Ai terminat de citit capitolul 14 – „Noi am găsit pe Mesia”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/k4q6x87up9J9C1Q19
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 15 – La nunta din Cana.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Iisus nu şi-a început lucrarea făcând vreo faptă deosebită în faţa Sinedriului din Ierusalim. Puterea Lui s-a manifestat la o întâlnire familială dintr-un mic sat galileean, pentru a contribui la bucuria unei sărbători de nuntă. În felul acesta, Şi-a arătat iubirea faţă de oameni şi dorinţa de a lucra pentru fericirea lor. În pustia ispitei, El băuse un pahar de durere. După aceea, a venit să le dea oamenilor un pahar de fericire, ca, prin binecuvântarea Lui, să sfinţească relaţiile din viaţa oamenilor.
De la Iordan, Iisus S-a reîntors în Galileea. La data aceea, urma să aibă loc o nuntă în Cana, un sat aproape de Nazaret. Mirii erau rude cu Iosif şi cu Maria, iar Iisus, aflând despre această sărbătoare în familie, S-a dus la Cana, unde a fost invitat să rămână la masă împreună cu ucenicii Săi.
Din nou S-a întâlnit cu mama Sa, de care Se despărţise de câtva timp. Maria auzise de ce se întâmplase la Iordan, la botezul Lui. Veştile fuseseră duse până la Nazaret şi i-au readus în minte scenele care timp de mulţi ani fuseseră păstrate în inimă. Ca toţi ceilalţi din Israel, Maria fusese profund mişcată de lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ea îşi aducea aminte de profeţia dată la naşterea lui. Auzind acum că el s-a întâlnit cu Iisus, speranţele ei s-au reaprins. Dar mai ajunsese la ea şi vestea că Iisus plecase în mod tainic în pustie şi inima ei era cuprinsă de presimţiri sumbre.
Din ziua în care auzise cuvintele îngerului în casa ei din Nazaret, Maria căutase să adune toate dovezile că Iisus era Mesia. Purtarea Lui blândă şi neegoistă o asigura că El nu putea fi decât Cel trimis de Dumnezeu. Cu toate acestea, avusese unele îndoieli şi dezamăgiri şi aştepta acum cu mult dor să vadă clipa în care se va descoperi slava Lui. Moartea o despărţise de Iosif, care împărtăşise cu ea cunoştinţa şi taina naşterii lui Iisus. Acum nu mai avea cui să-i spună speranțele şi temerile ei. Ultimele două luni fuseseră pline de întristare, despărţită de Iisus, în a cărui iubire găsea mângâiere. Se gândea mereu la cuvintele lui Simeon: „Sufletul tău va fi străpuns de o sabie” (Luca 2:35) şi şi-a amintit de cele trei zile de durere, când crezuse că L-a pierdut pe Iisus pentru totdeauna. Acum, cu inima plină de nerăbdare, aştepta întoarcerea Lui.
La nuntă, L-a întâlnit tot ca pe un fiu bun şi serviabil. Cu toate acestea, nu mai era acelaşi. Faţa Lui era schimbată. Păstra încă urmele luptei pe care o dusese în pustie şi o nouă expresie de demnitate şi de putere dădea dovadă despre misiunea Lui cerească. Împreună cu El, era un grup de tineri ai căror ochi Îl urmăreau cu respect şi care Îl numeau „Învăţător”. Aceştia i-au povestit Mariei ce văzuseră şi auziseră la botez şi prin alte locuri. Ei au încheiat, declarând: „Noi am găsit pe Acela despre care au scris Moise, în Lege, şi prorocii” (Ioan 1:45).
Când oaspeţii s-au adunat, părea că mulţi sunt preocupaţi de lucruri foarte importante. O emoţie ascunsă stăpânea adunarea. Grupuri mici discutau în şoaptă, dar cu interes vădit şi priviri întrebătoare se îndreptau spre Fiul Mariei. Când a auzit cuvintele ucenicilor cu privire la Iisus, Maria s-a bucurat la gândul că speranţele pe care le nutrise ea atâta vreme nu erau zadarnice. Totuşi, ar fi trebuit ca ea să fie mai mult decât om ca să nu se fi amestecat în această bucurie sfântă şi o urmă de mândrie şi afecţiune de mamă. Când a văzut privirile îndreptate spre Iisus, ar fi dorit ca El să le dea celor adunaţi acolo o dovadă că era, într-adevăr, Cel onorat de Dumnezeu. Ea spera că se va ivi prilejul ca El să facă o minune în faţa lor.
