplinire, dar Iisus vede ce se întâmplă şi înţelege mai bine decât ei care va fi urmarea unei asemenea mişcări. Chiar acum, preoţii şi conducătorii Îi vânează viaţa. Îl acuză că îi îndepărtează pe oameni de la ei. Urmarea încercării de a-L pune pe tron ar fi violenţa şi răscoala, iar lucrarea împărăţiei spirituale ar fi împiedicată. Fără întârziere, mişcarea trebuie oprită. Chemându-i pe ucenici, Iisus le spune să ia corabia, să se întoarcă de îndată la Capernaum, lăsându-L pe El să le dea drumul oamenilor.
Niciodată nu li se păruse vreo poruncă a lui Hristos mai greu de îndeplinit. De multă vreme, ucenicii speraseră într-o mişcare a mulţimii care să-L aşeze pe Iisus pe tron şi ei nu puteau suporta gândul că tot acest entuziasm urma să se irosească. Mulţimile care se adunau pentru a sărbători Paştele doreau să-L vadă pe noul profet. Pentru ucenicii Săi, aceasta părea ocazia de aur pentru a-L pune pe Domnul lor iubit pe tronul lui Israel. În înflăcărarea acestei noi ambiţii, le era greu să plece de bunăvoie şi să-L părăsească pe Iisus pe ţărmul acela pustiu. Au protestat împotriva acestei hotărâri, dar Iisus le-a vorbit de astă dată cu o autoritate pe care niciodată mai înainte nu o folosise faţă de ei. Ştiau că ar fi fost în zadar să se mai împotrivească şi, în tăcere, s-au îndreptat către lac.
Iisus le porunceşte acum oamenilor să se împrăştie, iar gesturile Lui sunt atât de hotărâte, încât nimeni nu îndrăzneşte să se împotrivească. Cuvintele de laudă şi de proslăvire li s-au oprit pe buze. Paşii li se opresc chiar în momentul în care se pregăteau să-L proclame împărat, iar elanul şi bucuria de pe faţa lor pălesc. În mulţimea aceea sunt oameni foarte inteligenţi și cu o voinţă de fier, dar puterea împărătească a lui Iisus şi cele câteva cuvinte liniştite ale poruncii opresc tumultul şi le împiedică planurile. Recunosc în El o putere mai presus de autoritatea pământească şi, fără altă întrebare, se supun.
Rămas singur, „Iisus S-a suit în munte, la o parte, ca să Se roage”. Ceasuri întregi a stăruit în rugăciune către Dumnezeu. Nu pentru Sine erau aceste rugăciuni, ci pentru oameni. El a cerut putere pentru a le descoperi oamenilor caracterul divin al misiunii Sale, pentru ca Satana să nu le orbească mintea şi să nu le strice judecata. Mântuitorul ştia că zilele pentru lucrarea personală pe pământ aproape se sfârşiseră şi că puţini aveau să-L primească drept Răscumpărător. Cu durere şi luptă sufletească, S-a rugat pentru ucenici. Ei urmau să fie greu încercaţi. Speranțele lor, multă vreme cultivate, întemeiate pe o amăgire atât de răspândită, urmau să fie risipite în modul cel mai dureros şi mai umilitor. În locul înălţării pe tronul lui David, aveau să fie martori la răstignirea Lui. Aceasta urma să fie adevărata Lui încoronare. Dar ei nu înţelegeau lucrul acesta şi, ca urmare, aveau să vină peste ei ispite mari, pe care cu greu le puteau recunoaşte ca ispite. Fără Duhul Sfânt care să le lumineze mintea, să le lărgească puterea de înţelegere, credinţa ucenicilor avea să slăbească. Era dureros pentru Iisus să vadă că părerile lor despre Împărăţia Lui erau în aşa măsură mărginite la mărirea şi onoarea lumească. Pentru ei avea El o grea povară pe inimă şi Şi-a revărsat rugăciunile cu strigăte dureroase şi cu lacrimi.
Ucenicii nu s-au depărtat îndată de la ţărm, cum le spusese Iisus. Ei au aşteptat un timp, sperând că Domnul va veni la ei. Dar, văzând că se lasă întunericul, „s-au suit într-o corabie şi treceau marea ca să se ducă la Capernaum”. L-au părăsit pe Iisus cu inima nemulţumită, mai agitaţi ca niciodată de când Îl recunoscuseră ca Domn al lor. Murmurau din cauză că nu le îngăduise să-L proclame împărat. Se mustrau între ei pentru că se supuseseră atât de uşor la porunca Lui şi au ajuns să creadă că, dacă ar fi fost mai insistenţi, şi-ar fi realizat planul.
Necredinţa punea stăpânire pe mintea şi pe inima lor. Dorul după onoare îi orbise. Ştiau că Iisus era urât de farisei şi erau nerăbdători să-L vadă înălţat acolo unde credeau că trebuie să fie. Să fie în strânsă legătură cu un Învăţător care putea săvârşi minuni puternice şi totuşi să fie insultaţi ca nişte înşelători era o încercare pe care cu greu o puteau suporta. Urmau să fie mereu priviţi ca fiind urmaşii unui profet mincinos? Nu-Şi va lua Hristos niciodată autoritatea de împărat? De ce El, care avea o putere atât de mare, nu Îşi descoperea adevărata identitate, ca să le facă viaţa mai puţin chinuită? Pentru ce nu l-a scăpat El pe Ioan Botezătorul de la moarte năprasnică? Astfel au vorbit între ei ucenicii, până au adunat în jurul lor un mare întuneric spiritual. Se întrebau chiar dacă nu cumva Hristos ar fi un înşelător, cum pretindeau fariseii.