Ai terminat de citit capitolul 40 – O noapte pe lac, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/hFj3XwaAh71rH6HE7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 41 – Criza din Galileea.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Când le-a interzis oamenilor să-L proclame împărat, Iisus ştia că ajunsese la un punct hotărâtor din viaţa Sa. Mulţimea, care astăzi voia să-L înalţe pe tron, mâine avea să-I întoarcă spatele. Dezamăgiţi de nesatisfacerea ambiţiei lor egoiste, ei urmau să schimbe iubirea în ură şi laudele, în blesteme. Dar, cu toate că ştia lucrurile acestea, El n-a luat nicio măsură pentru a evita criza. De la început, El nu susţinuse nicio speranță a urmaşilor Săi pentru răsplătiri pământeşti. Unuia, care venise cu dorinţa de a deveni ucenicul Său, El i-a zis: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul” (Matei 8:20). Dacă oamenii ar fi putut să aibă şi lumea împreună cu Hristos, mulţimile I s-ar fi supus, dar El nu putea să primească o astfel de slujire. Dintre aceia care acum se aflau în jurul Lui, mulţi erau atraşi de speranța unei împărăţii pământeşti. Ei nu trebuiau să rămână înşelaţi în aşteptările lor. Învăţătura spirituală profundă din minunea cu pâinile nu fusese înţeleasă. Trebuia să fie acum explicată. Şi această nouă descoperire avea să aducă după sine o încercare mai mare.
Minunea cu pâinile ajunsese cunoscută peste tot şi, a doua zi dimineaţa, oamenii au alergat la Betsaida să-L vadă pe Iisus. Ei au venit în număr mare, pe uscat şi pe apă. Cei care Îl lăsaseră noaptea trecută au venit iarăşi, sperând să-L găsească încă acolo, deoarece nu se afla nicio corabie cu care să poată trece apa. Dar cercetarea lor a fost zadarnică şi mulţi au pornit spre Capernaum, căutându-L fără încetare.
Între timp, El a ajuns la Ghenezaret, după o absenţă de o zi. Îndată ce s-a auzit că a debarcat, oamenii „au alergat prin toate împrejurimile şi au început să aducă pe bolnavi în paturi, pretutindeni pe unde se auzea că era El” (Marcu 6:55).
După un timp, El S-a dus la sinagogă şi acolo L-au găsit cei care veniseră de la Betsaida. Ei au aflat de la ucenici cum trecuse marea. Grozăvia furtunii şi ceasurile îndelungate de luptă zadarnică împotriva vânturilor, apariţia lui Hristos mergând pe apă, frica lor, cuvintele Lui liniştitoare, aventura lui Petru şi urmările ei, precum şi brusca încetare a furtunii şi debarcarea, totul a fost povestit în amănunt mulţimii cuprinse de mirare. Totuşi, nefiind mulţumiţi cu aceasta, mulţi s-au strâns în jurul lui Iisus, întrebându-L: „Învăţătorule, când ai venit aici?” Ei sperau să afle din gura Lui o descriere a minunii.
Iisus nu le-a satisfăcut curiozitatea. Cu tristeţe le-a zis: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea şi v-aţi săturat.” Ei nu-L căutau din cauză că Îl preţuiau în mod deosebit, ci, întrucât fuseseră hrăniţi cu pâine, sperau să mai primească şi alte bunuri trecătoare, dacă I s-ar fi alăturat. Mântuitorul le-a zis: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne, pentru viaţa veşnică.” Nu căutaţi numai bunuri trecătoare. Nu căutaţi numai îndestularea pentru viaţa aceasta, ci gândiţi-vă la hrana spirituală, şi anume la înţelepciunea aceea care rămâne în viaţa veşnică. Aceasta o poate da numai Fiul lui Dumnezeu; „căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui”.
Pentru o clipă, interesul ascultătorilor a fost trezit. Ei au exclamat: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Ei făcuseră multe eforturi să îndeplinească obligaţii împovărătoare, pentru a se asigura că sunt plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, şi erau gata să plece urechea la orice nouă cerință, pentru a-şi asigura un merit mai mare. Întrebarea lor voia să zică: Ce trebuie să facem pentru a merita cerul? Care este preţul care ni se cere pentru a câştiga viaţa viitoare?
„Iisus le-a răspuns: «Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.»” Preţul cerului este Iisus. Calea spre cer este credinţa în „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
Dar oamenii au preferat să respingă aceste cuvinte ale adevărului divin. Iisus săvârşise chiar lucrarea pe care profeţia arăta că o va face Mesia, dar ei n-au văzut lucrurile pe care aşteptările lor egoiste le zugrăviseră ca fiind lucrarea Lui. Într-adevăr, Hristos hrănise o dată mulţimea cu pâine, dar, în zilele lui Moise, Israel fusese hrănit cu mană patruzeci de ani, iar de la Mesia se aşteptau binecuvântări şi mai mari. Inimile lor nemulţumite se frământau cu întrebarea: Dacă Iisus era în stare să săvârşească atâtea minuni cum văzuseră ei, n-ar fi fost El în stare să dea sănătate, tărie şi bogăţie întregului Său popor, să-l elibereze şi să-l înalţe în putere şi onoare? Faptul că El pretindea că este trimisul lui Dumnezeu, şi totuşi refuza să fie împăratul lui Israel era o taină pe care ei n-o înţelegeau. Refuzul Lui era greşit interpretat. Mulţi au ajuns la concluzia că nu îndrăznea să-Şi susţină pretenţiile, pentru că El Însuşi Se îndoia de caracterul divin al misiunii Sale. În felul acesta, îşi deschideau inima pentru necredinţă şi seminţele pe care le semăna Satana şi-au adus roadele: înţelegere greşită şi necredinţă.
