Iisus n-a căutat să explice taina naşterii Sale. El n-a dat niciun răspuns la întrebările cu privire la coborârea Sa din ceruri, după cum n-a răspuns nici la întrebările cu privire la traversarea lacului. El n-a atras atenţia asupra minunilor care Îi caracterizau viaţa. De bunăvoie, S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat asupră-Şi chip de rob. Dar cuvintele şi faptele Sale erau o descoperire a caracterului Său. Toţi aceia a căror inimă era deschisă pentru lumina dumnezeiască puteau să recunoască în El pe singurul născut din Tatăl, „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14).
Prejudecata fariseilor era şi mai profundă decât voiau să arate întrebările lor, ea îşi avea rădăcina în inima lor coruptă. Orice cuvânt spus de Iisus şi orice faptă a Sa produceau în ei împotrivire, deoarece spiritul cultivat de ei nu avea nimic comun cu El.
„Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. În proroci este scris: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.» Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine.” Nimeni nu va veni vreodată la Iisus Hristos, dacă nu va răspunde atracţiei iubirii Tatălui. Dar Dumnezeu atrage la Sine toate inimile şi numai cei care se împotrivesc acestei atracţii vor refuza să vină la Hristos.
În cuvintele: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”, Iisus amintea profeţia lui Isaia: „Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi” (Isaia 54:13). Iudeii aplicau aceste cuvinte la poporul lor. Se lăudau că Dumnezeu este Învăţătorul lor. Dar Iisus le-a arătat cât de zadarnică este această pretenţie, deoarece El zice: „Oricine a ascultat pe Tatăl Meu şi a primit învăţătura Lui vine la Mine.” Numai prin Hristos ei puteau să-L cunoască pe Tatăl. Natura omenească n-ar fi putut să suporte vederea slavei Sale. Cei care învăţaseră de la Dumnezeu au ascultat de glasul Fiului Său şi, în Iisus din Nazaret, L-au recunoscut pe Acela care, prin natură şi revelaţie, L-a descoperit oamenilor pe Tatăl.
„Adevărat, adevărat vă spun că oricine crede în Mine are viaţă veşnică.” Prin Ioan cel iubit, care a ascultat aceste cuvinte, Duhul Sfânt declară bisericilor: „Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa” (1 Ioan 5:11,12). Iar Iisus a zis: „Eu îl voi învia în ziua de apoi.” Hristos S-a făcut una în trup cu noi, ca noi să putem deveni una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom ieşi noi din morminte, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci și datorită faptului că, prin credinţă, viaţa Lui a devenit viaţa noastră. Aceia care Îl văd pe Hristos în adevăratul Lui caracter şi-L primesc în inimă au viaţă veşnică. Hristos locuieşte în noi prin Duhul, iar Duhul lui Dumnezeu, primit în inimă prin credinţă, este începutul vieţii veşnice.
Oamenii I-au amintit lui Hristos de mana pe care părinţii lor au mâncat-o în pustie, ca şi cum asigurarea acelei hrane ar fi fost o minune mai mare decât aceea făcută de Iisus, dar El le-a arătat cât de mic era darul acela în comparaţie cu binecuvântările pe care venise să le reverse. Mana putea să susţină numai viaţa aceasta pământească, ea nu putea să prevină moartea, nici să asigure nemurirea, dar pâinea vieţii urma să hrănească sufletul pentru viaţa veşnică. Mântuitorul a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac.” La această figură de stil, Hristos a mai adăugat una. Numai murind putea El să le dea viaţă oamenilor şi în cuvintele ce urmează arată spre moartea Sa ca fiind mijlocul de salvare. El zice: „Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.”
Iudeii se pregăteau să serbeze Paştele la Ierusalim, în amintirea nopţii în care a fost eliberat Israel, când îngerul nimicitor a lovit casele Egiptului. În mielul pascal, Dumnezeu voia ca ei să-L vadă pe Mielul lui Dumnezeu şi, prin acest simbol, să-L primească pe Acela care Se dăruia pentru viaţa lumii. Dar iudeii ajunseseră să dea simbolului toată importanţa, în timp ce însemnătatea lui o treceau cu vederea. Ei nu puteau să deosebească trupul Domnului. Adevărul simbolizat prin serviciul pascal era prezentat acum în cuvintele lui Hristos. Dar era încă neînţeles.
De astă dată, rabinii au exclamat cu mânie: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” Ei se făceau că înţeleg cuvintele lui Hristos în sens literal, ca şi Nicodim, când a întrebat: „Cum se poate naşte din nou un om bătrân?” (Ioan 3:4). Până la un anumit punct, ei înţeleseseră ce voia să spună Iisus, dar nu voiau să recunoască. Dând o greşită interpretare cuvintelor Lui, ei sperau să nască în mintea oamenilor prejudecăţi împotriva Lui.