Obiceiul timpului era ca petrecerea de nuntă să ţină mai multe zile. De data aceasta, înainte ca petrecerea să ia sfârşit, s-a observat că nu mai era vin. Constatarea aceasta a adus multă îngrijorare familiei. Era un lucru neobişnuit ca la asemenea ocazii să nu fie vin şi lipsa lui ar fi fost un semn de lipsă de ospitalitate. Fiind rudă cu tinerii, Maria ajutase la pregătirile pentru masă şi acum I-a spus lui Iisus: „Nu mai au vin.” Aceste cuvinte sunau ca o rugăminte ca El să le împlinească lipsa. Dar Iisus a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.”
Răspunsul acesta, pe cât ni se pare de aspru, nu exprimă răceală sau lipsă de politeţe. Mântuitorul i S-a adresat mamei Sale în felul în care se vorbea în Orient. Aşa se vorbea faţă de persoanele cărora voia cineva să le arate respect. Orice lucru pe care l-a făcut Hristos cât a fost pe pământ era în armonie cu învăţătura pe care El Însuşi o dăduse: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Exodul 20:12). Pe cruce, ultima dată când El a dovedit milă faţă de mama Sa, S-a exprimat în acelaşi fel când a lăsat-o în grija celui mai iubit ucenic al Său. Atât la nuntă, cât şi pe cruce, iubirea exprimată prin glas, privire şi gesturi tălmăcea cuvintele Sale.
În copilărie, când a mers la templu, unde I s-a descoperit taina misiunii Sale, Hristos i-a spus Mariei: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49). Cuvintele acestea prezentau cheia întregii Sale vieţi şi lucrări. Totul era secundar faţă de misiunea Lui, lucrarea cea mare de răscumpărare, pentru împlinirea căreia venise în lume. Acum a repetat învăţătura. Exista primejdia ca Maria să creadă că legăturile ei cu Iisus i-ar da anumite drepturi asupra Lui sau că, până la un anumit punct, putea să-L îndrume în misiunea Sa. Timp de treizeci de ani, El fusese faţă de ea un fiu supus şi iubitor, şi iubirea Lui nu se schimbase, dar acum trebuia să aibă grijă de lucrarea Tatălui Său. Ca Fiu al Celui Preaînalt şi Mântuitor al lumii, nicio legătură pământească nu trebuia să-L oprească de la lucrarea Lui sau să-I influenţeze purtarea. El trebuia să rămână liber pentru a face voia lui Dumnezeu. Trebuie să învăţăm şi noi lucrul acesta. Cerinţele lui Dumnezeu sunt mai presus chiar decât legăturile omeneşti de rudenie. Nicio atracţie pământească nu trebuie să ne abată picioarele de pe calea pe care El ne îndeamnă să mergem.
Singura nădejde de scăpare pentru neamul nostru este în Hristos. Maria nu putea găsi mântuire decât prin Mielul lui Dumnezeu. În ea însăşi, nu avea niciun merit. Legătura ei cu Iisus nu o aşeza într-o poziţie spirituală deosebită de a oricărei alte fiinţe omeneşti. Lucrul acesta voiau să-l spună cuvintele Mântuitorului. El a făcut să se vadă bine deosebirea dintre legătura Lui cu ea ca Fiu al omului şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Legătura de rudenie dintre ei nu o aşeza în niciun caz pe aceeaşi treaptă cu El.
Cuvintele „nu Mi-a sosit încă ceasul” arată că fiecare faptă din viaţa de pe pământ a lui Hristos era o împlinire a planului care exista din zilele veşniciei. Înainte ca El să vină pe pământ, a avut desfășurat înaintea Sa planul desăvârşit în toate amănuntele. Însă, în timp ce trăia printre oameni, El era călăuzit pas cu pas de voinţa Tatălui. La timpul hotărât, El nu S-a dat înapoi de la a lucra cu aceeaşi supunere, El a aşteptat până la venirea timpului.
