Privind necontenit la Iisus cu ochii credinţei, vom fi întăriţi. Dumnezeu va da cele mai scumpe descoperiri credincioşilor Săi care flămânzesc şi însetează. Ei vor simţi că Hristos e un Mântuitor personal. Hrănindu-se din Cuvântul Lui, ei constată că este duh şi viaţă. Cuvântul distruge natura firească, pământească, şi dă o nouă viaţă în Iisus Hristos. Duhul Sfânt vine în suflet ca un Mângâietor. Prin lucrarea de transformare a harului Său, chipul lui Dumnezeu se reproduce în ucenici; ei devin o făptură nouă. Iubirea ia locul urii şi inima este refăcută după modelul divin. Aceasta înseamnă a trăi „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Aceasta înseamnă a mânca pâinea care se coboară din cer.
Hristos a rostit un adevăr sfânt şi veşnic cu privire la legătura dintre El şi urmaşii Săi. El cunoştea caracterul acelora care pretindeau că sunt ucenicii Lui şi cuvintele Sale au pus la încercare credinţa lor. El a declarat că ei trebuiau să creadă şi să lucreze după învăţătura Lui. Toţi aceia care Îl primeau urmau să se împărtăşească de natura Lui şi să se asemene cu caracterul Său. Aceasta ar fi însemnat renunţarea la ambiţiile cultivate de ei cu plăcere. Ar fi cerut o deplină predare de sine faţă de Iisus. Erau chemaţi să se sacrifice, să fie blânzi şi umili cu inima. Ei trebuiau să meargă pe calea îngustă pe care a umblat Omul Calvarului, dacă voiau să aibă parte de darul vieţii şi de slava cerului.
Încercarea era prea mare. Entuziasmul celor care căutaseră să-L ia cu forţa şi să-L facă împărat se răcea. Cuvântarea aceasta ţinută în sinagogă, ziceau ei, le-a deschis ochii. Acum nu mai erau înşelaţi. Pentru mintea lor, cuvintele erau o mărturisire directă că nu era Mesia şi că nimeni nu avea să câştige vreo răsplată pământească din legătura cu El. Ei salutaseră cu bucurie puterea Lui făcătoare de minuni, erau nerăbdători să fie eliberaţi de boală şi suferinţă, dar nu voiau să aibă nicio legătură cu viaţa Lui de sacrificiu. Nu-i interesa împărăţia spirituală tainică de care vorbea El. Cei nesinceri şi egoişti, care Îl căutaseră, nu-L mai doreau. Dacă El nu voia să Își consacre puterea şi influenţa pentru a-i elibera de sub romani, nici ei nu voiau să mai aibă de a face cu El.
Iisus le-a spus lămurit: „Sunt unii din voi, care nu cred”, adăugând: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” El dorea ca ei să înţeleagă că, dacă nu erau atraşi către El, aceasta era din cauza faptului că inima lor nu era deschisă faţă de Duhul Sfânt. „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14). Numai prin credinţă putem vedea slava lui Hristos. Această slavă este ascunsă până când se aprinde în suflet credinţa prin Duhul Sfânt.
Pentru că au fost mustraţi în public din cauza necredinţei lor, aceşti ucenici s-au înstrăinat şi mai mult de Hristos. Ei erau foarte nemulţumiţi şi, dorind să-L rănească pe Mântuitorul şi să satisfacă răutatea fariseilor, I-au întors spatele şi L-au părăsit cu dispreţ. Ei făcuseră alegerea, luaseră forma fără spirit, coaja fără sâmbure. Niciodată mai târziu nu şi-au mai schimbat hotărârea, deoarece nu mai mergeau cu Iisus.
„Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar” (Matei 3:12). Acesta era un timp de curăţire. Cuvintele adevărului făceau ca neghina să fie despărţită de grâu. Pentru motivul că erau prea îngâmfaţi şi încrezuţi în propria dreptate pentru a primi mustrarea, prea iubitori de lume ca să accepte o viaţă de umilinţă, mulţi s-au îndepărtat de Iisus. Mulţi fac şi astăzi la fel. Oamenii sunt şi astăzi încercaţi ca acei ucenici din sinagoga din Capernaum. Când adevărul pune stăpânire pe inimă, văd că viaţa nu le este în acord cu voia lui Dumnezeu. Văd nevoia unei totale schimbări, dar nu vor să primească o lucrare care cere lepădare de sine. Din cauza aceasta se mânie atunci când li se descoperă păcatele. Ei pleacă ofensaţi ca ucenicii care L-au părăsit pe Iisus, spunând: „Vorbirea aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere?”
Lauda şi linguşelile ar fi plăcute urechilor lor, dar adevărul nu este bine primit; ei nu pot să-l asculte. Când oamenii vin cu grămada şi mulţimile sunt hrănite şi se aud strigăte de biruinţă, glasurile lor se ridică lăudând, dar când Spiritul cercetător al lui Dumnezeu le descoperă păcatul şi îi îndeamnă să-l părăsească, întorc spatele adevărului şi nu mai merg cu Iisus.
De îndată ce aceşti ucenici nemulţumiţi s-au depărtat de Iisus, au fost luaţi în stăpânire de un alt spirit. N-au mai văzut nimic atrăgător în Acela pe care odată Îl găsiseră atât de interesant. Au mers să îi caute pe vrăjmaşii Lui, deoarece erau în armonie cu spiritul şi lucrarea lor. Au interpretat greşit cuvintele Lui, au răstălmăcit declaraţiile Lui şi au combătut motivele Lui. Ei îşi susţineau purtarea, aducând orice lucru care putea să fie întors împotriva Lui; şi o asemenea indignare a fost produsă de aceste relatări false, încât viaţa Lui era în pericol.
