În timp ce Filip îl căuta, Natanael se retrăsese într-o livadă liniştită pentru a medita la ceea ce spusese Ioan şi la ceea ce scriseseră profeţii cu privire la Mesia. El s-a rugat ca, dacă persoana arătată de Ioan este Eliberatorul, să i se facă lucrul acesta cunoscut, şi Duhul Sfânt a venit asupra lui, dându-i asigurarea că Dumnezeu a cercetat pe poporul Său, ridicându-i un Mântuitor. Filip ştia că prietenul lui cercetează profeţiile şi, în timp ce Natanael se ruga sub un smochin, Filip a descoperit ascunzişul lui. În locul acesta liniştit, adăpostit de frunziş, se rugaseră de multe ori împreună.
Cuvintele: „Noi am găsit pe Acela despre care au scris Moise, în Lege, şi prorocii” i-au apărut lui Natanael ca un răspuns direct la rugăciunea lui. Dar Filip avea încă o credinţă şovăielnică. El a adăugat plin de îndoială: „Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif.” Din nou s-au ridicat prejudecăţi în inima lui Natanael. El a exclamat: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”
Filip n-a intrat în dispută. El i-a zis: „Vino şi vezi!” „Iisus a văzut pe Natanael venind la El şi a zis despre el: «Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug.»” Surprins, Natanael a exclamat: „De unde mă cunoşti?” „Drept răspuns, Iisus i-a zis: «Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.»”
Era destul. Spiritul dumnezeiesc care venise asupra lui Natanael, ca urmare a rugăciunii lui sub smochin, îi vorbea acum prin cuvintele lui Iisus. Cu toate că se îndoia şi avea anumite prejudecăţi, Natanael a venit la Hristos cu o dorinţă sinceră după adevăr şi iată că dorinţa lui s-a împlinit. Credinţa lui a trecut dincolo de aceea a celui care-l adusese la Iisus. El a răspuns şi a zis: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel.”
Natanael nu L-ar fi găsit niciodată pe Iisus, dacă s-ar fi încrezut în rabini, ca ei să-l conducă. El a devenit ucenic numai pentru că a căutat să vadă şi să judece singur. La fel este şi cazul multora de astăzi, care stau deoparte din cauza prejudecăţilor. Cât de deosebită ar fi urmarea, dacă ar veni şi ar vedea!
Cât timp îşi pun încrederea în priceperea oamenilor, niciunul dintre ei nu va ajunge la o cunoaştere mântuitoare a adevărului. La fel ca Natanael, avem nevoie să studiem personal Cuvântul lui Dumnezeu şi să ne rugăm pentru iluminarea Duhului Sfânt. Cel care l-a văzut pe Natanael sub smochin ne va vedea şi pe noi în locul tainic al rugăciunii. Îngerii porniţi din lumea de lumină sunt aproape de aceia care, plini de umilinţă, caută călăuzirea divină.
Prin chemarea lui Ioan, a lui Andrei şi a lui Simon, a lui Filip şi a lui Natanael, a început întemeierea bisericii creştine. Ioan i-a îndrumat la Hristos pe doi dintre ucenicii săi. Apoi, unul dintre aceştia, Andrei, l-a găsit pe fratele lui şi l-a chemat la Mântuitorul. După aceea a fost chemat Filip, şi acesta s-a dus să-l caute pe Natanael. Exemplele acestea trebuie să ne arate ce importanţă au eforturile personale de a face un apel la rudele noastre, la prietenii şi vecinii noştri. Sunt oameni care toată viaţa L-au cunoscut pe Hristos, dar n-au făcut niciodată vreun efort personal să aducă măcar un singur suflet la Mântuitorul. Ei lasă toată lucrarea pe seama slujitorului Evangheliei. Se poate ca acesta să fie bine înzestrat, dar nu poate face ceea ce Dumnezeu a lăsat în seama membrilor bisericii.
Sunt mulţi oameni care au nevoie de lucrarea unor inimi iubitoare, de creştini. Mulţi oameni ruinaţi ar fi putut totuşi să fie salvaţi, dacă vecinii lor, oameni obişnuiţi, ar fi făcut un efort personal pentru ei. Mulţi aşteaptă ca vreo persoană să li se adreseze direct. Chiar în familie, între vecini, în oraşul în care trăim, este de lucru pentru noi ca misionari ai lui Hristos. Dacă suntem creştini, lucrul acesta va fi plăcerea noastră. Un om nu este cu adevărat convertit câtă vreme în inima lui nu s-a născut dorinţa de a face cunoscut şi altora ce prieten scump a găsit el în Iisus. Adevărul care mântuieşte şi sfinţeşte nu poate fi ținut ascuns în inimă.