Spunându-i Mariei că încă nu I-a venit ceasul, Iisus a dat un răspuns gândurilor ei nemărturisite – un răspuns la aşteptările pe care ea le nutrea, la fel ca tot poporul din care făcea parte. Ea spera că El Se va descoperi ca Mesia şi va lua în stăpânire tronul lui Israel. Dar nu venise încă timpul. Iisus primise soarta omului nu ca împărat, ci ca un „Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”.
Dar, cu toate că nu înţelegea bine lucrarea lui Hristos, Maria se încredea în El fără nicio rezervă. Iisus a dat un răspuns credinţei ei. Prima minune a fost făcută pentru a onora încrederea Mariei şi pentru a întări credinţa ucenicilor Săi. Ucenicii urmau să întâmpine multe şi grele ispite la necredinţă. Pentru ei, profeţiile erau foarte clare şi nu mai putea fi loc de discuţie asupra faptului că Iisus era Mesia. Ei se aşteptau ca învăţătorii religioşi să-L primească pe Iisus cu o încredere chiar mai mare decât a lor. Ei spuneau tuturor ce lucrări minunate făcuse Hristos şi ce convingeri aveau ei despre misiunea Lui, dar erau surprinşi şi dezamăgiţi de necredinţa, de multele prejudecăţi şi de adversitatea manifestate de preoți și rabini față de Iisus, pe care le manifestau preoţii şi rabinii. Primele minuni ale Mântuitorului i-au întărit pe ucenici, ca să poată rezista acestei împotriviri.
Fără a fi cumva tulburată de cuvintele lui Iisus, Maria le-a zis celor ce slujeau la masă: „Să faceţi orice vă va zice.” Ea a făcut tot ce putea pentru a pregăti calea pentru lucrarea lui Iisus.
La intrare, se aflau şase vase mari de piatră şi Iisus le-a spus slujitorilor să le umple cu apă. Aşa s-a făcut. Apoi, pentru că aveau nevoie imediat de vin, Iisus a zis: „Scoateţi acum şi aduceţi nunului.” În locul apei cu care fuseseră umplute vasele, a început atunci să curgă vin. Nici nunul și nici oaspeţii nu aflaseră că se făcuse vinul. Când a gustat din băutura adusă de slujitori, nunul a constatat că era mult mai bună decât cea pe care o avuseseră mai înainte şi că se deosebea foarte mult de aceea servită la începutul mesei. Îndreptându-se spre mire, i-a spus: „Orice om pune la masă întâi vinul cel bun şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun, dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.”
După cum oamenii servesc întâi vinul cel bun şi după aceea pe cel rău, la fel face şi lumea cu darurile ei. Ceea ce oferă poate să fie plăcut ochiului şi să încânte simţurile, dar, în cele din urmă, se dovedeşte a fi nesatisfăcător. Vinul se schimbă în amărăciune şi veselia se schimbă în întristare. Ceea ce s-a început cu cântece şi veselie se încheie cu oboseală şi dezgust. În schimb, darurile lui Iisus sunt întotdeauna noi şi proaspete. Ospăţul pe care El îl oferă sufletului nu e niciodată lipsit de mulţumire şi bucurie. Fiecare dar nou măreşte capacitatea primitorului de a aprecia şi a se bucura de binecuvântările Domnului. El dă har peste har. La El nu poate fi lipsă. Dacă rămâi în El, faptul că astăzi ai primit un dar bogat îţi asigură primirea unuia şi mai bogat mâine. Cuvintele lui Iisus către Natanael exprimă legea purtării lui Dumnezeu faţă de fiii credinţei. Cu fiecare nouă descoperire a iubirii Sale, El spune inimii primitoare: „Crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea” (Ioan 1:50).
Darul lui Hristos la nuntă era un simbol. Apa reprezenta botezul în moartea Lui, vinul arăta sângele Lui care avea să se verse pentru păcatele lumii. Apa cu care au fost umplute vasele era adusă de mâini omeneşti, dar numai cuvântul lui Hristos a fost în stare să-i dea putere dătătoare de viaţă. Tot astfel stau lucrurile cu ceremoniile care ţintesc spre moartea Mântuitorului. Numai prin puterea lui Hristos, care lucrează prin credinţă, ele ajung să hrănească sufletul.