Ucenicii fuseseră martori în ziua aceea la lucrările minunate ale lui Hristos. Li se păruse că tot cerul se coborâse pe pământ. Amintirea acelei zile scumpe şi slăvite ar fi trebuit să le umple inimile de credinţă şi speranță. Dacă din prisosul inimii ar fi vorbit despre lucrurile acestea, n-ar fi ajuns la ispită. Dar dezamăgirea le absorbise gândurile. Nu luaseră în seamă cuvintele lui Hristos: „Adunaţi ce a rămas, ca nimic să nu se piardă.” Acelea fuseseră ceasuri de mari binecuvântări pentru ucenici, dar ei le uitaseră. Se găseau în mijlocul apelor frământate. Gândurile lor erau furtunoase şi nebuneşti, şi Domnul le-a dat altceva pentru a le ocupa mintea şi pentru a le mişca sufletele. Deseori, Dumnezeu face lucrul acesta atunci când oamenii îşi creează singuri poveri şi greutăţi. Ucenicii nu aveau niciun motiv real pentru care să se frământe. Dar pericolul se apropia cu repeziciune.
O furtună violentă s-a năpustit asupra lor, iar ei erau nepregătiţi. Era un contrast izbitor, căci ziua fusese liniştită şi, când vântul i-a lovit, s-au înspăimântat. Au uitat nemulţumirea, necredinţa şi nerăbdarea. Fiecare lupta ca barca să nu se scufunde. Erau aproape de Betsaida, locul unde aşteptau să-L găsească pe Iisus şi, pe vreme obişnuită, călătoria nu le-ar fi luat mai mult de câteva ore, dar acum erau mânaţi din ce în ce mai departe de locul urmărit. Până la a patra strajă din noapte, au muncit la vâsle. Atunci, oamenii obosiţi s-au predat pierzării. În furtună şi întuneric, marea i-a învăţat cât erau de fără putere şi doreau prezenţa Domnului lor.
Iisus nu-i uitase. Veghetorul de pe ţărm i-a văzut pe aceşti oameni loviţi de panică luptându-se cu furtuna. Cu cea mai mare grijă, ochii Lui urmăriseră corabia lovită de furtună împreună cu valoroasa ei încărcătură, deoarece oamenii aceia aveau să fie lumina lumii. După cum o mamă veghează cu duioşie asupra copilaşului său, aşa veghea şi Domnul milostiv asupra ucenicilor. Când inimile lor s-au supus, când ambiţia lor nesfântă s-a stins şi, în umilinţă, au cerut ajutor în rugăciune, li s-a răspuns.
În clipa în care ei se credeau pierduţi, o rază de lumină le-a descoperit o fiinţă învăluită în mister venind spre ei pe apă. Dar nu ştiau că este Iisus. Îl credeau vrăjmaş pe Acela care venea să îi ajute. Groaza a pus stăpânire pe ei. Mâinile care vâsleau cu muşchi ca de fier slăbesc. Barca începe să joace în bătaia valurilor, toţi ochii sunt aţintiţi asupra acelei fiinţe care calcă pe valurile albe de spumă ale mării frământate.
Ei cred că este o nălucă şi că le prevesteşte pieirea şi încep să strige de groază. Iisus înaintează ca şi când ar vrea să treacă pe lângă ei; ei Îl recunosc şi strigă, cerându-I ajutor. Domnul lor iubit Se întoarce, glasul Lui le potoleşte teama: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!”
În clipa în care ei şi-au dat seama de această minune, Petru aproape şi-a ieşit din fire de bucurie. Întrucât de-abia îi venea să creadă, a strigat: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. «Vino», i-a zis Iisus.”
Privind la Iisus, Petru merge cu pasul sigur, dar când, mulţumit de sine, priveşte înapoi către tovarăşii săi din barcă, ochii i se îndepărtează de la Mântuitorul. Vântul este grozav. Valurile se înalţă tot mai sus şi se aşază chiar între el şi Iisus şi i se face frică. Pentru o clipă, Hristos este ascuns de ochii lui şi credinţa dispare. Începe să se scufunde. Dar, în timp ce valurile urlă de moarte, Petru îşi ridică privirea de la apele înfuriate şi, aţintind-o la Iisus, strigă: „Doamne, scapă-mă!” Îndată, Iisus prinde mâna întinsă, zicând: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Mergând unul lângă altul, mâna lui Petru fiind în mâna Domnului, s-au urcat în barcă împreună. Dar Petru era acum supus şi tăcut. Nu avea motive să se mândrească faţă de tovarăşii săi, deoarece, prin necredinţă şi înălţare de sine, fusese aproape să-şi piardă viaţa. Când şi-a întors privirea de la Iisus, şi-a pierdut mersul sigur şi s-a cufundat în mijlocul valurilor.
De câte ori şi noi, când ajungem în greutăţi, suntem asemenea lui Petru! Privim la valuri, în loc să ţinem ochii aţintiţi la Mântuitorul. Picioarele ne alunecă şi apele mândriei se înalţă peste sufletul nostru. Iisus nu l-a chemat pe Petru la El ca apoi să-l lase să piară; El nu ne cheamă să-L urmăm, ca apoi să ne uite. „Nu te teme de nimic”, zice El, „căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!” (Isaia 43:1-3)
Iisus citise caracterul ucenicilor Săi. El ştia cât de greu avea să fie încercată credinţa lor. În întâmplarea aceasta pe mare, El dorea să-i descopere lui Petru propria slăbiciune – să-i arate că siguranţa lui era numai în continua dependenţă de puterea dumnezeiască. În mijlocul furtunii de ispite, el putea să meargă în siguranţă numai dacă, într-o totală neîncredere în sine, avea să se sprijine doar pe Mântuitorul. Petru era slab chiar în punctul în care se credea tare şi numai atunci când şi-a dat seama de slăbiciunea sa, a putut înţelege nevoia de a se sprijini pe Hristos. Dacă ar fi învăţat lecţia pe care Iisus a dorit să i-o dea prin cele petrecute pe mare, el n-ar fi căzut atunci când a venit asupra lui încercarea cea mare.
În fiecare zi, Dumnezeu îi învaţă pe copiii Săi. Prin diferitele circumstanțe ale vieţii de zi cu zi, El îi pregăteşte să facă lucrarea pe un plan mai larg, rânduit de providenţa Lui. Felul în care ei îşi îndeplinesc micile datorii de toate zilele hotărăşte biruinţa sau înfrângerea lor în crizele mari ale vieţii.
Aceia care nu-şi dau seama că sunt fără încetare dependenţi de Dumnezeu vor fi înfrânţi de ispită. Astăzi poate vom zice că piciorul nostru este sigur şi că niciodată nu ne vom clătina. Poate zicem: „Ştiu în cine am crezut, nimic nu poate să zdruncine credinţa mea în Dumnezeu şi în Cuvântul Lui.” Dar Satana plănuieşte să folosească trăsăturile de caracter moştenite sau cultivate şi să ne orbească în aşa fel, încât să nu ne vedem nevoile şi defectele. Numai când ne dăm seama de propria slăbiciune şi privim tot timpul ţintă la Iisus, putem merge în siguranţă.
După ce Iisus a luat loc în barcă, vântul a încetat „şi corabia a sosit îndată la locul spre care mergea”. Noaptea aceea înspăimântătoare a trecut şi s-a arătat lumina zorilor. Ucenicii şi ceilalţi care mai erau în corabie s-au plecat la picioarele lui Iisus cu inimile pline de recunoştinţă, zicând: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.”