Toţi cei consacraţi lui Dumnezeu vor fi canale de lumină. Dumnezeu face din ei mijloacele Sale prin care să le dea şi altora din bogăţiile harului Său. Făgăduinţa Lui este: „Le voi face, pe ele şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, şi aceasta va fi ploaie binecuvântată” (Ezechiel 34:26).
Filip i-a spus lui Natanael: „Vino şi vezi.” El nu i-a cerut să primească mărturia altuia, ci să caute personal să-L vadă pe Hristos. Acum, când Iisus S-a înălţat la cer, ucenicii sunt reprezentanţii Lui între oameni şi una dintre căile cele mai eficiente de a-i câştiga pe oameni pentru El este exemplificarea caracterului Său în viaţa noastră zilnică. Influenţa noastră asupra altora nu depinde atât de mult de ceea ce spunem, cât de ceea ce suntem. Oamenii pot să combată şi să desconsidere logica noastră, se pot împotrivi şi apelurilor noastre, dar o viaţă plină de iubire dezinteresată este un argument căruia nu i se pot împotrivi. O viaţă în care faptele se potrivesc cu vorbele, caracterizată prin umilinţa lui Hristos, este o putere în lumea aceasta.
Învăţătura lui Hristos era exprimarea unei convingeri trăite în viaţă şi cei care învaţă de la El vor deveni învăţători după modelul dumnezeiesc. Cuvântul lui Dumnezeu, vorbit de cel care a fost personal sfinţit prin el, are o putere dătătoare de viaţă, care-l face atrăgător pentru ascultători şi-i convinge că acesta e o realitate vie. Când cineva a primit adevărul din iubire, acest lucru se va vedea printr-un comportament convingător şi prin tonul cu care vorbeşte. El face cunoscut ceea ce el însuşi a auzit, a văzut şi a pipăit cu privire la Cuvântul vieţii, ca alţii să aibă părtăşie cu el prin cunoaşterea lui Hristos. Cuvintele mărturiei lui, pornite de pe buze atinse de cărbunele aprins de pe altar, sunt adevăr pentru o inimă primitoare şi lucrează sfinţirea asupra caracterului.
Omul care caută să lumineze pe altul va fi el însuşi binecuvântat. Va fi o ploaie binecuvântată pentru toţi. „Cel ce udă pe alţii va fi udat şi el” (Proverbele 11:25). Dumnezeu putea să aducă la îndeplinire lucrarea de salvare a păcătoşilor şi fără ajutorul nostru, dar, pentru ca noi să ne formăm un caracter ca al lui Hristos, trebuie să fim părtaşi la lucrarea Lui. Pentru a putea intra în bucuria Lui, bucuria de a vedea fiinţe răscumpărate prin jertfa Sa, trebuie să luăm parte la eforturile Lui pentru răscumpărarea lor.
Primele cuvinte ale lui Natanael, prin care îşi exprima credinţa, atât de pline de zel şi sincere, au ajuns la urechile lui Iisus ca o muzică plăcută. El i-a zis: „Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.” Mântuitorul privea plin de bucurie în viitor, la lucrarea Sa de a vesti Evanghelia celor umili, de a alina inima zdrobită şi de a vesti eliberarea celor legaţi de Satana. Gândindu-se la binecuvântările scumpe pe care El li le adusese oamenilor, Iisus a adăugat: „Adevărat, adevărat vă spun că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul omului.”
De fapt, prin aceste cuvinte, Hristos spunea: Pe ţărmurile Iordanului, cerul s-a deschis şi Duhul S-a coborât asupra Mea ca un porumbel. Scena aceasta n-a fost decât un semn că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu. Dacă veţi crede astfel în Mine, credinţa voastră va fi mai vie. Veţi vedea că cerurile sunt deschise şi că nu se vor mai închide niciodată. Eu le-am deschis pentru voi. Îngerii lui Dumnezeu se înalţă, ducând rugăciunile celor înstrăinaţi şi împovăraţi la Tatăl de sus, şi se coboară cu binecuvântare şi nădejde, curaj, ajutor şi viaţă pentru fiii oamenilor.
Îngerii lui Dumnezeu merg neîncetat de la pământ la cer şi de la cer la pământ. Minunile lui Hristos pentru cei suferinzi şi întristaţi au fost făcute de puterea lui Dumnezeu, prin slujirea îngerilor. Şi tot prin Hristos şi serviciul trimişilor Lui din cer e adusă orice binecuvântare de la Dumnezeu la noi. Îmbrăcându-Se în corp omenesc, Mântuitorul nostru uneşte interesele Sale cu cele ale copiilor căzuţi ai lui Adam, în timp ce, prin dumnezeirea Lui, El îmbrăţişează tronul lui Dumnezeu. Şi, în felul acesta, Hristos este mijlocul de comunicare al oamenilor cu Dumnezeu şi al lui Dumnezeu cu oamenii.