Ai terminat de citit capitolul 13 – Biruința, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/1Ryjf5Sej1hPt4aZ7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 14 – „Noi am găsit pe Mesia”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Ioan Botezătorul predica şi boteza la Betabara, dincolo de Iordan. Nu departe de locul acesta, Dumnezeu oprise pe vremuri apele râului până a trecut Israel. Tot în apropiere, fusese dărâmată cetatea Ierihon de oştile cereşti. Amintirea acestor evenimente era acum împrospătată şi făcea ca solia lui Ioan Botezătorul să prezinte un interes deosebit. Oare Acela care în timpurile de demult făcuse atâtea minuni nu Îşi va arăta din nou puterea pentru eliberarea lui Israel? Astfel de gânduri frământau inima oamenilor care zilnic se îngrămădeau pe malurile Iordanului.
Predicarea lui Ioan ajunsese să pună stăpânire cu atâta putere asupra naţiunii, încât a atras atenţia autorităţilor religioase. Pericolul revoltei făcea ca romanii să vadă cu ochi bănuitori orice adunare mai mare şi, de aceea, orice lucru care ar fi prevestit vreo răscoală a poporului deştepta temerile conducătorilor iudei. Ioan nu recunoscuse autoritatea Sinedriului şi nu ceruse autorizaţia acestuia pentru lucrarea pe care o făcea. El îi mustrase pe toţi la fel, pe conducători şi pe conduşi, pe farisei şi pe saduchei. Cu toate acestea, lumea îl urma plină de entuziasm. Interesul pentru lucrarea lui părea a creşte fără încetare. Cu toate că nu avusese nicio legătură cu el, Sinedriul considera că Ioan, fiind un învăţător public, se găsea sub jurisdicţia sa.
Acest consiliu era format din membri aleşi din preoţime şi dintre conducătorii şi învăţătorii neamului. De obicei, conducătorul era marele-preot. Toţi membrii trebuiau să fie înaintaţi în vârstă, deşi nu prea bătrâni, oameni învăţaţi, cunoscători nu numai în ale credinţei şi istoriei iudeilor, ci şi în ale ştiinţei în general. Trebuiau să fie fără cusur fizic, să fie căsătoriţi şi să aibă copii, ceea ce-i făcea mai potriviţi pentru a-i înţelege şi a-i ajuta pe ceilalţi. Locul lor de întâlnire era într-o sală din incinta Templului din Ierusalim. În zilele de independenţă ale iudeilor, Sinedriul era instanţa supremă a neamului, având autoritate pământească şi ecleziastică. Deşi acum era supus guvernatorilor romani, încă mai exercita o influenţă puternică atât în aspectele civile, cât şi în cele religioase.
Sinedriul nu mai putea să întârzie cercetarea lucrării lui Ioan. Unii încă îşi mai aminteau descoperirea dată lui Zaharia în templu şi profeţia tatălui, care îl arătase pe copilul lui ca înainte-mergător al lui Mesia. În urma tulburărilor şi schimbărilor din cei treizeci de ani trecuţi, lucrurile acestea se pierduseră în mare parte din vedere. Acum ele veneau din nou în minte, prin mişcarea adusă de lucrarea lui Ioan.
De multă vreme nu mai fusese un profet în Israel. De multă vreme nu se mai văzuse o reformă ca aceea care se producea acum. Chemarea la mărturisire de păcate părea ceva nou şi uimitor. Mulţi conducători n-ar fi vrut să meargă să asculte chemările şi mustrările lui Ioan, ca nu cumva să fie siliţi să dezvăluie tainele vieţii lor. Cu toate acestea, predica lui era o proclamare deschisă a lui Mesia. Se ştia bine că cele şaptezeci de săptămâni din profeţia lui Daniel, în care se cuprindea şi venirea lui Mesia, aproape se sfârşiseră şi toţi aşteptau cu nerăbdare să aibă parte de timpul acela mult dorit de glorie naţională. Atât de mare era entuziasmul poporului, încât Sinedriul urma să fie obligat în curând să aprobe sau să respingă lucrarea lui Ioan. Puterea Sinedriului asupra poporului începuse să scadă. Menţinerea poziţiei lui devenea o problemă serioasă. Sperând să găsească o soluţie, Sinedriul a trimis la Iordan o delegaţie de preoţi şi de leviţi, ca să discute cu noul învăţător.