Hristos n-a îndulcit reprezentările Lui simbolice. El a repetat adevărul printr-un limbaj şi mai puternic: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu rămân în el.”
A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi ca Mântuitor personal, crezând că El ne iartă păcatele şi că suntem făcuţi desăvârşiţi în El. Admirând iubirea Lui, stăruind asupra ei, sorbind-o, devenim părtaşi ai naturii Sale. Ceea ce e hrana pentru corp trebuie să fie Hristos pentru suflet. Hrana nu este de folos decât atunci când o mâncăm, când devine o parte din fiinţa noastră. La fel şi Hristos n-are nicio valoare pentru noi, dacă nu-L recunoaştem ca Mântuitor personal. O cunoaştere a Lui din teorie nu ne este de niciun folos. Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel ca viaţa Lui să devină viaţa noastră. Iubirea Lui, harul Lui trebuie să fie asimilate.
Dar nici ilustraţiile acestea nu pot să reprezinte pe deplin privilegiul legăturilor credinciosului cu Hristos. Iisus a zis: „După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine.” După cum Fiul lui Dumnezeu a trăit prin credinţa în Tatăl, tot astfel şi noi trebuie să trăim prin credinţa în Hristos. Iisus Se predase pe deplin voinţei lui Dumnezeu, încât în viaţa Lui nu apărea decât Tatăl. Deşi ispitit în toate ca şi noi, El a stat în faţa lumii nepătat de relele care Îl înconjurau. Şi noi trebuie să biruim cum a biruit Hristos.
Eşti tu urmaş al lui Hristos? Atunci tot ce stă scris despre viaţa spirituală este scris pentru tine şi poate fi realizat prin unirea persoanei tale cu Hristos. A adormit zelul tău? S-a răcit iubirea ta dintâi? Primeşte iarăşi iubirea oferită de Hristos. Mănâncă trupul Lui, bea sângele Lui şi vei ajunge una cu Tatăl şi cu Fiul.
Iudeii necredincioşi n-au vrut să vadă niciun alt înţeles în cuvintele Mântuitorului decât pe cel literal. Prin legea ceremonială, li se interzicea chiar numai să guste sânge şi au făcut ca cele spuse de Hristos să apară ca un sacrilegiu şi se certau între ei cu privire la acest lucru. Mulţi, chiar dintre ucenicii Săi, ziceau: „Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate să o sufere?”
Mântuitorul le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă L-aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte…? Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.”
Viaţa lui Hristos, care dă viaţă lumii, este în cuvântul Său. Prin cuvântul Său, Hristos a vindecat bolile şi a alungat demonii; prin cuvântul Său, a liniştit marea şi a înviat morţii; iar oamenii mărturiseau că în cuvântul Său era putere. El a rostit Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum îl spusese prin toţi prorocii şi prin învăţătorii din Vechiul Testament. Întreaga Biblie este o manifestare a lui Hristos şi Mântuitorul dorea să lege de Cuvânt credinţa urmaşilor Săi. Atunci când prezenţa Sa vizibilă urma să se retragă, Cuvântul avea să fie izvorul puterii lor. Asemenea Domnului lor, ei trebuiau să trăiască „prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).
După cum viaţa fizică este susţinută prin hrană, tot aşa şi viaţa spirituală este susţinută prin Cuvântul lui Dumnezeu. Şi orice om trebuie să primească viaţă din Cuvântul lui Dumnezeu. După cum trebuie să mâncăm noi înşine ca să fim hrăniţi, tot astfel trebuie să primim şi Cuvântul la nivel personal. Noi nu trebuie să-l primim numai prin mijlocirea altei minţi. Trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu atenţie, cerând de la Dumnezeu ajutorul Duhului Sfânt ca să înţelegem Cuvântul Său. Trebuie să luăm un verset şi să ne concentrăm, ca să înţelegem gândul pe care Dumnezeu l-a pus acolo pentru noi. Trebuie să stăruim asupra acelui gând până când ni-l însuşim şi ştim „ce zice Domnul”.
Iisus îmi adresează mie făgăduinţele şi avertizările Sale. Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, încât a dat pe unicul Său Fiu, pentru ca eu, crezând, să nu pier, ci să am viaţă veşnică. Experienţele arătate în Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să devină experienţele mele. Rugăciunea şi făgăduinţa, învăţătura şi avertismentul sunt ale mele. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni 2:20). Atunci când credinţa primeşte şi asimilează astfel principiile adevărului, ele devin o parte a fiinţei, o parte care pune în mişcare viaţa. Cuvântul lui Dumnezeu primit în suflet modelează gândurile şi determină dezvoltarea caracterului.