Cu un aer dispreţuitor, un rabin a întrebat: „Ce semn faci Tu, deci, ca să-l vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: «Le-a dat să mănânce pâine din cer.»”
Iudeii îl onorau pe Moise ca fiind cel care a dat mana, aducând astfel laudă uneltei prin care fusese făcută minunea şi trecându-L cu vederea pe Acela care era Autorul ei. Părinţii lor murmuraseră împotriva lui Moise, puseseră la îndoială şi negaseră misiunea care îi fusese încredinţată de Dumnezeu. Acum, în acelaşi spirit, copiii lor Îl lepădau pe Acela care le aducea solia lui Dumnezeu. „Iisus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer.»” Cel care dăduse mana Se afla între ei. Hristos Însuşi era Acela care îi condusese pe evrei prin pustie şi-i hrănise zilnic cu pâine cerească. Hrana aceasta era un simbol al adevăratei pâini din cer. Spiritul dătător de viaţă, pornind de la nemărginita plinătate a lui Dumnezeu, este adevărata mană. Iisus a zis: „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţa” (Ioan 6:33).
Socotind că Iisus Se referea tot la hrana trecătoare, câţiva dintre ascultătorii Lui au exclamat: „Doamne, dă-ne totdeauna această pâine.” Atunci, Iisus a vorbit clar: „Eu sunt Pâinea vieţii.”
Ilustraţia aceasta pe care o folosise Iisus era cunoscută de iudei. Moise spusese prin inspiraţia Duhului Sfânt: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului.” Iar prorocul a scris: „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele” (Deuteronomul 8:3; Ieremia 15:16). Rabinii înşişi aveau obiceiul să spună că mâncau pâine; în înţeles spiritual, aceasta însemna studierea legii şi practicarea faptelor bune. Şi se spunea adesea că, la venirea lui Mesia, tot Israelul avea să fie hrănit. Învăţătura profeţilor clarifica lecţia spirituală profundă din minunea cu pâinile. Iisus căuta să facă înţeleasă această lecţie pentru ascultătorii Săi în sinagogă. Dacă ei ar fi înţeles Scripturile, ar fi înţeles şi cuvintele Lui, când zicea: „Eu sunt Pâinea vieţii.” Numai cu o zi înainte, mulţimea, slăbită şi obosită, fusese hrănită cu pâinea pe care El o dăduse. După cum primiseră din pâinea aceea putere şi reînviorare fizică, tot aşa puteau primi de la Hristos putere spirituală pentru viaţa veşnică. „Cine vine la Mine”, a zis El, „nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată.” Dar a adăugat: „Voi M-aţi văzut şi tot nu credeţi.”
Ei Îl văzuseră pe Hristos prin mărturia dată de Duhul Sfânt, prin descoperirea dată de Dumnezeu sufletului lor. Dovezile vii ale puterii Sale fuseseră în faţa lor zi după zi, dar cereau un alt semn. Dacă li s-ar fi dat, ei ar fi rămas tot la fel de necredincioşi ca mai înainte. Dacă nu erau convinşi prin ceea ce văzuseră şi auziseră, ar fi fost fără folos să li se arate minuni şi mai mari. Necredinţa va găsi întotdeauna o scuză pentru îndoială şi va căuta argumente care să răstoarne chiar şi dovada cea mai clară.
Hristos a făcut un nou apel la aceste inimi împietrite. „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară.” El a spus că toţi cei care L-au primit în credinţă vor avea viaţă veşnică. Niciunul nu va fi pierdut. Nu e nevoie ca fariseii şi saducheii să se tot certe cu privire la viaţa viitoare. Oamenii nu trebuie să-şi mai plângă morţii cu durere disperată. „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
Dar mai-marii poporului erau ofensaţi şi ziceau: „Oare nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum deci zice El: «Eu M-am pogorât din cer»?” Ei căutau să dea naştere la prejudecăţi, amintind în mod batjocoritor de originea umilă a lui Iisus. Făceau aluzie cu dispreţ la viaţa Lui de lucrător galileean şi la familia Lui săracă şi umilă. Pretenţiile acestui tâmplar needucat, ziceau ei, nu meritau atenţie. Iar pentru că naşterea Lui fusese neînţeleasă, căutau să strecoare ideea că ar exista îndoieli cu privire la legitimitatea ei, prezentând astfel împrejurările omeneşti ale naşterii Lui ca pe o pată asupra vieţii Sale.