O mulţime de oameni erau adunaţi şi ascultau cuvintele lui când au sosit trimişii. Cu un aer de stăpânitori, anume plănuit ca să-i impresioneze pe oameni şi să-l facă pe profet să ţină seama de ei, rabinii îngâmfaţi se apropiau. Plină de respect şi chiar de teamă, mulţimea le-a făcut loc să treacă. Aceşti bărbaţi însemnaţi, îmbrăcaţi în haine alese, plini de îngâmfare pentru rangul şi puterea lor, s-au oprit în faţa profetului din pustie.
– Cine eşti tu? au întrebat ei.
Ştiind ce aveau ei în gând, Ioan a răspuns:
– Nu sunt eu Hristosul.
– Dar cine eşti? Eşti Ilie?
– Nu sunt!
– Eşti prorocul?
– Nu.
– Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?
– Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: „Neteziţi calea Domnului!” cum a zis prorocul Isaia.
Pasajul amintit de Ioan este din profeţia lui Isaia: „Mângâiaţi […] pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită. Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului şi, în clipa aceea, orice făptură o va vedea»” (Isaia 40:1-5).
Pe vremuri, când un împărat călătorea printr-o parte mai puţin umblată din împărăţia lui, o ceată de oameni mergea înaintea trăsurii, ca să niveleze ridicăturile şi să astupe gropile, pentru ca împăratul să poată călători în siguranţă şi fără nicio piedică. Acest obicei este folosit de profet pentru a ilustra lucrarea Evangheliei. „Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate.” Când Duhul lui Dumnezeu, cu minunata Lui putere de redeşteptare, atinge sufletul, El face ca mândria omenească să se plece. Plăcerea, poziţia şi puterea omenească sunt socotite ca fiind fără valoare. „Izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu”, sunt răsturnate şi orice gând este făcut „rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5). Atunci umilinţa şi iubirea gata de sacrificiu, care sunt atât de puţin apreciate de oameni, sunt puse mai presus de toate celelalte lucrări. Aceasta este lucrarea Evangheliei, din care face parte şi solia lui Ioan.
Rabinii au întrebat mai departe: „Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici prorocul?” Cuvântul „prorocul” se referea la Moise. Iudeii ajunseseră la părerea că Moise trebuia să învie din morţi şi să fie înălţat la cer. Ei nu ştiau că el înviase deja. Când Ioan Botezătorul şi-a început lucrarea, mulţi au crezut că el poate să fie Moise, care a înviat din morţi, deoarece părea să cunoască în amănunţime profeţiile şi istoria lui Israel.
De asemenea, se credea că înainte de venirea lui Mesia se va arăta Ilie. Ioan a împlinit această aşteptare, lucru care n-a fost recunoscut, dar cuvintele lui aveau un înţeles mai adânc. Mai târziu, Iisus a spus cu privire la Ioan: „Dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină” (Matei 11:14). Ioan a venit în spiritul şi puterea lui Ilie, ca să facă o lucrare ca aceea pe care a făcut-o Ilie. Dacă iudeii l-ar fi primit, lucrul acesta s-ar fi împlinit pentru ei. Dar ei n-au primit solia lui. Pentru ei, el nu era Ilie. El nu putea să împlinească pentru ei lucrarea pentru care venise.
Mulţi dintre cei adunaţi la Iordan fuseseră de faţă la botezul lui Iisus, dar numai câţiva observaseră semnul care se dăduse atunci. În timpul lunilor precedente ale lucrării lui Ioan Botezătorul, mulţi au refuzat să dea ascultare chemării lui la pocăinţă. În urma acestui lucru, inima lor se împietrise şi mintea lor se întunecase. Când Cerul a mărturisit pentru Iisus la botezul Lui, ei n-au înţeles nimic. Ochii care niciodată nu se îndreptaseră în credinţă către Cel Nevăzut n-au văzut descoperirea slavei lui Dumnezeu, urechile care niciodată nu ascultaseră de glasul Lui nu au auzit cuvintele mărturiei. La fel se întâmplă şi acum. Deseori prezenţa lui Hristos şi a îngerilor slujitori se manifestă în adunările oamenilor şi, cu toate acestea, mulţi nu ştiu acest lucru. Ei nu simt nimic deosebit. Doar unora li se descoperă prezenţa Mântuitorului. Pacea şi bucuria străbat inima lor. Ei sunt mângâiaţi, încurajaţi şi binecuvântaţi.
Delegaţii din Ierusalim îl întrebaseră pe Ioan: „De ce botezi?” Şi acum aşteptau răspunsul. Deodată, când privirea lui se îndrepta asupra mulţimii, ochii i s-au aprins, faţa i-a fost luminată şi întreaga lui făptură a fost zguduită de o emoţie profundă. Întinzând mâna, el a strigat: „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (Ioan 1:26,27).