S-a răspândit repede vestea că, după propriile mărturisiri, Iisus din Nazaret nu era Mesia. În felul acesta, curentul simpatiei poporului din Galileea era întors împotriva Lui, după cum se întâmplase în Iudeea cu un an mai înainte. Vai de Israel! Ei Îl lepădau pe Mântuitorul lor pentru că doreau un cuceritor care să le dea putere lumească. Doreau hrana care piere, şi nu pe aceea care rămâne în viaţa veşnică.
Cu inima îndurerată, Iisus i-a văzut pe aceia care fuseseră ucenici plecând de la El, care era Viaţa şi Lumina oamenilor. Conştienţa faptului că bunătatea Lui nu era apreciată, iubirea Lui nu era împărtăşită, harul Lui era dispreţuit, mântuirea Lui respinsă L-a umplut de o întristare ce nu se putea exprima. Lucrul acesta a făcut din El un om al durerii, obişnuit cu suferinţa.
Fără a încerca să-i oprească pe aceia care Îl părăseau, Iisus S-a întors către cei doisprezece şi le-a zis: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”
Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”, a adăugat el. „Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.”
„La cine să ne ducem?” Învăţătorii lui Israel erau robi ai formalismului. Fariseii şi saducheii erau în lupte continue. A-L părăsi pe Iisus însemna a ajunge între cei legaţi de ritualuri şi ceremonii şi între oameni ambiţioşi, care căutau propria slavă. Ucenicii găsiseră mai multă pace şi bucurie de când Îl primiseră pe Hristos decât în toată viaţa lor de mai înainte. Cum puteau ei să meargă înapoi la aceia care Îl batjocoriseră şi Îl persecutaseră pe Prietenul păcătoşilor? Ei Îl aşteptau de multă vreme pe Mesia – acum venise şi nu puteau să plece din faţa Lui, să meargă la aceia care voiau să-I ia viaţa şi care îi persecutaseră pentru că deveniseră ucenicii Săi.
„La cine să ne ducem?” Nu puteau să plece de la învăţătura lui Hristos, de la cuvintele Lui pline de iubire şi de milă, ca să meargă în întunericul necredinţei, în ticăloşia lumii. În timp ce Mântuitorul era părăsit de mulţi dintre aceia care fuseseră martori la minunile Lui, Petru a exprimat credinţa ucenicilor: „Tu eşti Hristosul.” Numai gândul că ar putea pierde această ancoră a sufletului lor îi umplea de groază şi de durere. Fără Mântuitorul, era ca şi cum ar fi fost lăsaţi în voia valurilor, pe o mare furtunoasă şi întunecată.
Multe dintre cuvintele şi faptele lui Iisus se arată pline de taină pentru minţile mărginite, dar fiecare cuvânt şi fiecare faptă au scopul lor anume hotărât în lucrarea mântuirii noastre; fiecare a fost astfel plănuit, încât să aibă un rezultat bine precizat. Dacă noi am fi în stare să înţelegem planurile Sale, totul ar apărea ca fiind important, complet şi în armonie cu misiunea Sa.
Deşi nu putem să înţelegem acum lucrările şi căile lui Dumnezeu, putem înţelege marea Lui iubire, care stă la baza tuturor procedeelor Sale cu oamenii. Cel care trăieşte aproape de Iisus va înţelege mult din taina evlaviei. El va recunoaşte mila care mustră, care cercetează caracterul şi scoate la lumină planurile inimii.
Prezentând adevărul care avea să-i pună pe ucenici la probă şi să-i facă pe mulţi să-L părăsească, Iisus ştia care va fi urmarea cuvintelor Sale, dar El avea de îndeplinit un plan al îndurării. El a prevăzut că, în ceasul ispitei, fiecare dintre ucenicii Săi iubiţi va fi greu încercat. Chinurile din Ghetsimani, trădarea şi răstignirea Lui urmau să fie o încercare grea pentru ei. Dacă nu ar fi existat această încercare mai înainte, mulţi care erau îndemnaţi doar de motive egoiste ar fi fost încă împreună cu El. Când Domnul lor a fost condamnat în sala de judecată, când oamenii care Îl proslăviseră ca împărat al lor fluierau după El şi-L batjocoreau, când gloata batjocoritoare striga: „Răstigneşte-L!”, când ambiţiile lor pământeşti erau înşelate, aceşti egoişti, renunţând la legătura lor cu Iisus, ar fi adus asupra ucenicilor o întristare amară şi sfâşietoare de inimă, pe lângă durerea şi dezamăgirea lor, produse de năruirea celor mai dulci speranţe. În ceasul acela întunecat, pilda celor care s-au îndepărtat de la El ar fi fost urmată şi de alţii. Dar Iisus a provocat această criză în timp ce era încă alături de ei şi prezenţa Sa le putea întări credinţa urmaşilor Săi sinceri.
Milosul Mântuitor, care cunoştea foarte bine sfârşitul care-L aştepta, a netezit cu duioşie calea pentru ucenici, i-a pregătit pentru încercarea cea mare şi i-a întărit pentru proba finală.